1,976 matches
-
spună că nu chiar. Se apropie, se așeză alături de mine pe pat și îmi puse mâna pe spinare. Îi simții palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strânse îndelung, în mâna stângă ținea o sacoșă. ― Ți-am adus de toate, zise, nevastă-mea îți urează poftă bună. Îi spusei că îi mulțumesc și scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, șuncă, plăcinte cu brânză încă fierbinți, din care și începui
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
să se lege de mine", îi spusei, uimit că vocea parcă îmi revenise. Nici o grijă, zise mama, o să rămână legată. Nici un copil nu-și uită părinții, orice-ar fi..." Și abia acum își aduse aminte că venise la mine cu sacoșa plină, o puse pe pat și scoase din ea o mulțime de pachete... Pui fripți, ouă, plăcinte, prăjituri mici făcute de ea, pâine caldă tot din cuptorul ei și o sticlă de vin roșu. În mod curios mi se făcu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
imbecil de o jumătate de oră și nu se mișcă deloc, o să se decidă în sfârșit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai clintește de lângă cântar și tot încarcă (o să ia toate fructele în imensele ei sacoșe!) o să termine vreodată și o să se care în cele din urmă? În acest timp vânzătorii mai dispar, ba unul, ba altul, chemați înăuntru nu se știe de cine și nu se întorc chiar cu una, cu două... Nu sîntem un
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
Bishop privea lucirea aparatului de sudură mânuit de Vasquez care desena un cerc deasupra capului său. Era frumos, iar el știa să aprecieze frumusețea. Însă nu avea timp de pierdut. Se rostogoli pe burtă și porni să se târască împingând sacoșa cu materialele și consola. Împins-târât, împins-târât: înaintarea era foarte lentă. Umerii abia încăpeau în tubul îngust. Din fericire nu suferea de claustrofobie, așa cum nu știa ce era amețeala și alte stări mentale care bănuiau specia umană. Ar fi atâtea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
s-o folosești? Ea îl privi pe militar, pntru a-i răspunde cu glas monoton. ― Ce-am de făcut? Hicks dădu din cap și-i întinse încărcătorul. * În ciuda tuturor precauțiilor, Bishop făcea zgomot de fiecare dată când consola portabilă și sacoșa cu materiale se freca de fundul conductei. Nici o ființă umană nu ar fi înaintat atât de rapid de la centrul de exploatare dar aceasta nu însemna că va putea menține acest ritm la nesfârșit. Chiar și rezistența sinteților era limitată. Vederea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
monstruozități și să dea un răspuns la această întrebare. Într-o zi, mai târziu. Ea nu avea nici un chef să asiste la autopsie. Vasquez îi înmână lui Gorman aruncătorul său de flăcări și-și luă pușca. Apoi scoase dintr-o sacoșă niște obiecte mici ovoide pe care le strecură în țeava inferioară de la M―4IA. Gorman căscă ochii văzând cum încarcă grenadele. ― Hei, e interzisă utilizarea lor în... Se dădu înapoi. ― Exact. Calc regulamentele aplicabile la luptele de aproape, paragrafele 95
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
hibridă, masivă și dizgrațioasă, dar cu o putere de tir redutabilă. Poate că-i va permite să se întoarcă teafără la navetă... măcar de-ar reuși să o care. Se duse din nou în armurerie și începu să-și umple sacoșa și buzunarele cu grenade, încărcătoare de gloanțe vibrante sau cu fragmentare, cu toate lucrurile ucigătoare care-i erau la îndemână. După ce programă naveta pentru o decolare automată în caz că platforma de aterizare se prăbușea sub greutatea ei, Bishop părăsi postul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
de a reveni la timp sunt aproape nule. Peste șaisprezece minute, tot ce se găsește în această zonă va fi dezintegrat și se va preschimba într-un nor de vapori mare cât Nebraska. Neluând în seamă vorbele acestea, femeia închise sacoșa. ― Hicks, contez pe tine pentru a o împiedica să plece. Caporalul clipi, schimonosit de durere, cu ochii înlăcrimați. ― Nu plecăm nicăieri fără tine, afirmă el și arătă spre arma hibridă. O să poți să cari chestia aia? Ea cântări mașinăria. ― Atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
împiedica să plece. Caporalul clipi, schimonosit de durere, cu ochii înlăcrimați. ― Nu plecăm nicăieri fără tine, afirmă el și arătă spre arma hibridă. O să poți să cari chestia aia? Ea cântări mașinăria. ― Atât cât va fi necesar. Apoi își puse sacoșa pe umăr și merse la sas. Apăsă pe un buton și așteptă cu nerăbdare deschiderea ușii. Vântul și uruitul epuratorului de atmosferă pe punctul de a exploda se năpustiră înăuntru. Femeia ieși pe rampa de debarcare și se opri pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
cu cine știe ce alte amante ori soții sau doar uitați acasă ori la serviciu, iar carnea ardea, obosită și nerăbdătoare să fie dorită după o zi de muncă. Seara, asistentele se-aliniau spre stația de metrou sau deschideau Matiz-uri împodobite cu sacoșe de la „Cora“ și pomișori parfumați. Arbuștii din carton presat atârnau de-oglinda retrovizoare: brăduți galbeni, roz, albaștri sau verzi, spânzurați câte trei și împrăștiind snopi de-arome chimice. Pe bord, în dreapta șoferului, tremurau cutiuțele cu șervețele, cu limba albă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu-adevărat, treziți cu forța și enervați la culme. În cele din urmă, clacau. După zece minute de monolog, duelul se încheia: eu, triumfal; studenții, zdrobiți. Smeriți, apatici, plecau privirile în pământ, acolo unde mâinile forfoteau resemnate prin genți și sacoșe cu un conținut incert. Ce-ar fi putut să transporte în bagajele enorme, burtoase, atârnând ca un pește fiert peste picioarele vecinului? Haine? Vreo plapumă? Niște cadouri, pentru-acasă? Misterul rămânea, cu fiecare an, intact, împachetat în pânzele sacilor, colorate ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ultimul poponeț foșnea din mătăsuri și tútú-ul alb-orbitor se lipea de retină cu delicatețea unei mângâieri, când propria mea operă bufă se încheia în plescăitul șlapilor și-n forfota blugilor spre ieșirea din amfiteatru (urmăriți de turma de elefanți a sacoșelor credincioase), ceva se rupea în mine, undeva în lanțul precis de sinapse care mă țineau în picioare, viu și puternic, și începeam să mă zbat, să urlu, să lovesc în ziduri invizibile, la rândul meu nevăzut de nimeni, slăbit, tăcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
încercau totuși să ne convingă că se poate veni binedispus la cursuri și la ora opt. Le dădeai bună-ziua și simțeai aburii țâșnind din partea cealaltă a catedrei; încercai doar să le ghicești conținutul. Alții scoteau teancuri de foi galbene din sacoșe, citind rar și răspicat, până adormeai de exasperare. Despre forme și conținuturi (altele decât cele ale sucurilor gastrice) ți se vorbea mereu, la orice curs sau seminar: era melodia salvatoare, refrenul duios al plictiselii și mediocrității, cântat pe zeci de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Ne-am mai întâlnit o dată, în vacanța de iarnă, la târgul de carte de la Romexpo. De data asta nu mai puteam da vina pe întâmplare: fusesem urmărit, provocat să iau repede o decizie printre sutele de vizitatori cu pungi și sacoșe policolore. Maria îmi făcea cu mâna de undeva de sus, de pe-o rampă plină de Heidegger și Cioran ca un catafalc suit într-un camion. Venise îmbrăcată din cap până în picioare în negru: într-un palton de velur, asortat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
desfăcător de conserve sau un obiect de artă, o sculptură avangardistă, gen Henry Moore. L-am lăsat pe Brutus pe mâinile portăresei (deja îi pregătise o conservă de pește, genul de prânz perpetuu pe care orice muncitor îl poartă în sacoșă, împreună cu juma’ de pâine și-o foaie de ziar). N-avea de ce să se plângă, l-aș fi găsit acolo și după o săptămână, umflat cu pompa. Ne-am urcat în mașină și-am pornit-o spre localul nostru preferat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sub piatra cu numele lui Bonceff.“ „Mă rog, unde era.“ Spunând asta, tânărul Lupu a mai zâmbit o dată, triumfător, cu toată fața. Doar în cărți întâlnești asemenea surâsuri. Apoi s-a aplecat sub masă și-a ridicat de-acolo o sacoșă de piele. Știam toți trei ce este în ea. IV. Tuzla. Noiembrie 2005 Camil Petrescu nu era autorul meu preferat. Eu n-aveam autori preferați, literatura nu-mi spunea nimic prin gusturi și clasamente, nu-mi spunea nimic, în general
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din prima cu titlul. Copiii stăteau cu ochii căscați, poate de interes, poate de-oboseală. Așteptam cu toții „să se sune“. Parcă tot atunci, am reușit să-i conving că, în realitate, Camil Petrescu era o femeie care scria sub pseudonim. Sacoșa avea o formă trapezoidală. Era din piele vișinie, scumpă, capitonată, cum vezi doar în vitrinele hotelurilor. Se închidea cu două clape aurii, sudate de-o margine metalică de-aceeași culoare. Genul de chestie solidă și încăpătoare, pe care ți-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Billa.“ M-am uitat discret sub masă. Trecea timpul și-afacerile băteau pasul pe loc. Tânărul Lupu mi-a prins privirea și-a clătinat ușor din cap. „Să vedem cu ce vă pot fi de folos.“ A ridicat din nou sacoșa, numai că de data asta a pus-o pe scaunul de lângă el. O vedeam doar noi. Maria s-a apropiat și ea cu scaunul, lejer, să nu se-observe. Clapele aurii au sărit cu un pocnet scurt, metalic, ca degetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
au sărit cu un pocnet scurt, metalic, ca degetele unui cyborg. Tânărul Lupu și-a introdus mâna în deschizătură, de unde a scos o cutiuță de lemn, de forma și mărimea unui pachet de țigări. A așezat-o pe scaun în locul sacoșei. Apoi, cu un gest simplu, exact, a deschis și cutiuța, apăsând pe-o clapetă. Înăuntru, turnat în învelișul de lemn, un paralelipiped metalic, mic, rafinat, cu taste de lemn și geam verzui. „Nanocomputerul lui Camil Petrescu!“, am exclamat. „Nano...ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în mâinile lui Camil Petrescu acum 80 de ani?“ „Poate reușesc să vă explic eu.“ Vocea suna cunoscut, dar nu era a noastră. N-așteptam musafiri. Am sărit toți trei de la masă, iar tânărul Lupu a închis imediat cutia în sacoșă. Lumea din jur a întors capul, ospătarii s-au îndreptat spre noi. „Hai noroc, Robane. Vă propun să mergem de-aici.“ Era să cad peste scaun. Maria a rămas cu gura deschisă, tânărul Lupu a strâns mai bine sacoșa în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în sacoșă. Lumea din jur a întors capul, ospătarii s-au îndreptat spre noi. „Hai noroc, Robane. Vă propun să mergem de-aici.“ Era să cad peste scaun. Maria a rămas cu gura deschisă, tânărul Lupu a strâns mai bine sacoșa în mână. Meritam cu toții o poză. În fața noastră stătea Mihnea: întreg, bărbos, zâmbitor. Nu-mi venea să cred. Mihnea apăruse de nicăieri, ca un copil nevinovat. Mi-a sărit instantaneu basca: „Îți bați joc de noi?“ Aproape strigasem. Ospătarii s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
hirsut, zgomotos, cu pantalonii reiați și cămașa atârnându-i pe sub hanorac. Nu-l puteai confunda. S-a prezentat și i-a întins o mână udă lui Andrei. Avocatul i-a strâns-o fără entuziasm și fără să dea drumul la sacoșă. „Mergem la «Pescărie».“, am anunțat, pornind motorul. „Nu, nici vorbă.“, mi-a tăiat-o Mihnea. „Nu mai e sigur. S-a dat sfoară-n țară că sunteți la Constanța. Rapotan și Penciu au adus întăriri.“ „Credeam c-am scăpat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
OK. Habar n-aveam unde mergem. Ploua cu găleata, farurile abia reușeau să taie drumul prin beznă, nu știai ce urmează, ca într-un roman cu fascicole. Maria nu încerca să zâmbească, dar nevroza pândea. Tânărul Lupu strângea la piept sacoșa cu obiectul de preț. Puteai să pui pariu că ar fi dat orice să nu se-afle cu noi, închis într-o mașină, noaptea pe-o șosea spre nicăieri. Doar Mihnea părea că se simte bine, ca unul care-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fel de draperie sau de perdea opacă, nu-ți dădeai seama. Era bleumarin-violet (culoarea carpetelor) și curgeau niște ațe din ea. Ne-am așezat pe canapele fără să mai așteptăm invitația. Eu și Maria pe-un pat, tânărul Lupu și sacoșa pe celălalt. Mihnea a scotocit prin cufăr și-a smuls de-acolo un teanc de prosoape. Ne-a aruncat fiecăruia câte unul. „Ștergeți-vă bine, avem de stat ceva aici.“ „Presupun că e căsuța ta de vacanță...“, a oftat Maria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cheile, mă duc eu.“ A întins mâna după chei. Nu prea îmi convenea, dar l-am ascultat. Ce putea să facă, să fugă cu mașina pe câmp? N-am protestat. Imediat cum a plecat din cameră, tânărul Lupu a lăsat sacoșa pe jos. „Dom’ profesor, deplasarea asta nu era prevăzută-n plan. Spuneți-mi că nu e nici o problemă. Știți bine că domnu’ Scurtu nu glumește, când e vorba de afaceri.“ Știam. Nu te puneai cu Scurtu, până și-un elev
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]