5,099 matches
-
mamă.” (I. Creangă) „Avem noi dreptul de a refuza?”/„ Avem noi dreptul să refuzăm?” Observații: În condiții sintactice particulare, conjunctivul prezintă acțiunea din alte perspective modale decât cele care-i sunt proprii; modalitatea morfologică se subordonează, în aceste cazuri, modalității sintactice: • condiția; ca predicat al unor circumstanțiale condiționale: „Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și credincioasă ca Harap-Alb, aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuiește omul acesta...” (I. Creangă) • irealul; conjunctivul prezent, în construcții sintactice
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactice: • condiția; ca predicat al unor circumstanțiale condiționale: „Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și credincioasă ca Harap-Alb, aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuiește omul acesta...” (I. Creangă) • irealul; conjunctivul prezent, în construcții sintactice eliptice: „Când să isprăvească Ion povestea, iaca sosește dinaintea hanului,...” (I. Creangă); conjunctivul perfect, ca predicat al unei propoziții condiționale ipotetice sau al unei alte propoziții cu înțeles ipotetic: „Da, mult mai bine ar fi fost / Să fi rămas în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
persoana a III-a: „Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?” (M. Eminescu) În afara unor valori modale relativ „definibile”, conjunctivul poate prezenta multiple nuanțe modale, coexistând cel mai adesea în același context sintactic: • negarea unei eventualități oarecare, a posibilității realizării unei acțiuni; în propoziții interogative retorice, afirmative prin formă, negative prin înțeles: „Cui sa te plângi? Cui? Unde să te fi dus?...” (I.L. Caragiale) • contrazicerea unei opinii, posibile sau reale; în propoziții interogative
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
luneVântu-n trestii lin foșnească, Unduioasa apă sune!” (M. Eminescu) Timpurile conjunctivuluitc "Timpurile conjunctivului" Conjunctivul se realizează prin (sau mai exact: modalizează) două valori temporale, prezentul și perfectul. Prezentul Se manifestă ca timp absolut și ca timp relativ, în funcție de situația sintactică în care se află verbul-predicat. Este timp absolut în propoziții nondependente și independente: „De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste” (M. Eminescu) Este timp de relație în propoziții subordonate unui verb-predicat, mai ales: „Ea-l pofti să se așeze..., apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu infinitivul verbului, prezentul conjunctivului este atemporal: „Culmile reporterului. Să-i chiorăie mațele de foame și el să se scobească-n dinți în fața lui Capșa, spunând c-a dejunat adineaori cu Arton.” (I.L. Caragiale) În funcție de planul semantic și structura contextului sintactic, prezentul conjunctiv poate dezvolta valoarea unui prezent etern: „E foarte greu să cerți pe un om care-și mărturisește vinovăția.” (I. Slavici) Ca timp de relație, conjunctivul prezent nu-și mai ia ca prim (și unic) termen de referință momentul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vorbitorul nu-și asumă răspunderea privind adevărul celor spuse: „...Reporterul nostru special află chiar de la nenorocita victimă a îngrozitoarei drame din strada Uranus că ea nu s-ar fi sinucis de bunăvoie de nevoie...” (I.L. Caragiale) Observații: În anumite condiții sintactice, fiind rezultatul unei relații de interdependență între natura semantică a potențialului și structura sintactică a contextului în care se cuprinde, potențialul dezvoltă sens de: • condițional; ca predicat al unei circumstanțiale condiționale. Poate fi în relație cu un alt potențial: „Ce-
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de la nenorocita victimă a îngrozitoarei drame din strada Uranus că ea nu s-ar fi sinucis de bunăvoie de nevoie...” (I.L. Caragiale) Observații: În anumite condiții sintactice, fiind rezultatul unei relații de interdependență între natura semantică a potențialului și structura sintactică a contextului în care se cuprinde, potențialul dezvoltă sens de: • condițional; ca predicat al unei circumstanțiale condiționale. Poate fi în relație cu un alt potențial: „Ce-ar fi mâine dacă ne-am declara toți slabi și nefericiți?” (Cezar Petrescu) • sau
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dorința se exprimă cu o intensitate specială, în propoziții exclamative, în a căror structură optativul verbului-predicat este precedat de conjuncția de: „Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la școală undeva...” (I. Creangă) Observații: Optativul caracterizează structura sintactică a enunțurilor imprecații. Enunțul prezintă, de regulă, aceeași structură: optativ urmat de conjunctiv: „- Ție, omule... așa ți-i a zice, că nu șezi cu dânșii în casă toată ziulica să-ți scoată peri albi, mânca-i-ar pământul să-i
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de conjunctiv: „- Ție, omule... așa ți-i a zice, că nu șezi cu dânșii în casă toată ziulica să-ți scoată peri albi, mânca-i-ar pământul să-i mănânce, doamne iartă-mă!” (I. Creangă) Conjunctivul urmează, în majoritatea situațiilor sintactice, optativul, dar poate și lipsi: „- Arză-te-ar focul de ticălos, c-așa te-am apucat și așa o să te las...” (D. Zamfirescu) • Întrebuințat cu valoare de indicativ (prezent), optativul exprimă modestia, politețea sau timiditatea vorbitorului: „- Drăguță, dacă nu te
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cântat/voi fi cântat etc. Opoziția potențial-optativ/prezumtiv, insuficient realizabilă la nivel morfologic prin aceleași morfeme (aș, ar etc., pentru potențial; voi, vei etc., pe de o parte, să, pe de alta, pentru prezumtiv), se întregește la nivel fonetic și sintactic. Timpurile potențial-optativuluitc "Timpurile poten]ial‑optativului" Potențial-optativul se realizează ca mod verbal prin intermediul a două variante temporale, prezentul și perfectul, timpuri pe care le modalizează. Ca și în cazul conjunctivului, cele două forme nu se opun numai din perspectiva categoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
celelalte moduri, sub forma temei de participiu: (el) va fi cântând/va fi cântat; să fi cântând/să fi cântat; ar fi cântând/ar fi cântat. La perfect, formele sunt omonime. Opoziția se stabilește, înlăturând omonimia, la nivel fonetic și sintactic. Formele prezumtivului prezintă o intonație specifică, interogativă, dubitativă etc., celelalte forme rămân, sub acest aspect, neutre: (el) va fi cântat?/va fi cântat; să fi cântat?/să fi cântat; ar fi cântat?/ar fi cântat. La nivel sintactic, pe de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fonetic și sintactic. Formele prezumtivului prezintă o intonație specifică, interogativă, dubitativă etc., celelalte forme rămân, sub acest aspect, neutre: (el) va fi cântat?/va fi cântat; să fi cântat?/să fi cântat; ar fi cântat?/ar fi cântat. La nivel sintactic, pe de altă parte, în timp ce prezumtivul este un timp absolut: „Va fi citit el acest roman? Mă îndoiesc.”, celelalte moduri (la perfect) sunt de regulă, timpuri de relație: „Vom sta de vorbă numai după ce-l vei fi citit și tu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
momentul desfășurării procesului de comunicare: „Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemând?” (I. Creangă) sau de posterioritate, când funcționează ca un timp viitor al prezumtivului; valoarea de viitor și-o dezvoltă mai ales prin relații sintactice cu circumstanțiale temporale de aceeași natură: Se va mai fi ducând cineva mâine la Roma? În subordonate - mai puțin frecvent - se prezintă, de obicei, ca timp de relație, raportând acțiunea verbală la momentul acțiunii verbului regent: „Să-i zici pătimașei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
doilea: „Oare să se mai fi ducând cineva?” Perfect Situează acțiunea verbală într-un moment anterior prezentului comunicării. Se poate afla în situația de timp absolut și de timp de relație. Este un timp absolut când verbul la prezumtiv funcționează sintactic, ca predicat al unei propoziții nondependente (sau independente): „Nu te vei fi așteptat, grăi dânsa zâmbind - să-ți vin așa deodată în casă...” (I. Slavici) „S-o fi făcut, maică - aprobă învățătorul” (M. Preda) Ipostaza de timp de relație (de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unei propoziții nondependente (sau independente): „Nu te vei fi așteptat, grăi dânsa zâmbind - să-ți vin așa deodată în casă...” (I. Slavici) „S-o fi făcut, maică - aprobă învățătorul” (M. Preda) Ipostaza de timp de relație (de ordin mai degrabă sintactic decât morfologic) se manifestă când verbul la prezumtiv este predicatul unei subordonate; în relație cu un verb la prezent indicativ, acțiunea este situată tot într-un moment anterior momentului vorbirii: „Ții minte câte bucăți de pâine ar fi avut tovarășul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
umăr și suie-le frumușel în pod;” (I. Creangă) „- Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta dumitale cu copilul, iar dumneata spune că...” (I. Creangă) Deosebirile dintre diferitele nuanțe: ordin - îndemn - rugăminte etc. sunt exterioare formei modale depinzând de contextul sintactic, de prezența anumitor elemente lexico-gramaticale sau de natura intonației specifice: „- O, dulce-al nopții mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” (M. Eminescu) „Vrăbioiule vecine, / Rogu-te treci pe la mine” (T. Arghezi) În plan semantic, opoziția imperativ-indicativ se întemeiază pe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
realitate sau tinde să o creeze: „Tu cumperi cărți./ Cumpără (tu) cărți!” În planul expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care are în comun tema verbală), la nivel morfologic, la nivel fonetic și la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziția se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
la nivel morfologic, la nivel fonetic și la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziția se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat și termenii realizând diferite funcții sintactice. Relația cu subiectul gramatical La imperativ, subiectul sintactic rămâne neexprimat; este „realizat numai ca” subiect inclus
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat și termenii realizând diferite funcții sintactice. Relația cu subiectul gramatical La imperativ, subiectul sintactic rămâne neexprimat; este „realizat numai ca” subiect inclus (în dezinența verbului); „reprezentat” în text printr-un vocativ, interlocutorul aparține de regulă câmpului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat și termenii realizând diferite funcții sintactice. Relația cu subiectul gramatical La imperativ, subiectul sintactic rămâne neexprimat; este „realizat numai ca” subiect inclus (în dezinența verbului); „reprezentat” în text printr-un vocativ, interlocutorul aparține de regulă câmpului semantic uman. La indicativ, posibilitatea de selecție a subiectului gramatical
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat și termenii realizând diferite funcții sintactice. Relația cu subiectul gramatical La imperativ, subiectul sintactic rămâne neexprimat; este „realizat numai ca” subiect inclus (în dezinența verbului); „reprezentat” în text printr-un vocativ, interlocutorul aparține de regulă câmpului semantic uman. La indicativ, posibilitatea de selecție a subiectului gramatical este condiționată doar de înțelesul lexical al substantivului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
voi!ț, „Citește ș,tuț!, Pleacă ș,Ioaneț!etc. La indicativ, subiectul (subiect autentic) poate reprezenta orice persoană gramaticală: Eu mă duc la Palermo., Mihai a plecat deja., Voi ce faceți mâine? Subiectul indicativului nu este supus, în realizarea lui sintactică, nici unei limite de natură morfo-lexicală: Vine el., Cine vine?, Al meu e bătrân. etc. „Subiectul” spre care trimite imperativul urmează de regulă verbului: Repetă tu! Subiectul indicativului precede verbul-predicat: Tu repeți! Relația cu complementul (direct sau indirect) Când complementul (direct
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbele pronominale: pronumele reflexiv precede verbul-predicat, la indicativ: Te duci la film., Te gândești la el., în timp ce, la imperativ, îi urmează: Du-te la film!, Gândește-te la el. Observații: În limba vorbită și în limbajul literaturii artistice, în construcții sintactice speciale (anacolut), prin imperativ, subiectul vorbitor nu mai exprimă o poruncă, o rugăminte, un sfat sau un îndemn, ci face doar o constatare, afirmă desfășurarea unei acțiuni verbale: „În sfârșit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata împărăteasă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cânți, lucrezi, cobori, sosești, scazi, petreci, strângi etc. Pers. III indicativ: -ă: cântă, lucrează, coboară etc. -e: sosește, scade, petrece, strânge etc. Observații: Un grup restrâns de verbe prezintă forme deosebite de imperativ, explicabile prin istoria limbii sau prin fonetică sintactică (eventual tot dintr-o perspectivă istorică): a face (și compușii: a preface, a reface, a desface etc.), a duce (și compușii: a aduce, a conduce etc.), a zice (și compușii: a prezice, a se dezice etc.), a veni (și compușii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în care se înscriu ca unități lexicale. El duce o viață călugărească./ El trăiește călugărește. Identitatea lexico-gramaticală (de nivel I) de verb, substantiv, adjectiv, adverb etc. este fixată, în ambele planuri, prin modul specific în care se interferează dimensiunile semantică, sintactică, morfologică, deictică. Formele absolute infinitiv, gerunziu etc. se caracterizează printr-o reorganizare a interferenței acestor dimensiuni și la primul nivel, al categoriilor lexico-gramaticale (părți de vorbire), prin dezvoltarea unei „polisemii” specifice, și la al doilea nivel, al opozițiiilor categoriale (morfologice
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]