KorAP: Find »[drukola/base=vârî & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...55 56 57 ...142 >

3,550 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

În ziua aceea, totuși, nici lui nu-i ardea de râs. Luă cartea din mâinile ei fără să scoată o vorbă și se așeză cu picioarele ghemuite sub el, pe pragul camerei, ca s-o frunzărească. A stat cu nasul vârât în carte mai bine de un ceas, în vreme ce noi cătam la el în tăcere; apoi a închis-o și a rămas dus pe gânduri. S-a uitat la mine fără să pară că mă vede: „Tatăl tău, Suleyman librarul, mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
e mai lumină, dar ochii ni se deprind iute. Numărăm patru capete cu coamă bogată și vreo cincisprezece mușterii. În a treia crâșmă, avem vreme să deslușim câteva chipuri, câteva cupe sclipitoare, câteva carafe. Jocul continuă. Capetele noastre inconștiente se vâră în a patra crâșmă. E mai lumină aici, ni se pare nouă. Deslușim lângă ușă un chip. Barba asta, profilul ăsta, înfățișarea asta, ale cui sunt oare? Îmi trag capul înapoi și o pornesc în goană pe uliță. Nu fug

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
vorbit. Ea s-a grăbit să plece. În materie de discuție, nici el, nici eu n-am spus mare lucru. În clipa aceea, important era să rămânem astfel împreună, de la bărbat la bărbat pentru întâia oară, așezați pe aceeași rogojină, vârând la fel mâna în aceeași mâncare de cușcuș. Logodna lui Mariam ne învrăjbise; chinul ei ne grăbise împăcarea. Și tot chinul era cel care avea să-l reapropie pe Mohamed de familia mamei mele. În seara aceea, Khâli a venit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
sulimanurilor, nemișcată, înlemnită, surprinzătoare, străduindu-se să surâdă, cu niște ochi atât de jalnici încât, cu un gest spontan, am tras-o spre mine, mai puțin în chip de îmbrățișare cât mai curând ca să încerc s-o liniștesc. Și-a vârât capul la pieptul meu și a izbucnit în plâns. Am strâns-o în brațe ca s-o fac să tacă, temându-mă să nu fie auzită. S-a turtit de pieptul meu, înăbușindu-și încetul cu încetul suspinele, dar trupul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
curioase, mutrelor flecare. Cel puțin o sută de necunoscuți îl abordează, îi șușotesc la ureche, îl iau drept martor, îl înghiontesc cu umărul ca să-l provoace mai bine la înjurături sau la râsetele pe care le pândesc. De acum e vârât în confidențe, știe începutul unei fabuloase întâmplări, are nevoie să-i afle urmarea, chiar de-ar trebui să rămână până la plecarea caravanei următoare, până la sărbătoarea următoare, până la anotimpul revărsărilor apelor Nilului. Dar, o altă istorie este deja începută. În anul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
să surâdă. Văzându-mă sosind, profită ca să destindă atmosfera și arătă spre mine, prezentându-mă ceremonios ginerelui său: — Messer Giovanni-Leone, geograf, poet, diplomat la curtea papală. Condotierul sări din șa. Unul din oamenii săi îi aduse spada, pe care o vârî la loc în teacă, înfățișându-mi-se cu o jovialitate excesivă: — Eu sunt brațul înarmat al Bisericii! Avea părul scurt, o mustață brună și deasă, ajustată la vârfuri, și o privire care m-a străpuns mai iute decât o lance

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

să ucid. O să vezi că ești în stare, dacă trebuie să-ți salvezi viața. — Pleacă. Nu vezi cum ninge? Cu cât intrăm mai repede în pădure, cu atât mai bine. Bărbatul îi întinse pumnalul gladiatorului, care îl luă și îl vârî în haină. — Adio, zise bărbatul, însă gladiatorul nu răspunse. Bărbatul veni lângă Valerius, care pornise deja. — Așteaptă. Apucă din nou frâul calului. — Ai grijă, îi spuse îngrijorat. Ai grijă. În pădurile astea sunt monștri... spirite rele. Nu știu cum o să te aperi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
făcu un gest de salut și se îndepărtă în fugă spre sat, grăbit să scape de primejdie, de monștrii, spiritele și balaurii pădurii, dar, mai ales, de gladiatorul care aducea numai nenorociri. Valerius își petrecu șnurul de piele după gât, vârî amuleta sub haină și o strânse la piept. Dădu pinteni calului și, precedat de Lurr, o porni în trap mărunt pe o potecă ce se pierdea printre copaci. Se întoarse. Sub fulgii care cădeau deși, gladiatorul îl urma, aplecat pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
repede băiatul. Broboane de sudoare se adunaseră pe fruntea lui. — Ți-e frică? Ți-e frică de mine? Vitellius era întins pe un tricliniu din bronz, printre pături de culoarea purpurei și blănuri. Sprijinindu-și greoi cotul stâng pe perne, vârî mâna dreaptă într-o cupă și luă câteva migdale decojite. — Să nu-mi spui că ți-e frică de mine. — E cald aici, răspunse băiatul, trecându-și mâna peste frunte. Vitellius făcu un semn și sclavul care stătea alături de el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe marginea piedestalului, cu gesturile celui care pune pe altar ofrandele destinate zeilor. — Pentru tine, Nero, prietenul meu din adolescență, mare luptător, sublim muzician. Pentru tine, fiu al zeilor, ucigașul mamei tale, iubitor al adulterului - luă peștișorul și i-l vârî în gură. Cu Poppaea ta am avut și eu ceva treabă, acum câțiva ani. Se întoarse spre băiat atât de repede cât îi îngăduia trupul enorm: — El... El însuși i-a poruncit servitorului să-l omoare. Iar asta echivalează cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Nu respecți regulile? — Eu fac regulile. Ce bucurie ai să joci, dacă știi mereu cum se va termina jocul? Nu există risc. Eu m-aș plictisi. Listarius împinse nepăsător zarurile măsluite spre Vitellius, le luă pe ale sale și le vârî în haină. — Deci când încep să lucrez cu bucătarul tău? Chiar acum? — Nu-mi dau seama dacă ești mai isteț decât o vulpe sau mai prost decât o oaie. — Trimite-mă la bucătărie. Înainte să se lase seara îți voi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să nu lingă ultimele urme de sos de pe tavă îi avea de partea lui pe soldați și pe comandanții acestora și era iubit de populație, pe care o impresiona cu luptele de gladiatori și cu donații. Avea posibilitatea să-și vâre mâinile nu doar în sosuri, ci și în banii supravegheați cu mare atenție de Pompeius Propincuus, procuratorul Galliei Belgica și administratorul prudent al celor două Germanii. Ar fi fost de-ajuns - Flavius Valens închise ochii - să-l elimine pe Pompeius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mergea printre soldați și se afla atât de aproape, încât ar fi fost de-ajuns să-l strige... — Taci... Nu te mișca, îi zise Titus. — E frig. — Te încălzește câinele. Într-adevăr, Lurr stătea lipit de stăpânul lui, cu botul vârât în pătura de blană. — Naiba s-o ia de ferrea! - glasul mânios al unui soldat se auzi limpede dinspre câmpie. Bucățile astea infernale de piele... Or fi bune să lege între ele plăcuțele de fier ale armurii, dar ia uite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Gâfâind, fără să se uite la femeia însângerată ce zăcea la rădăcina frasinului, Vitellius se aplecă și, continuând să strângă într-o mână pumnalul, luă o prăjitură cu miere și susan, pe care o văzu pe malul pârâului, în zăpadă. Vârî prăjitura în gură, trecu apa dintr-un salt și o porni șchiopătând prin pădure, spre escorta sa. Se opri, căci i se păru că inima avea să-i spargă pieptul. Aproape că nu putea înainta din cauza vântului. Pădurea era înspăimântătoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
medicul le-a transmis batavilor vești importante de la Roma, despre care tu nu ai știință. Oare mesagerii mei sunt mai înceți decât ucigașul ăla? — Mai întâi răsplata mea. Vitellius aruncă pe masă un săculeț burdușit. Hector se uită înăuntru, apoi vârî săculețul sub haina de blană. — Galba a fost ucis. Hangiul, care mesteca într-o oală, întoarse o clipă capul, apoi își văzu în continuare de treabă. — Galba? exclamă Vitellius uimit, aproape înecându-se. Deodată își aminti viziunea pe care o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
batavi încercaseră să ajungă la el, dar, cum nu cunoșteau orașul, greșiseră drumul; în vremea asta, Galba era omorât de mulțime. Pretorienii îi tăiaseră capul dintr-o lovitură. Pentru că nu putea să-i țină în mână capul chel, un soldat vârâse un deget în gura mortului și i-l dusese astfel lui Otho. Vitellius își duse o mână la gură. Cuvintele prezicătoarei îi răsunau în minte. Ca să nu aibă parte de un asemenea destin, trebuia să-l găsească pe cel mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cald. Din când în când, vântul aducea până la el miros de oțet și prăjeală. Rândunelele zburau ca niște săgeți, coborând și ridicându-se în stoluri, dincolo de zidurile cetății, acoperite de iederă. Valerius se întoarse să privească sclipirile luminii în apă. Vârî mâna în fântână, trasă cercuri din ce în ce mai mici și numără vrăjit vălurelele care dispăreau încet-încet. „Plec“, se gândi. Își trecu mâna peste piept. Degetele dădură peste amuletă. Amuleta Velundei. O strânse în pumn, apoi o privi în lumină: strălucea, transparentă. Frumusețea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din Tolosa. Curând aveau să intre pe poarta principală a cetății și să străbată Augusta, înainte de a fi închiși în Ludi, aproape de arenă. Lui Valerius i se păru că se trezește dintr-un vis. Se ridică brusc, cuprins de emoție. Vârî cu grijă panglica Velundei în traistă și se apropie de grupul de bărbați. — De la Școala din Tolosa? întrebă, străduindu-se să-și stăpânească neliniștea. Am auzit bine? — Noi toți pariem pe ei, zise un tânăr, zornăind niște monede. — Mai bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
armata de pe pământ și de pe mare, zise Antonius ridicând glasul, pentru a acoperi vacarmul arenei. Are pretorieni, o legiune, cohorte urbane și un corp de gladiatori. Nu-s mai mult de treizeci de mii de oameni cu totul, rânji Vitellius, vârându-și degetele în vasul cu pești și sos de ciuperci pe care i-l întindea Listarius. — În ajutorul lui Otho, împăratul nostru, sunt gata să vină și legiunile de pe Danubius. Dar Otho nu dorește un război civil. Știu că a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
atletica grea. Unii se antrenau la korykos, sacii mari din piele de porc sau de capră umpluți cu lână și atârnați în niște furci de lemn. Pugiliștii se învârteau în jurul lor, cu mâinile înfășurate în manșoane de piele și degetele vârâte într-un inel mare de piele. Loveau ținta rotind brațul ca la înot: îl ridicau până în dreptul urechii, apoi îl lăsau să cadă descriind o curbă. Loveau de sus în jos, direct, ca și cum pumnii ar fi fost niște ciocane. Alții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
știi, gladiatorul pe care ai fost obligat să-l cumperi de la Vitellius e fratele lui Antonius Primus. Dacă moare în arenă, așa cum vrea Vitellius, Antonius Primus îți taie gâtul. Manteus lăsă capul în jos. — Blestem ziua în care m-am vârât într-un asemenea necaz. Valerius... L-ai văzut mai înainte... Cred că l-ai recunoscut, pentru că tu l-ai învățat arta medicinei. Nu e în stare nici măcar să țină scutul. Nu înțelege. Nu vrea. — Te șantajează. Vrea să te porți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
învârtă în jurul adversarului. Vezi că se apleacă atât de tare, încât jambierele, care îi ajung dincolo de genunchi, ating mica parmula pătrată? Vezi cum sare în lături, încercând să lovească spatele adversarului? Pare un vultur care zboară în jurul prăzii și-și vâră ciocul prin crăpăturile unei vizuini. De aceea tracul are ca simbol grifonul pe coif, în timp ce mirmilonul, pe care l-ai asemuit cu țiparul, are șarpele de mare. Zgomotul metalic al lamei tracului ce lovea coiful adversarului ritma lupta. — Tracul are

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
acestuia. Pumnalul de lemn se apropie de genunchiul stâng al celuilalt, simulând tăierea ligamentelor. — Ai văzut? comentă Proculus. Dacă nu ar avea coapsa protejată, acel provocator ar fi acum șchiop pe viață sau mort. Valerius observă că provocatores, care își vârau de multe ori capul sub propriul scut, nu aveau coifuri cu creastă. Calota era perfect netedă, cu excepția celor două pene de păun din dreptul tâmplelor. În schimb, coifurile tracilor și ale mirmilonilor, ca și acelea ale secutor-ilor aveau o creastă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
plasei, verificând cele două sute de noduri ale acesteia. Valerius luă coiful greu, din fier și bronz, mult mai gros decât la alte categorii de gladiatori, ca să poată rezista loviturilor violente ale tridentului. Depărtă cele două jumătăți atât cât să poată vârî capul, apoi le închise și strânse șireturile de piele. Își scoase coiful și așeză în interiorul lui bucățile de lână și de pânză cu care era căptușit, apoi și-l puse iar. Repetă de mai multe ori operațiunea, până când căptușeala coifului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
al lui Valerius, care nu ucidea, nu comitea sacrilegii, nu se păta de vreuna din vinile ce i-ar fi luat vederea lumii invizibile și legătura cu lumea magică a naturii, spiritelor și tărâmului de dincolo. Nu ucid, repetă. Zâmbi, vârând amuleta sub veșminte. — Valerius, spuse Marcus dezolat. Dacă te gândești că nu vei ucide, vei fi mai vulnerabil. Lama pumnalului tău nu se va afunda în trupul adversarului, încercând să-l ucidă. Skorpius va învinge. Dacă învinge Skorpius, o să mor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]