1,700 matches
-
Filologie, cu teza Limbajul poetic eminescian, sub conducerea prof. dr. doc. Gavril Istrate. Din 1991 a fost conducător de doctorat, specializarea Stilistică și poetică. De-a lungul anilor a predat cursuri de Stilistică, Poetică, Teoria limbii, Lingvistică românească (Sintaxă), Poetica eminesciană, Stilistica și poetica imaginarului. În luna septembrie 1974 a urmat un stagiu de pregătire Corso di alta cultura, organizat de Fundația „Giorgio Cinni“ și Primăria Veneția (Italia), iar în lunile iulie-august 1991, 1992, cursuri speciale consacrate limbii literare italiene, organizate de
Personalităţi ieşene: omagiu by Ionel Maftei () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91547_a_93092]
-
Coșbuc Ardealul și Nae Ionescu (probabil) Oltenia înseamnă să rămânem de-a pururi provinciali, rupți la modul definitiv de orice tentativă culturală de apropiere de Europa... ̨ n rest, ce-i reproșați dumneavoastră Magdei Mihăilescu (chestiuni de topică sau de stilistică ; nimeni nu este scutit de scăpări atunci când lucrează la un ziar) sunt bagatele și, pentru că am ajuns aici, v aș putea reproșa și eu că încercați o ironie cam uzată atunci când îl invocați la un moment dat pe amicul nostru
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
cu reintrarea în literatura beletristica, prozatorul a găsit răgazul, în anii mai liniștiți, să teoretizeze, pedagogic, pe marginea tainelor lecturii și ale biblioteconomiei. Apucându-mă să citesc primul articol din serie, am fost frapat de seriozitatea științifică și de frumusețea stilistica a textelor din Tribună școlii, relevându-se un eseist cu priceperea de a instrui și de a fermeca, în același timp. Seria această, organizată într-o carte de sine stătătoare, ar putea fi de o stringenta actualitate, într-o vreme
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
pe care le-a ținut la ambele secții: metodica predării specialității, tehnica cercetării științifice, cursuri practice de analize literare și traduceri, curs de teoria traducerii (ultimul doar la secția de limbă rusă). În domeniul cercetării și-a îndreptat preferințele spre stilistică și spre critica de traducere, discipline ce i-au permis să-și pună în valoare capacitatea de investigare minuțioasă a textului literar. Pot fi citate lucrări de fină analiză consacrate stilului particular al unor scriitori francezi ca Aragon sau Pierre
Personalităţi ieşene by IoanTimofte () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91513_a_93222]
-
citesc opera, pentru că Lumea lui Caragiale a devenit parte din lumea în care trăim, s-a mulat pe reflexele noastre mentalitare, ne-a modelat gesticulația coti- diană, atât în spațiul public, cât și în cel privat, și a configurat o stilistică particulară, un indelebil profil identitar. Ce e de făcut ? Să ne privim cât mai adânc în această oglindă, să ne cunoaștem mai bine, să ne lăsăm posedați de geniul lui Caragiale, să devenim caragialieni, adică înțelepți, buni și ironici. I
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând un anu- mit de tipar mental, o anumită morfologie, un anumit limbaj, o anumită stilistică, și în cele din urmă un anumit profil identitar, Horia-Roman Patapievici aducând în dis- cuție chiar „o identitate de tip Caragiale”. Marca absurdului nu este aici una kafkiană, ci caragia- liană, însă cele două atribute merită privite prin comparație, deși
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și umbră, un clarobscur care bulversează tocmai intenția cadastrală a înregistrării tel quel a realității. Optica fotografiei cu care este asociat acest realism este una înșelătoare. Zola insistă asupra faptului că naturalismul este o metodă și nu o retorică, o stilistică sau o tematică, Zola dorește să facă sociologie. Caragiale împrumută nu fără un ecart ironic naturalismului efectele, este un mod de a scrie după rețetă, așa cum G. Călinescu scrie romane balzaciene după rețetă. Ictusul ironic devoalează jocul dublu de scriitură
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
grotesc, fie se reflectă cu semn schimbat. Acumularea de calități este generatoare de hybris, și transformă orice figură într-una a excesului deformând-o plastic. Figura eroului este în măsură să capitalizeze simbolic trăsături înscrise în registrul grandorii, într-o stilistică care cores- punde generic hiperbolei, cu alte cuvinte devine accesibilă deformărilor. În Tempora, naratorul, un martor deloc inocent și evi- dent interesat al înregistrării unui destin excepțional, urmărește cariera studentului în drept, Coriolan Drăgă- nescu. Onomastica reflectă chiasmul unei dereglări
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
grandioasă a ficțiunilor reprezentative, și un exponent al banalului, Sancho Panza, care înregistrează ficțiunea cu o riglă a locului comun. Există în acest moment două perspective pe care onomastica le înregistrează ca sisteme de măsură. Pe scala Coriolan avem o stilistică specifică întreprinderilor eroice unde totul se înregistrează sub semnul grandorii și care revendică suflul epopeii acolo unde sunt construite astfel de caractere. Pe scala Drăgă- nescu, în schimb, avem ordinul de mărime al convențiilor realiste într-un cadru mic-burghez unde
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aristocratismul său. Modestia este tru- cată, vestmânt de camuflaj pentru un orgoliu princiar sub care se ascunde resentimentul. Acest mesaj transmite o stare de surescitare, calmul instalat este consecutiv unui tensiuni nervoase foarte mari, iar Caragiale face apel la o stilistică pe care literatura romantică o consacrase. Știm că îi este impropriu procedeul, de aceea apariția unor astfel de mărci stilistice care vehiculează o mostră de lirism ascund întotdeauna un decalc ironic, și adesea trebuie citite prin antifrază. Însă termenii grandorii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
relație cu aceea a abisului uman constituie un topos al romantismului, care răstoarnă întreg universul în sufletul celei mai insignifiante ființe umane. Exercițiul grandorii impune o inversare a polilor, sufletul devine abisal. Caragiale grefează un „citat” al sensibilității romantice cu stilistica aferentă, citat prin care înscrie en abîme figura micului funcționar. Antifraza ironică revelabilă prin jocul intertex- tual este a naratorului care „alege” stilul potrivit redactării unui astfel de transformism afectiv. De fapt, naratorul redă personajul sensibilității care a consacrat în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ceea ce ține de stilul sublim. Stilul tuturor poeților celebri, iarăși poeți și nu prozatori sau dramaturgi, pentru că în această calitate îi evocă pro- zatorul nostru, este stilul literaturii romantice care manie- rizat relevă doar artificiile retorice. Există aici și o stilistică pe care dramaturgul român o respinge, una care acordă preponderență figurilor de stil. Încă odată, arta digresiunii romantice, retorica avântată, sublimitățile discursului sunt deja procedee uzate pentru Caragiale. În articolul O, Levant, Levant ferice..., Mircea Cărtărescu observa încântat la eroii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Formele fără fond se nasc pe acest sol al mimetis- mului steril, alimentat de credința raționalistă în puterea magică ăs. n.Ă a frazelor de a emancipa națiuni și de a stimula progresul.” Supremația formei asupra fondului angajează astfel o stilistică a excesului ca invocatio, con- jugat unui mimetism magic ca similia similibus evocantur. La rândul său, Antonio Patraș reevaluează cu o maximă acribie dezbaterile din jurul teoriei formelor fără fond în contextul de idei al operei lovinesciene, remarcând inad- vertențele și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un fel de stație-pilot a acestui act politic improvizat, însă fără efectul scontat de conspiratori. Caragiale copil a luat parte la eve- nimente, prin urmare, relatarea păstrează sensul notației autobiografice cu o autoironie devastatoare. Ceea ce atrage de la început atenția este stilistica proprie discursului memorialistic de o anume solemnitate și cu o anume etalare a distanței calculate scenic față de faptul trăit. Iată cum sună : „Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra repu-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care filmul său o pune în act. Caragiale și complexele identității românești În ce constă stilul lui Caragiale ? Cum îl putem iden- tifica ? Alexandru Paleologu remarca sub semnul recurenței o serie de locuri comune de la tipologia personajului la gesticulație și stilistică, toate alcătuind un limbaj caragia- lesc de uz public : „Mereu aceleași replici celebre, aceleași situații, aceleași tipuri ne vin în minte de la sine cu fiecare prilej ăși câte nu sunt !Ă. Au devenit un fel de limbaj con- vențional, un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
utilizeze numai cuvântul potrivit !” (trad. mea, A.M.) Identificarea expresiei juste presupune la Caragiale o operațiune de contragere, de scurtcircuitare a textului, de comprimare a lui. Există aici un paradox, chiar și personajele care practică incontinența verbală sunt circumscrie unor invariabile stilistice care le sunt proprii. De asemenea, Victor Eftimiu relevă contrastul dintre stilul operei și stilul de viață la antipod unul de celălalt în opinia dramaturgului : „Caragiale a fost un para- dox. Mai mult ca oricine altul, el dezminte faimosul „stilul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dicată la marginea foii de hârtie, antiromantismul și anti- lirismul scriitorului devenind semnificative în aceea că blochează mareea și vagul sentimental, retorica și decla- mația care apar doar în decupajul parodic, substanță de contrast iremediabil generatoare de comic. Pornind de la stilistica propusă de Leo Spitzer ar trebui să identificăm etimonul stilistic al operei, acea recurență semnificativă. Ceva ne ajută în acest sens și anume ceea ce Anne Herschberg Pierrot numește clișaj ăclichage) ca practică a clișeului „la tentative de reproduire un modèle
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de a fi român. H.-R. Patapievici desprinde fraza din context tocmai pentru că o consideră reprezen- tativă, iar ea fixează un metabolism specific, cel al exce- sului. Există un transfer însă al excesului ca violență din planul istoriei într-o stilistică a ei, stilistică sesizabilă de data aceasta în opera lui Caragiale, dar mai ales în defor- marea unei lecturi orientate, cea pe care o realizează Lucian Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
român. H.-R. Patapievici desprinde fraza din context tocmai pentru că o consideră reprezen- tativă, iar ea fixează un metabolism specific, cel al exce- sului. Există un transfer însă al excesului ca violență din planul istoriei într-o stilistică a ei, stilistică sesizabilă de data aceasta în opera lui Caragiale, dar mai ales în defor- marea unei lecturi orientate, cea pe care o realizează Lucian Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă tocmai acest aspect stilistic al complexului identitar. Nimic neo- bișnuit, din moment ce filozoful Lucian Blaga a căutat să edifice în contextul morfologiei culturii o stilistică identitară plasată în raport cu spațiul. Litota, termen intrat în limba româna ca neologism din limba franceză, ălitoteă, care posedă virtuțile echilibrului clasic, este, după definiția de dicționar, acea „figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de dicționar ne conferă și figura stilistică opusă, hiperbola, care constă în augumentare, în dilatare, în exagerarea proporțiilor, pe când litota apelează la diminuarea lor în vederea unui efect de claritate. Plecând de la aceste observații, putem vorbi în acest caz de o stilistică în măsură să definească struc- tural opera lui Caragiale ? În sensul unei deformări remar- cate, H.-R. Patapievici postulează existența unei stilistici identitare care se lasă cercetată tocmai prin stilistica ope- rei lui Caragiale, o stilistică deopotrivă a discursivității și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de la aceste observații, putem vorbi în acest caz de o stilistică în măsură să definească struc- tural opera lui Caragiale ? În sensul unei deformări remar- cate, H.-R. Patapievici postulează existența unei stilistici identitare care se lasă cercetată tocmai prin stilistica ope- rei lui Caragiale, o stilistică deopotrivă a discursivității și a gesticulației personajelor caragialiene transpozabilă ori- când personajelor empirice ale oricărei secvențe temporale ulterioare. Iar acestei stilistici îi corespunde la nivel struc- tural hiperbola, pentru că nu este vorba de a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acest caz de o stilistică în măsură să definească struc- tural opera lui Caragiale ? În sensul unei deformări remar- cate, H.-R. Patapievici postulează existența unei stilistici identitare care se lasă cercetată tocmai prin stilistica ope- rei lui Caragiale, o stilistică deopotrivă a discursivității și a gesticulației personajelor caragialiene transpozabilă ori- când personajelor empirice ale oricărei secvențe temporale ulterioare. Iar acestei stilistici îi corespunde la nivel struc- tural hiperbola, pentru că nu este vorba de a identifica figuri de stil în opera
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
face parte din perspectiva deformatoare a lui Lucian Pintilie. Caragiale a apelat la o serie întreagă de eufemisme vehiculate cu ironie pentru a amortiza tema sexualității litigioase. Bășcă- lia apare însă ca un element nou, element care ține de o stilistică identitară în măsură să facă sesizabilă diferența chiar și în cazul imposibil al înlocuirii limbii române cu limba germană. Bășcălia devine acea inflexiune cu totul particulară care desconspiră și cel mai spectaculos travesti, cel lingvistic. Fac uz personajele lui Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fixează genetic ca reflex identitar și atunci termenul de „antro- pologie” utilizat de Gérard Dessons este cum nu se poate mai potrivit. Pentru a defini bășcălia, H.-R. Patapievici construiește un alt dispozitiv explicativ apelând de data aceasta nu la stilistică, ci la retorică, utilizând ironia ca figură retorică, una a validării prin contrast. „Ca figură retorică, ironia constă în a sugera ce vrei să spui, uzând de contrariu, cu intenția vădită de a-ți bate joc.” De ce ironia ? Pentru că ea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]