11,293 matches
-
privirea dezaprobatoare a chelnerului, care pentru orice eventualitate se ținea pe aproape. Lică Făinaru era destul de cunoscut pentru a i se permite multe într-un restaurant de asemenea calibru, și tocmai pentru că știa cu cine au de-a face se străduiau să preîntîmpine cele ce intrau în prea multele ce și le îngăduia singur. Cred că ajunge, dom'le, de trei zile îmi dai de băut, cred că ajunge. Chiar dacă mai vrei să știi ceva n-o să-ți mai spun. Poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
decît orice curiozitate turistică. Firme scorojite aruncau umbre diforme peste drum. Prăvăliile, cîte erau, luceau cu geamurile în lună, ascunzînd așa interiorul. Nu puteai vedea nimic din stradă. Auzi de două ori un greier care nu prea avea chef. Se strădui să deslușească ce scria pe firme, cu siguranță și hotelul, dacă mai era, se informase de la București și i se spusese "parcă este unul, al unui turc, Ali Mehmet, desigur e curat, turcii sînt curați, cu tătarii nu prea merge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
lemn uscat, străvechi, "stai, bre, stai că vin". Ținea lampa în mîna stingă, ridicată deasupra capului și dreapta era ascunsă cumva la spate, "o fi avînd pistol, măcar un topor tot ține în mînă" s-a gîndit și s-a străduit să zîmbească larg, cît mai larg cu putință, cu toate că știa că așa nu face nici un fel de impresie bună. Se studiase îndelung în oglindă și se judecase aspru, dar exact. Cînd zîmbea era la fel de caraghios ca și numele. Dar nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
și-a ridicat brusc privirea, de parcă s-ar fi ars cu buzele în lichidul auriu, înmiresmat. "Și prințul? Prințul știe?" K.F. a făcut o față lungă și severă. A tăcut preț de un minut, poate chiar două. Adjutantul Popianu se străduia să nu soarbă cu zgomot ceaiul de tei și din pricina asta gîtul i se înroșise, cum i se înroșise obrazul întreg, încît pistruii se pierduseră cu totul. "Prințul, ei, prințul, cu viața lui...", a început K.F. și în clipa următoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
luat hotărîrea de a rămîne iarna în Vladia, și așa a reușit să stea de vorbă cu K.F. Nu pe îndelete, cum ar fi vrut, ci în cele mai întîmplătoare situații, în bucătărie, în vreme ce toți ceilalți îl credeau beat mort, străduindu-se să vomeze în baia servitorilor, în gura pivniței, cînd se oferea să aducă singur murături, spre dimineață, la aceeași masă se afla și prințul și Sofie, K.F. îl servea cu încetineală peste umăr și el asculta cum îi șoptea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
cînd o va atinge voia să fie într-un loc cunoscut, să nu-i fie frică. El nu era îndeobște fricos, dar era cuprins de teamă la fel ca toți ceilalți oameni, teama de lucrul și locul necunoscut. Așa că se străduia să cunoască măcar locul, pe acesta îl știa de acum. Locul era Vladia. Lucrul? Ei, despre el știa numai numele, pentru că așa i se spunea de către toată lumea, dar poate că numele său era altul, cu totul altul, altfel suna fleșcăit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
această formulă civilă, însemna că vizita era foarte personală și nu protocolară, după cum se arătase la început. Nu gustase niciodată prăjiturele cu nuci de cocos. A gustat și nu i-a plăcut. Dar nu i-a arătat domnișoarei. S-a străduit și a zîmbit cu toate că știa că felul lui de a zîmbi nu-l avantajează deloc. "Și ceai, domnule Popianu, e ceai verde, știți, ceaiul verde..." A dat aprobator din cap, și-a încrețit fruntea și s-a străduit să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
S-a străduit și a zîmbit cu toate că știa că felul lui de a zîmbi nu-l avantajează deloc. "Și ceai, domnule Popianu, e ceai verde, știți, ceaiul verde..." A dat aprobator din cap, și-a încrețit fruntea și s-a străduit să se arate încîntat și mai ales cunoscător în secretele ceaiului verde. Avea gust de leșie și îi făcea gura ca de tablă. Dacă domnișoara K.F. continua tot așa o să o șteargă cît se poate de repede și îi va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Îți mulțumesc mult." Din vocea lui K.F. putea crede că afacerea pentru ea era ca și încheiată. "De unde știu? Îmi vine să cred că este o întrebare pur retorică. Dar o să-ți răspund, domnule adjutant. Din faptul că te-ai străduit să-l alungi pe prinț din Vladia. Ai înțeles destul de repede că relativa bunăstare care se lega de prezența sa în târg nu se putea compara cu nenorocirea, cu daunele pe care le aducea în același timp fericirii Vladiei. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
nu merge cu privilegiul de care vorbeam. Să iubești, mai merge, dar să fii îndrăgostit, asta este o eroare, nu-i așa, o eroare fundamentală, care te leagă, te vîră în sclavie, nu altceva, față de imaginea ideală pe care te străduiești să o arăți celuilalt. Cred că îndrăgostirea asta a prințului l-a făcut să comită atîtea greșeli, să creadă că e mai bine să se amestece cu lumea, să renunțe la singurătate. Cînd a renunțat la singurătatea sa, oh, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
chiar dintre aceia care nu dau doi bani pe viața lor, dovadă era că din toate încurcăturile sale ieșise viu pînă la urmă, dacă tot a ajuns în Vladia să le istorisească, și dacă a scăpat, înseamnă că s-a străduit să scape. Că își caută necazul cu lumînarea, asta era de înțeles, nu pentru oricine, dar pentru un vulpoi bătrîn ca Radul Popianu da, era din cauza sufletului său de copil. Prințul rămăsese un copil, un nevîrstnic, cu toate că arăta și putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
dea o mînă de ajutor cui avea sau cui nu avea nevoie, mărturisitor săptămînal în fața unui țoi cu tescovină pe care Popianu îl oferea în văzul lumii la crîșma lui Bercu. Popianu a pufnit auzindu-l pe Schintee cum se străduia să-l imite pe colonelul Stoicescu, bățos, dînd din mîini și ridicînd, așa cum fac oamenii aflați în alunecare către margini, cînd vor să-și dea importanță și mai ales cînd mai strecoară cîte o înfloritură dacă nu chiar cîte o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
din Băneasa, se înflăcărau în scris. Publicau articole fulminante în toată presa continentului și în umbra pe care o făceau nu se mai zărea nimic. Iar contextul, contextul era știut, admirat și detestat, iar în alcătuirea lui il Duce se străduia din plin, aruncînd lire cu lopata și făcîndu-l pe aviatorul Italo Balbo șeful aviației sale, o armă misterioasă, care intimida și oricum inspira respect nu doar pentru flota aeriană în sine, ci pentru forța care-și permitea să o creeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
pe masa mare din salonul cu pian. Pentru o clipă a uitat de Balbo. Bîlbîie era zîmbitor, sigur pe sine, într-un costum de serj, cu o cravată de mătase vișinie, proaspăt ras, cu o tăietură mică lîngă ureche, se străduise serios, cu cîteva încrețituri în plus la coada ochilor, trecuse ceva vreme de cînd nu se mai văzuseră, putea să nu-l recunoască, dar el era, chiar el, Leonard Bîlbîie. Părea că nu-l vede ori că nu-l bagă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
în situațiile ambigui. Șerban Pângratty a aruncat o privire de cunoscător către grupul zumzăitor din jurul lui Italo Balbo, acesta se roșise nițel la obraz, bărbuța lucea de pomada ori de transpirație, care se scurgea de pe obraz, oricît s-ar fi străduit Basarab Cantacuzino nu putea fi totul perfect, aer condiționat nu reușise să-și introducă, "acum e fericit Italo Balbo, nimeni nu-i ca el, ăsta e gîndul care-l stăpânește, ideea care-l ține strîns ca pe un dulău în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
tînără, cu sînge proaspăt, ridicați-vă deasupra contractelor și convențiilor, ele nu sînt făcute decît pentru a intimida pe naivi și a proteja pe ticăloși, ridicați-vă aripile proprii, zburători!" Vocea lui Corvino urmărea inflexiunile de bel-canto ale lui Balbo, străduindu-se să fie cît mai fidelă pasiunii, patetismului meridional ale acestuia, și puteai jura că nimeni nu-i atent la traducerea domnului Corvino, toți înțelegînd chiar cu o clipă mai devreme ideile spumegătoare ale celebrului pilot. Șerban Pangratty îl privea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
aproape că trîmbiță pe un ton strangulat de emoție, și spre surpriza tuturor Coriolan Popa se opri și-și desfăcu brațele, în semn de îmbrățișare. Balbo făcu doi pași uriași, nu era cu mult mai înalt decît ministrul, dar se strădui ca din doi pași să fie lîngă el și să-l îmbrățișeze cu o efuziune mai mult slavă decît latină. Leonard Bîlbîie profită de emoție și se strecură iarăși lîngă Pangratty. Cercul se închise, Balbo îi făcu semn lui Corvino
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
de la Statul-Major. Ori măcar de la Comenduirea Bucureștilor să fi fost. Cei mai mulți erau oameni destul de tineri, puteai să cauți mult pînă să găsești pe cineva de peste patruzeci de ani. Mai toți de la Arsenal, din Marină și din Aviație. Leonard Bîlbîie se străduia să afle numitorul comun, cum spunea Mihai Mihail. Își roti privirea cu grijă, așa încît să nu fie observat, cînd toată lumea se uită într-un singur loc excepția este imediat sesizată, e ca o muscă bîzîind într-o rază de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
cu Matteotti, ca să nu sfîrșească mai devreme sau mai tîrziu ca el! Nu sîntem, mai precis nu vom fi deloc zgîrciți cu fondurile pentru înzestrarea tehnică, dar toate trebuie făcute la vremea lor. Îi promit domnului Balbo că ne vom strădui să cinstim pe cei curajoși așa după cum se cuvine, însă, din păcate, cinstirea acestora vine, oricum, întotdeauna prea tîrziu pentru a-i mai atinge. Nu știu cum s-a întîmplat la noi, însă cei mai curajoși, întotdeauna, au murit prea repede, întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
o jumătate de guvern, molfăia un pateu cu brînză, pe care îl ținea cu vîrful degetelor, împrăștiind firimituri în jur, încuviința fără nici o expresie ceva ce explica inginerul Corvino. Italo Balbo își potrivea nervos eșarfa azurie de pe piept și se străduia să zîmbească, umezindu-și buzele cu vîrful limbii. Avea dinți puternici, albi-scînteietori și din această cauză atunci cînd rîdea părea și mai tînăr. Cînd a ajuns chiar în apropierea grupului, Pangratty l-a luat de braț pe Italo Balbo și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
aristocrații cînd aveau de-a face cu "lumea proastă". Toți în afară de Pangratty, dar el era altceva decît un aristocrat, el era un aristocrat de o culoare specială, roșie, și reușea să fie prinț în orice împrejurare. Poate de aceea se străduia să se vîre în toate mocirlele ca să se vadă mai bine cît de prinț este! Gusti. Dimitrie Gusti, profesor la Universitate, excelență. Basarab Cantacuzino a clipit nedumerit, pînă și pleoapele coborau și urcau încet, de parcă ar fi fost manevrate cu ajutorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
mai aducea aminte. Un colț de odaie a cui să fi fost? Un zîmbet pe obrazul cui? O frîntură de deal care? Trei cuvinte, o bucată de cîntec, o adiere, o senzație, cui aparțineau, cînd să se fi întîmplat? Se străduia să lege petecele astea, dar ieșeau din ce în ce mai greu. După două luni dacă își mai amintea casa în care trăise era deja foarte mult. Înainte de a ieși totul era doar un gol. Negru și chinuitor. Bătea vîntul, se auzea pustiul." "Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
implozii nu se va mai afla, e o metodă curată, igienică, nu?" Era foarte hotărît, serios, obrazul său ras pînă la sînge se crispase într-un rictus care-l făcea destul de dizgrațios. Era ca și cum ai vedea chipul unei femei frumoase străduindu-se să fie plină de cruzime. "Slavă Domnului ca am reușit să înțelegem care este misiunea noastră. Nu există altă soluție pentru a ieși din marasmul ăsta decît salvarea prestigiului. Prestigiul Coroanei, al Armatei, al Instituțiilor. Aceasta este calea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
a omorît primul om din viața sa cu mîinile lui, mai muriseră alții din pricina hotărîrilor sale, bune sau rele, dar era altceva, cu totul altceva, atunci nu se gîndea că va fi vreodată puternic, dar cînd a devenit s-a străduit să ascundă cît a putut de mult acest secret. De aceea, aparent, lua măsuri bizare, dădea dispoziții fără noimă pentru cei care le primeau, păstrînd pentru el, cu avariție, cu gelozie, înțelesul acestora. Și ținea atît de mult la acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
vaga senzație că există un miros dulceag. Apoi mirosul a dispărut. A strîns din ochi, era hotărît să nu intre în panică, nu fusese decît o impresie, o părere, și chestiunile astea trebuiesc reprimate fără milă. Dar, oricît s-a străduit, din acel moment n-a mai reușit să-și scoată din minte preocuparea, fixația, obsesia sfîrșitului. Dintele căzut nu fusese decît un semn. Primul dintr-o lungă serie. Paradoxal, preocuparea aceasta l-a făcut să se apropie mai mult de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]