6,881 matches
-
te cunosc. — Și mie la fel! — Baftă...! O să aveți multă nevoie! — Și tu la fel. Baftă...! Cei patru membri ai familiei se dădură la o parte, deoarece când își luă zborul elicopterul ridică nori de nisip și praf, și rămaseră tăcuți, observând cum zgomotoasa mașină zburătoare se înălță, trasă un cerc amplu și se întoarse să treacă pe deasupra capetelor lor, în timp ce câțiva dintre pasageri își luau rămas-bun de la ei făcându-le cu mâna. Dintr-o dată, ușa se deschise și greoiul sac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
neantul“. Parcă văd mîna lui Settembrini Închizînd pleoapele lui Naphta. În Întuneric coarnele de melc ies din ascunzătoare cu ochii lor pipăind o lume secretă cum sfîrcurile femeii, cum organul bărbatului Înaintează prelungindu-și materia spre maluri de limfă, misteriosul, tăcutul pas care atinge pereții oului pe dinăuntru și-i face să se cutremure de chin și plăcere. Care sînt prietenii mei? De cîte ori și cu cîți oameni am vorbit cu adevărat, smulgîndu-mi gîndurile din străfundurile lor - munți cu sîngele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
că aș putea vreodată să răspund chemării unui mort. E nevoie de foarte multă tinerețe, de fervoare mistică, de foarte mult sex. Nu pot să mi-i Închipui cum stau ei acolo, În Întîmplările teribile ale materiei lor. Singuri, suportînd tăcuți acest proces În care carnea cea moale și dulce, neastîmpărații nervi, creierul cu miracolele lui se face o humă cleioasă și nu se mai distinge ochiul de inimă, limba de ureche, venele de mațe și pămîntul și-i Însușește bucată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
mi spune poezii care-i vin În somn „afară e frig și În mine departe aburește-ți privirea să zărești lumina lunară“. Acolo În subsoluri se mai mișcă viermele din cînd În cînd, larva se hrănește-n somn, În limfa tăcută mai explodează stelele vechi. De cînd nu-i mai aud mașina de scris s-a golit casa și Tiberiu e tot mai departe, Închis În frumusețea lui, În costumele lui sclipitoare, aureolat de ochii melancolici ai arlechinilor, abandonîndu-se În carnea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
transpirat tot și vorbind de unul singur batjocura și umilința rîsul amfiteatrului cînd am intrat În pufoaică și cu cizmele de cauciuc murdare de var nopțile mele În blocul Încă nerecepționat de la Liric cineva trebuia să păzească arzătoarele imperiul meu tăcut nelocuit un tron din saci de ciment cald cald mirosul parchetului crud sticla de rom la cap și calma senina companie a lui Platon un vopsitor necalificat reminiscențele cum se insinuează ele ca acești pași abia perceptibili care nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
plină de tîlcuri și Eufrosina Cornelia cu vocea ei ca un clopot scufundat și Lucreția atît de tînără și fără de trup „El se va naște, ocrotiți-l!“ „El se va naște!“ le spun bărbaților duși, lui Iosif cel bătrîn și tăcut și lui Iosif cel tînăr, adormit pe vioară și lui Leon milostivul care hrănea șobolanii și lui Constantin cel cu ochii de miere „El se va naște, ocrotiți-l“, le spun. O tînără femeie se Închină În cele patru colțuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
număra. Coada se Întinde pînă dincolo de bufetul Alba. Se strecoară Încet din rînd și o pornește cu pași clătinați spre betonieră. Șirul mai rămîne cîteva clipe neclintit, apoi oamenii Încep să se desprindă Întîi cîte unul, apoi În pîlcuri, merg tăcuți, cu capul În jos, se opresc după cîțiva pași, mai privesc În urmă, așteptînd parcă să-i cheme cineva Înapoi. „În vremea aceea era În tot pămîntul o singură limbă și un singur grai la toți. Purcezînd de la răsărit oamenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
n-a făcut decât să se uite pe perete și să-și plimbe degetele pe mușama. Tanti Mae părea să înțeleagă că nu vrea să vorbească, așa că n-am mai zis nici eu nimic. A fost una dintre cele mai tăcute mese pe care le-am luat vreodată, dar asta nu m-a întristat. Mă gândeam că de fapt doamna Watkins mi-a vorbit despre autorități numai ca să mă sperie și că avea de gând să mă pună chiar ea la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
nimic din ce încercasem nu-mi descătușa imaginația; de parcă aș fi căutat o cheie de la ușă pe care nu o puteam găsi și pe când am cunoscut-o pe Lee mă dădeam deja cu capul de acea ușă. în stilul ei tăcut, Lee mi-a revoluționat eforturile. Sub influența ei am învățat să o iau mai ușor în loc să încerc să scot la iveală ceva ce necesită ani pentru a fi descoperit; m-a învățat să găsesc inspirația privind înăuntrul meu. Atunci am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
să mă calce cu mașina. Nu știai despre asta, nu? Sau poate ai știut. Și Nat nu mi-ar fi făcut nici un rău. Eu l-am provocat pentru că voiam răzbunare pentru Lee. Nu ar fi venit după mine altfel. Era tăcută. Am ieșit afară. Portarul, splendid în uniforma lui, a chemat un taxi din șirul de pe partea cealaltă a străzii. Nu s-a uitat înapoi la mine când a plecat. Am urmărit mașina până a întors spre Grosvenor Square și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
ca niște drapele de doliu bătute de vânt. Lui Beppo i se năzări că totul se întâmplase din cauză că nu făcuse nimic pentru a regăsi corpurile celor dispăruți. Ieșise din tipografie mânat de gânduri negre ca un vânat. Acasă Edith călca tăcută un maldăr de cămăși. Tânăra pereche dormea adânc, ca și cum iubirea le consumase toate puterile. Beppo deschisese ușor ușa de la dormitorul lui Benedetto, contemplându-i o clipă pe cei doi îndrăgostiți. Acum parcă nu mai erau două persoane, ci numai una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
se afla ultimul și singurul său prieten, robotul John Deathclock. Acest Deathclock era pur și simplu sinistru, iar în viziunea lui Bogdan era de departe cea mai urâtă cucerire a civilizației umane. Cu alte cuvinte, era un tip înnegurat, mereu tăcut, care undeva pe burtă purta un ceas pe care erau afișate încontinuu zilele, respectiv orele, minutele și secundele pe care le mai avea de trăit persoana în proprietatea căreia se afla. Bogdan refuză să mai privească robotul. Da, era grav
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
mai tare, privind pereții devastați ai camerei. Am... nu mă simt bine, am răcit! Pleacă! - Domnule director, vă rog, insistă fata. E ceva îngrozitor, vă rog... Trebuie să veniți! Un minut mai târziu, Michael Berzelius Clossettino înainta pe culoarele școlii, tăcut, funebru, înveșmântat într-o draperie. Era condus de Roxana Dobrescu, o elevă slabă ca paiul, blondă și plină de pistrui, căreia îi clănțăneau dinții asurzitor, atât de tare tremura de frică. Într-adevăr, nimic nu era bine, de asta își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
și durul platou al Siberiei Centrale, ce își lăsa trupul străpuns, pentru a câta oară, de Cercul Arctic, bunul său prieten; munții Sayan, Bulnajn Nuru, imensitatea de stâncă Altay Shan, Tian Shan, zidul pământului, munții Gilgit, Kashmir, necuprinsul Tibet, gardian tăcut și impozant al resturilor unei civilizații dispărute, Dhaulagiri, cel înalt, și abia la urmă platoul Baghelkhand. Iar după el, explicând toată această desfășurare de forțe pietroasă, Golful Bengal. Lumea era cumplit de frumoasă, toți știau asta, iar norii cei războinici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
Po-po-po-poai-pi-poai, declamă chitara lui Ionescu, tuby-tubap-tub-tap-d’dein? întrebă basul, căruia îi răspunse inevitabil Angestaitn: sooool - reeeee... Naybet răpăi scurt din tumuri, apoi Zulfik îi învălui cald și final, irezistibil, prin apăsarea singurei clape a synth-ului său, care făcu brusc ca tăcutele stele să pornească, înnebunite de sărutul muzicii. Părea că întreaga Lume de Deasupra va parcurge universul cu o viteză necunoscută. Deodată, dinspre scenă izbucni un suflu de energie atât de puternic, încât toți cei ce stăteau în picioare se prăbușiră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
maro pentru că numele său era Maro. Normal. Și se numea Maro pentru că el însuși era culoarea maro, cum altfel? Tot maroul din lume era la el, probabil. - Salut, am murmurat și eu, cât de încet puteam, pentru a nu deranja tăcuta adunare. Eu... - Liniște acolo, Maro, începe cenaclul, urlă John Euripide, văzând cu nemulțumire că șușoteala noastră nu contenea. Tot timpul creezi probleme, Maro, la fiecare adunare, nu înțeleg, ce dracu’ ai? Să nu-l iei în seamă pe nebunul ăla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
poet încât să-l oprească din avalanșa de elogii pe care începuse să i le aducă? Sau chiar aceste laude ale stilului ce îl făcuse faimos îl deranjaseră pe Giordano? Euripide privi îngrijorat spre cei din primele rânduri, cerându-le tăcut ajutorul. Deodată, poetul făcu ceva la care probabil nici el însuși nu s-ar fi așteptat. Cu o privire ce ar fi făcut invidios până și pe cel mai înverșunat nebun, straniul poet începu să emită un fel de ritm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
mijloc cu propria-mi mână, singur săvârșind acest act fără putință de întoarcere, de nimeni obligat, trădat de propriile-mi gesturi, fapte și gânduri. Iar prea-discreții mei companioni, cei de teama cărora am înaintat în această direcție, mă privesc mai tăcuți decât însuși destinul, decât însăși tăcerea, plutind într-o noapte a ființelor care îi face neștiuți, nevăzuți. Sunt ajuns acum. Lucrul pe care-l văd nu are cum și de ce să existe, iar eu, dând ochii cu o asemenea grozăvie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
piatră s-a desprins o picătură de apă care, în cădere, s-a atins de lumina felinarului, s-a aprins ca o stea albastră și, apoi, s-a stins repede. - Ai văzut? mă întrebă Sonia. - Da. Sigur. Am văzut. Încet, tăcuți, am trecut mai departe și am cotit pe o ulicioară. În liniștea umedă, se auzea un pian, dar, cum se întâmplă adesea, până la noi în stradă răzbăteau numai sunetele cele mai puternice, care se loveau de pietre atât de strident
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
ca să nu răstoarne sau să nu spargă ceva, picioarele mele înghețate care pipăie podeaua de parcă ar merge pe gheață, starea mea stranie care seamănă a boală -, totul este doar un înveliș jalnic în care și-a găsit refugiul o exaltare tăcută. Mă apropii de masă. Cât fac pasul, până când îndoi piciorul din genunchi ca să-l pun cu teamă paralizantă în pământ, îmi pare că trece o veșnicie; mișcarea pare să nu aibă sfârșit. Dar, după ce pasul a fost făcut, după ce mișcarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
oară nepotul. Dar oprește-te odată, măi omule! își apostrofase Maria bărbatul. Stai blând că ai să deochi băiatul! Lasă-mă dragă, tu nu vezi ce mândrețe de bărbat a făcut Ileana? Obosită și slăbită după naștere, fiică-sa zâmbea tăcută, ținând în brațe copilul care dormea dus, indiferent la agitația celor maturi. Să n-ai teamă! își liniștise Pop ginerele. Nevastă-mea știe să dea de deochi. Pop era un bărbat masiv, înalt de mai bine de un metru optzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
Trebuie să ne întoarcem acolo. Tata era la telefon. Moș Calistrat s-a prăpădit și se pare că totul a început din nou. Iarăși au apărut indivizi care scotocesc prin munți și nenorocirile au luat-o de la capăt. Toma rămase tăcut, îi dădu drumul femeii lăsându-și brațele să cadă pe lângă trup. Se răsuci pe călcâie și se așeză tăcut pe pat, alături de copilul care continua să plângă. Își sprijini capul în palme, cu coatele rezemate pe genunchi. Ileana se apropie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
pe degetele de la o singură mână. Eu nu vreau să spun că de la un anumit interval de timp încolo, gata, persoana a decedat. Numai că probabilitatea de a mai fi în viață scade extrem de mult. Simion Pop rămase câteva clipe tăcut. Polițistul de la Iași avea dreptate. Undeva, într-un colțișor ascuns al sufletului, avea și el o îndoială. Spera însă din toată inima să nu devină realitate. Ce propui? întrebă el cu glas scăzut. Deocamdată nu propun nimic. Am vrut numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
departe. Ah, continuă el dându-și seama cu cine vorbește, fiți liniștit! Nu există decât un singur exemplar din chestia aceasta, cel pe care îl țineți în mână, iar imediat ce ies la pensie o să-l distrug. Cristi dădu din cap, tăcut, examinând cu atenție dispozitivul. Nu era de loc o șurubelniță, așa cum crezuse la început. Din tija subțire ieșeau o serie de știfturi minuscule la apăsarea unui șir de butonașe aliniate pe mâner. Da, era o găselniță interesantă, o biju terie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
realitate, lucrurile nu se petrec așa. Un dispozitiv mecanic nu are o voință a lui proprie. Funcționează dacă este complet și corect asamblat ori, nu funcțio nează dacă are o defecțiune. Restul nu-i decât folclor. Înțelegi? Vasilică Pohoață conducea tăcut. Inspectorul vorbise apăsat fără să mai lase loc pentru nici o altă intervenție. În regulă, reluă Cristi discuția, hai să spun și eu ca tine! A plecat spre oraș. Știm că n-a ajuns acolo. Nu l-am găsit nici pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]