1,949 matches
-
când. Fiecare sclipire părea să dureze doar o secundă, crescând încet în intensitate și dispărând la fel. — Câte țestoase de genul ăsta ai văzut? întrebă Julio. — Asta e a treia. — Și lumina asta ține jaguarii la distanță? Continuă să privească sclipirea slabă. Avea senzația că acea calitate a sclipirii era ciudat de familiară. Aproape ca a unui licurici. Sau ca o bacterie sclipitoare din valuri. Ceva ce mai văzuse înainte. — Da, jaguarii păstrează distanța. — Stai puțin, zise Julio. Ce e asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
secundă, crescând încet în intensitate și dispărând la fel. — Câte țestoase de genul ăsta ai văzut? întrebă Julio. — Asta e a treia. — Și lumina asta ține jaguarii la distanță? Continuă să privească sclipirea slabă. Avea senzația că acea calitate a sclipirii era ciudat de familiară. Aproape ca a unui licurici. Sau ca o bacterie sclipitoare din valuri. Ceva ce mai văzuse înainte. — Da, jaguarii păstrează distanța. — Stai puțin, zise Julio. Ce e asta? întrebă el, arătând spre carapace, unde apăruse un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
a bâlbâit Armanoush. Îmi pare rău. — Îți pare rău că tatăl meu nu e mort, a chicotit Asya. A aruncat o privire rapidă spre Armanoush care era roșie ca focul. Dar ai dreptate, să știi, a spus Asya cu o sclipire de mânie În ochi. Și eu simt același lucru. Vreau să spun că, dacă tatăl meu ar fi mort, incertitudinea asta s-ar sfârși odată pentru totdeauna. Asta mă Înfurie cel mai mult. Nu mă pot abține să nu mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
sentimente și poezie, alții sport, mulți alții dacă nu chiar majoritatea - sex, alții cine știe ce mai consideră că le-ar aduce fericire... dar dacă ai observat, nici unul nu ajunge la ceea ce caută în mod definitiv, fericirea li se înfățișează tuturor în sclipiri, momente, iluminări, pentru a fi mereu și iarăși căutată cu orice chip, cu orice preț... de ce? De ce nu durează fericirea pentru nimeni? Unii șiau dat cu părerea că ar fi pentru că omul trebuie să caute mereu ceva și nu ar
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
nu-l interesează decît să fie liber și să se simtă bine... să simtă... să fie. Cine este? Ia uită-te mai bine la el. Are cumva blugii tăi?... Poate are tricoul tău. Poate are sufletul tău liber... poate are sclipirile tale și adidașii... poate e chiar reflectarea ta de un moment. Poate ești chiar tu. M-am uitat și eu la el și am înțeles, cu uimire, că infinitul se reflectă la infinit... În infinite aripi și oglindiri, același adeseori
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
imensă căldură care mă atrage... dacă n-ar fi așa, nu mi-ar mai fi plăcut de ea pînă acum! Însă dacă nu lasă acest sentiment să existe, să se intensifice și să încălzească sufletul, gheața se extinde și acoperă sclipirile solare... După cum am spus, ne pîndește un soi de răceală, un îngheț planetar... ai văzut gerurile astea și vremea? Nici soarele nu are cum să schimbe iarna... deși ar trebui. Ghețarii nu sînt veșnici, deși ghețurile polare ar părea astfel
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
și scos din încăpere. ă Dar eu sunt credincios! strigă el protestând brusc, însă izbugnirea nu mai părea să impresioneze pe nimeni. § Întors în încăperea cu credincioșii înstăriți, Ulitin evită vinovat ochii fetei din scaunul cu rotile, în a căror sclipire își recunoștea propria trădare. Tatăl său îl acostă. ă Ați pomenit-o pe Lana bătrînului? I-ați spus că trebuie să o vadă? Ulitin dădu din cap. Fratele Innochentie întră în cameră, purtând pe buze un zâmbet care le întrecea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
nu-l prea cunosc, de fapt, dar e un tip de treabă. Ei m-au rugat să-l ajut, să dau o petrecere pentru el. — De ce faci lucrurile astea, dacă nu crezi În ele? Roger Îi răspunse amuzat, cu o sclipire veselă În ochi: — Cum nu, sunt un credincios Înfocat, știi bine. Cred În oamenii care Îl susțin. Îl ajut pe el, câștig respectul lor, deci prin urmare putere. Vrei să rămâi să mai vorbim, mai târziu, după ce pleacă toată lumea? o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
și sub numele de Desert Rose? Întrebă cel mai mic dintre cei doi. Își fluturară amândoi insignele. — Da... murmură ea. — Eu sunt detectivul Fitzgerald, zise primul, un bărbat Înalt, ciolănos, cu păr negru, mustață subțire și ochi albaștri, cu o sclipire răutăcioasă. El e detectivul Robinson. Cel de-al doilea bărbat avea și el un păr des, alb, gene și sprâncene incolore, o față grăsuță, rozalie și două bărbii duble. Albinos și obez, semăna cu un urs polar. — Mă mai țineți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
pe urmă a pus să fie ars În chip groaznic la Roma, după ce l-a atras la Londra pentru a-i Înțelege secretul, o mașină astrală devoratoare de sfere Îndrăcite, pe care, luînd pieptiș infinitul universului și al lumilor, printre sclipiri de lumină Îngerești, dând lovituri obscene de fiară triumfătoare cu pubisul În cutia aceea, ca să simuleze aventurile corpurilor cerești În locuința Decanilor și să priceapă ultimele secrete ale marii ci instaurații și secretul Însuși al Noii Atlantide, el a numit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
pânza albăstruie și Întinzi pubisul ca să Împingi flipper-ul până la ultima demență. — Oh, vedenie, zice Rodin, fii a mea, numai pentru o clipă, umple cu o clipă de plăcere o viață irosită În slujba unei divinități geloase, răscumpără cu o sclipire de desfăt eternitatea de flacări la care vederea ta acum mă Împinge și mă târăște. Te rog, atinge-mi fața cu buzele tale, tu, Antinea, tu, Maria Magdalena, tu, femeie pe care am dorit-o privind chipul sfintelor tulburate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
sunt acela, iar acela e condamnatul, cineva tot o să-mi vină În ajutor - complicii mei, cel puțin -, nu se poate substitui un prizonier fără ca nimeni să-și dea seama, nu mai suntem pe timpurile Măștii de Fier... Naiv! Într-o sclipire Înțeleg, În timp ce călăul Îmi Împinge capul deasupra unui vas de aramă din care se ridică aburi verzui... Vitriolul! Mi se aplică o pânză peste ochi, iar fața e Împinsă În contact cu lichidul vorace, o durere insuportabilă, străpungătoare, pielea de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
al VI-lea Î. Hr. Pe un alt perete, un nud timpuriu de Picasso și o mică sculptură de Giacometti, așezată pe un piedestal țin companie unei tapiserii medievale și unei amfore mari din Attica. Focul duduitor din șemineu aruncă sclipiri roșietice pe un nesfîrșit covor Aubusson care acoperă podeaua de marmură. O voce de femeie Întrerupe turul pe care Wakefield și-l oferă singur. — Domnul Redbone colectează antichități grecești, În timp ce pasiunea mea este arta modernă. Fostul meu soț colecționa amante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
plăcut decât să stai de vorbă și că majoritatea băieților gândesc cuă — Mulțumesc, Lottie. Sophie, șuieră Henrietta ca o cobră, sper că încerci doar să șochezi, ca de obicei. În ochii mari și luminoși ai lui Sophie se ivi o sclipire sfidătoare, tipică vârstei de șaisprezece ani. — Cum o să-ți dai seama? O să-mi pui întrebări din Kama Sutra? Henrietta hotărî s-o ignore. — Și la ce oră vine să te ia mâine de-acasă? — Ne întâlnim acolo. — Cât de modern
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
o zonă colorată din East London, populată cândva de hoți și prostituate, iar acum de bancheri și agenți de bursă. Unii oameni duceau dorul faunei de dinainte. Se dovedi că profesorul Fay avea o coamă de păr negru ciufulit, o sclipire ciudată în ochi și genul de chip blazat, înțelegător, care îți câștiga imediat încrederea. Îi lăsă totodată impresia lui Fran că avea acel aer de bunătate autentică foarte rar întâlnită. Lui i-ar încredința oricând pântecele ei. Își dădu seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
care tunsoarea ei puțin băiețească îl punea și mai bine în evidență. Avusese întotdeauna aerul unei madone italiene, cu pielea ușor creolă, ochii căprui închis, un aer înșelător de seninătate. Dar ceea ce-i înnebunea pe bărbați, inclusiv pe el, era sclipirea a ceva deloc virginal în adâncuri, a unui foc tainic. N-arăți prea bronzată. Dumnezeu știe de ce spusese așa o platitudine. Carrie schiță un zâmbet, amuzată de aerul lui stânjenit. — Acolo e iarnă acum. De aceea am simțit nevoia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
se trezi față în față cu Miriam. Fran hotărî să fie generoasă. La urma urmei, Miriam avea să o deteste la culme. — Oh. Așa deci. Știi cumva când o să fie aici? — Habar n-am. Miriam făcu o pauză, cu o sclipire de satisfacție în ochi. Știi, soția lui tocmai s-a întors din Australia. Bănuiesc că au o mulțime de lucruri de discutat după atâția ani, nu crezi? Fran aproape că izbucni în râs. Miriam trebuie să fi înțeles greșit. Probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
emblematic pentru imaginarul apocaliptic al epocii și, în termeni freudieni, pentru pulsiunile ei către moarte. Falsificarea, compromiterea idealului patriotic, relativizarea sa mercantilă, este denunțată cu o violență extremă de către Theodor Solacolu: „Azi, idealul național e un caleidoscop care-și schimbă sclipirile colorate după cum îl sucește bunul plac al fiecăruia. Idealul!... Poftiți, domnilor... Cine dă mai mult?... Marfă calitatea I-a (soldatul conștiinței naționale)! Și tinerii entuziaști (și studioși), conduși de bătrînii impotenți, își macină sufletul, și-l istovesc, și-l ucid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și tentă expresionist-futuristă („Stih hun“, „Stihuri pentru rîsul roșu“, „Apocalips de uzină“ ș.a.), sau „proză” despre absurdul despiritualizat al artei și al lumii moderne („Logica absurdului“). Sînt texte, totuși, pe nedrept ignorate, în care stîngăciile de execuție coexistă cu destule sclipiri de poezie autentică. Editorialul său din nr. 79 - „Între idolatria și sfințenia artei“ - este însă un manifest ortodoxist și antimodern(ist), în care artiștii laicizanți apar expuși anatemei viitorului: „...și vor fi dezvrăjiți și trimiși spre pocăire în sihăstrii claustrale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ale epocei”. Canonul clasic, academist-conservator ilustrat de Const. I. Emilian depreciază, în cazul poeziei moderne, categoriile „minorului” și ale „virtuozității” ca pe tot atîtea devieri de la idealul armonic, organic al „marii arte”. Modernul e acceptat cel mult ca ornament, ca „sclipire a prezentului” pe osatura trainică a tradiției: „tradiționalism și clasicism nu însemnează anchilozare și automatism. Însemnează numai sănătate și armonie spirituală. În jurul acestor axe fundamentale, individualitatea poeților se poate dezvolta liberă și nesilită. La tezaurul veacurilor trecute, se adaugă doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a prezentului” pe osatura trainică a tradiției: „tradiționalism și clasicism nu însemnează anchilozare și automatism. Însemnează numai sănătate și armonie spirituală. În jurul acestor axe fundamentale, individualitatea poeților se poate dezvolta liberă și nesilită. La tezaurul veacurilor trecute, se adaugă doar sclipirile prezentului, făurind o nouă unitate organică. Aportul fiecărei generații se integrează astfel sintetic valorilor anterioare”. Autorul nu are însă nici o problemă în a cita, reverențios, eseul despre „Arta neagră” al pictorului Corneliu Mihăilescu din Integral (nr. 4, I, 1925) sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tușea. Când a zărit lumânarea și pe Gaston lângă ea, s-a oprit brusc. Un chip întunecat, sinistru. Se putea citi pe fața lui umbra unei nenorociri negre. Obrajii îi erau scofâlciți și părea să aibă febră. Ochii aveau o sclipire înfiorătoare. S-a postat în fața lui Gaston și l-a întrebat cu o voce răgușită: — Cine naiba ești? Și cum Gaston nu i-a răspuns, l-a mai întrebat o dată: — De unde-ai răsărit? Sub privirea pătrunzătoare a bărbatului, Gaston s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
uitat? A stat cu privirile fixate la stelele de pe cerul întunecat, așa cum mai făcuse o dată, când se uitau după el? Cred că vântul le-a amenințat și pe acelea, dar ele nu s-au dat bătute și și-au păstrat sclipirea toată noaptea. De la Fukushima, trenul a început să urce abrupt în munți. De ambele părți se înălțau culmi acoperite de păduri de pin și cedru. Tunelurile se înlănțuiau și trenul a ajuns, în final, la renumitul vârf Itaya. — Se strânge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
zi de odihnă. Privim din tranșee rețeaua, livada cu flori, și zdrențele-n sârmă. Simți Paștile-n liniști. Încă o dată cei zece tovarăși stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de cârmă. Scumpe făpturi, fluturi mulți, năvălesc din apus cu-nalte sclipiri jucăușe, curate. Trec pe deasupra în pâlcuri, culori salvate din alt continent, cufundat și răpus. Mâne bătaia va-ncepe din nou. Fii, inimă lemn, când fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte cădea-va întîiul? - Când fiecare pe cealaltă frunte
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
ei și-apoi prin nori s-adun din ei ca dintr-un caer fulgerele-așa cum toamna strânge din aer funigei. III - Umbra Pan rupe faguri în umbra unor nuci. E trist: se înmulțesc prin codri mânăstirile, și-l supără sclipirea unei cruci. Zboară-n jurul lui lăstunii, și foile de ulm răstălmăcesc o toacă. Subt clopot de vecerne Pan e trist. Pe-o cărăruie trece umbra de culoarea lunii a lui Crist. IV - Pan cântă Sunt singur și sunt plin
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]