27,233 matches
-
pagina dintr-o revistă ilustrată, decupată și uitată între filele manuscrisului. Este o reproducere în sepia a tabloului intitulat Păcatul și semnat Frantz Stuck. O femeie cu ochi mari și întunecoși, cu pieptul gol și plete negre curgându-i pe umeri până la mijloc. Un șarpe îi încolăcește bustul, sprijinindu-și capul pe umărul ei drept. Evident, o viziune alegorică proprie mentalității creștine medievale, din care scriitorul P.H.Lippa pare a fi reținut doar nota de senzualitate și de mister. Eroul său
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
o reproducere în sepia a tabloului intitulat Păcatul și semnat Frantz Stuck. O femeie cu ochi mari și întunecoși, cu pieptul gol și plete negre curgându-i pe umeri până la mijloc. Un șarpe îi încolăcește bustul, sprijinindu-și capul pe umărul ei drept. Evident, o viziune alegorică proprie mentalității creștine medievale, din care scriitorul P.H.Lippa pare a fi reținut doar nota de senzualitate și de mister. Eroul său, un profesor (numit când „Profesorul”, când „Domnul R.”) aflat în pragul pensiei
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
în pragul pensiei, dar „beneficiind” încă de suficientă vigoare intelectuală și fizică, este atras de Teodora, „femeia fatală” din visurile sale (nocturne sau diurne). O descrie la modul pateticromantic: subțire, nici scundă, nici înaltă, față smeadă, părul negru revărsat pe umeri, ca o „invitație la păcat” (citez chiar de la începutul caietului). Deși am parcurs puține pagini, am deja impresia că manuscrisul lui P.H.L. este o confesiune disimulată. Sexagenarul scriitor, persoană publică cunoscută la vremea lui, remarcabilă prin sobrietate și pu9 doare
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Profesorul nu și dă seama cum se prinde treptat într-un păienjeniș imaginar, țesut de luminițele jucăușe din ochii ei umbriți de sprâncenele bine desenate, ce devin și mai expresivi pe fundalul valului de păr negru și des, căzut pe umeri. Aș putea spune că aici P.H.L. se lasă în voia unui stereotip romantic „prizat” din proza secolului al XIX-lea, pe care a avut-o la dispoziție în bibliotecile româno-rusești din Chișinăul tinereții sale. Dar este posibil ca întâmplarea să
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
binecuvântate ale Basarabiei. Contemplându-și eroii, P.H.L. justifică într-o paranteză, din nou, dar altfel, titlul pe care ar vrea să-l dea povestirii sale: Valul negru. Este o referință la obsesia „vizuală” a Profesorului: părul ei negru vălurind pe umeri și pe omoplați, precum coama unei iepe de rasă. „Pletele ei emană o senzualitate strălucitoare!” - exclamă scriitorul, notând din nou, în aceeași paranteză, datele esențiale ale narațiunii sale: întâlnirea cu Teodora devine concretizarea visurilor din tinerețe ale Domnului R., proiecția
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Deși intrată în luna a noua, a acceptat să-i dactilografieze în continuare, după dictare, cartea de publicistică. Azi au ajuns aproape de final. Când s-a ridicat de pe scaun, ceva mai greu decât altădată, s-a sprijinit cu mâna pe umărul lui. El i-a luat degetele, sărutându-i-le de câteva ori, parcă voind să întârzie cât mai mult, material și sufletește, în cercul de căldură al trupului ei plin de viață (la propriu!). Sau, poate, ca să păstreze pe buze
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
nostalgice, frustrante, absurde, monstruoase, apocaliptice ori numai evocatoare. În vis a mers alături cu cei care nu mai sunt. I s-a întâmplat să-i urmărească mișcându-se lent spre cimitir, pe un câmp fără hotare vizibile, purtându-și pe umeri, fiecare, sicriul. Altădată i-a văzut, fără să se mire, cum pășesc agale pe străzile unui oraș de nicăieri, luminându-și calea cu propriile capete, pe care le purteau în mâna dreaptă ca pe niște felinare. Când și-a chemat
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Dar și Vlad voia același lucru. Ilinca s-a arătat încă de la început grozav de indiferentă la organizarea echipelor. Tu cu cine vrei să sapi? o întrebă direct Vlad, fiind sigur că va zice ,,cu tine". Ilinca însă dădu din umeri și le întoarse spatele la toți, apucîndu-se singură de săpat la prima movilă. Hai să tragem la sorți, propuse Virgil. Hai! se amestecă și Bărzăunul, numai să poată începe odată treaba. Întrucît nu aveau nici creion, nici hîrtie la ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
lupi... ori de niște mistreți înrăiți... ori... ce mai, Tomiță se răci de-a binelea. Ce-l poate fugări, bre, fricosule? se năpusti spre el Virgil. Dacă știi, spune! Tomiță nu mai deschise gura. Se mulțumi să ridice neputincios din umeri. Ia, ia tăceți, să ascultăm puțin, propuse Vlad. Țah, țah, țah, se auzi iar glasul lui Napoleon tot mai îndîrjit. Și, cu fiecare clipă, răsuna tot mai aproape. Hai să ne urcăm pe creasta zidului! dădu ideea salvatoare Virgil. Acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
luă o trîntă... dar nimeni nu s-a plîns de nimic. Mergeau mereu pe niște urme nevăzute, atrași de o forță străină de voința lor. Astfel ajunseră la marginea poienii unde păștea vaca lui Vlad. O albină se așeză pe umărul Bărzăunului, dar n-o alungă nimeni. Nu departe se auzea clipocitul liniștit al izvorului... Iar de partea cealaltă a poienii, chiar la marginea pădurii, văzură cel mai frumos tablou din viața lor: mama și puiul la un loc. Căprioara ținea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
nimic. Nu se poate! Pe cuvînt de... Mă!... și Potîngă deveni autoritar: eu zic că nu se poate să te fi chemat dom' secretar degeaba, ne-am înțeles? Vă știu eu pe voi! Ehe, mie-mi spui?! Virgil ridică din umeri și dădu din nou să intre. Potîngă îl prinse de guler și-l țintui locului. Unde intri, mă orătanie, fără să-ți dau eu drumul? Ai? Păi dacă m-a chemat, intru, că pe urmă... Mda... Și la ce oră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
la ochi și începu să suspine. Această trecere neașteptată de la rîs la plîns nu făcu decît să stîrnească un hohot general de rîs. Ce ai, frumoasă Cosînzeană, de plîngi? Și străinul porni spre ea cu brațele deschise. O prinse de umeri, o sărută pe frunte, apoi o trase pe un scaun lîngă el oferindu-i o ciocolată. Poftim, și te rog să nu mai plîngi. Doar ești elevă, nu? Da, răspunse mai curajoasă Ilinca după ce luă ciocolata. Ei, bravo, zise admirativ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
în fiecare zi în zori și se întorc cu autobuzul de seară. În ziua aceea de joi, la ora 9 fix, Bărzăunul ieși pe poarta casei și porni fluierînd pe șosea, cu gîndul să se îndrepte spre pădure. Purta pe umărul drept undița, iar în mîna stîngă un borcănel în care avea rîme și diverse insecte. De, ca orice pescar. L-au lătrat cîțiva cîini, niște copii din clasele primare l-au chemat să se joace împreună, promițîndu-i mere și pere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
strigă Virgil enervat. Ce ți-a făcut Ilinca? Bărzăunul se întoarse deodată spre Virgil și, fără alte vorbe, răcni de mai multe ori aidoma pieilor roșii cînd atacă. Virgil îl lăsă să se producă pînă la sfîrșit, apoi, privindu-1 peste umăr, îi spuse cu nemărginit dispreț: Tu ești bun de pus în cînepă, drept sperietoare, bă momîie cu glas de flașnetă!... Cine naiba m-a pus să vin în pustietatea asta tocmai cu tine? Mai bine stăteam de vorbă cu poarta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
să intre în vorbă cu ea sau nu, apoi își luă inima-n dinți și i se adresă cu mult calm, după ce-i spuse un foarte politicos "sărut mîna": Îl aștepți pe nenea Tudor, tanti? Mama Ilincăi îl privi peste umăr nici măcar preț de-o secundă și Bărzăunul nu-și putu da seama dacă s-a uitat la el sau la un țînțar. Pe urmă rosti repede, țuguindu-și buzele ca după mere acre: Nu. Atît: "nu". Și întoarse capul în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
vorbim! Expediția s-a amînat cu exact opt zile și era cît pe ce să nu mai aibă loc. Am încercat să-l trag de limbă pe Bărzăun, ca să aflu care sînt motivele adevărate, dar degeaba! Bărzăunul a ridicat din umeri și mi-a spus foarte clar că pe el nu-l interesează astfel de fleacuri. Ei, uite aici a fost momentul cînd l-am suspectat eu pe Bărzăun de nesinceritate. Cum, adică, nu-l interesa neînțelegerea ivită între membrii grupului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
de ce-o fi vrînd oare Ilinca așa de mult să meargă și Vlad? Nu cumva... Dar nu se gîndi mai departe, de frică. Încercă să-i dea un răspuns Ilincăi, dar nu fu în stare decît să salte din umeri și să-și muște buza de jos. Sînteți niște proști amîndoi, continuă tot Ilinca, devenind grozav de serioasă. Spune drept, de ce v-ați certat? Îîîî... ăăă..., începu Virgil să se bîlbîie, apoi, făcînd apel la tot curajul care-i mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
tușească. Am întrebat și eu... așa... persistă Bărzăunul cu tonul mai blînd. Trebuie să te superi? Nu mă s-supăr... Deh, bu-bunica zice că-s p-p-prea gras. De aia. Bărzăunul îl privi din cap pînă-n călcîie și ridică dintr-un umăr. Apoi scoase un strigăt prelung, lovindu-se cu palma peste gură și o luă la fugă înaintea tuturor. După ce intrară bine în adîncul pădurii începură cu toții să cînte, să chiuie, să se ascundă pe după copacii uriași și să rîdă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
într-un ochi de apă. Ce-i acolo? întrebă Ilinca dîndu-se doi pași îndărăt. Nimeni nu putea spune exact ce este. Ochii tuturor se deschiseră cît cepele și rămaseră încremeniți. Doar Nuțu ridică plin de curaj capul său transpirat peste umărul lui Virgil și dădu, pentru început, următoarea explicație: E un li-li-li-li... Dar nu mai putu continua cuvîntul pînă la capăt. Frica îi pusese un nod în gît, pe care se străduia cu mare greutate să-l poată înghiți. Ce zici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
cu picioarele pe pămînt și nu pe lună. Ce-ai zis? întrebă Ilinca, deși auzise foarte bine vorbele lui Virgil. Am întrebat de ce-i zice Piatra Domniței, că eu azi am auzit pentru prima dată de ea. Ilinca ridică din umeri și se uită la Vlad. Iaca, na, ce întrebare și la tine! răspunse Vlad plin de sine. Cum, de ce-i spune așa?... Pentru că așa-i spune. Mare greu de priceput? Dealului Ursului de ce-i zice Dealul Ursului? Ție de ce-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
poate o să ne dumirim mai tîrziu ce-i cu zgomotul ăsta. Cui i-i frică, înseamnă că-i un prost și jumătate și n-are ce căuta în mijlocul nostru! Nu-i așa, Nuțule? Hai! răsunară cîteva glasuri. Nuțu ridică din umeri și nu spuse nimic. Ultimele vorbe ale lui Vlad însă fuseseră spuse mai mult pentru a o împiedica pe Ilinca să mai facă mofturi și nu pe Nuțu, cum a creat el impresia. Aprinseră lanternele și pătrunseră cîțiva metri în interiorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
grup un fel de pată mare, strălucitoare, ce părea să fie totodată și izvorul vuietului asurzitor. Toți tăcură și se strînseră unii în alții. Virgil chiar crezu de cuviință s-o prindă cît mai strîns pe Ilinca cu brațul pe după umeri. Concomitent cu acest gest părintesc îi spuse cu o voce nemaipomenit de caldă: Te rog foarte mult să nu-ți fie frică! Doar sîntem atîția! Ce-o f-f-ffi oare acolo? întrebă Nuțu. Forța de atracție a acelui loc straniu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
fără speranța că voi mai putea continua vreodată povestea întîmplărilor lor. După ce am ieșit în drum și am făcut cotul spre fîntînă, l-am zărit pe Vlad. Venea, pesemne, de la magazinul din centru și părea ostenit și morocănos. Ducea pe umăr, făcută colac, o frînghie uriașă, nouă-nouță. Cum a dat cu ochii de mine a zîmbit mai mult forțat și m-a salutat ridicînd degetul mîinii drepte pînă la frunte zicînd "vivat". L-am întrebat ce vrea să facă cu frînghia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
o vreme, își dădură seama că n-au făcut tocmai bine lăsînd în pădure canistra în care rămăsese totuși o cantitate apreciabilă de vin. Doctorul se uită cu înțeles la Nicanor, acesta făcu cu ochiul lui Matei, Matei ridică din umeri și făcu un semn cu capul spre Nuțu. Du-te tu și adă canistra, Nuțule, se rugă de data asta domnul Nicanor, că ție-ți vine mai ușor. Tu ești băiat drăguț și... dacă te duci, îți dau... Dar nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
pentru a se uita iar la Ilinca. Mi-aduci, mă, ori nu?! Glasul Ilincăi sunase acum altfel ca prima dată. Parcă mai aspru, mai țipător, parcă era un fel de poruncă. Bărzăunul tresări surprins neplăcut. Ridică ochii și privi spre umărul Ilincăi spunînd cu destulă greutate: Ți-aduc... Ți-i aduc pe toți dacă vrei tu... Chiar? făcu fata ochii mari. Da... dacă mergi și tu... acolo... cu mine... să te uiți cum îi prind. Hai, zău! Iiii, dădu din mînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]