14,132 matches
-
că el ar fi preferat calea inversă, dar că s-ar putea ca acest lucru să fie la fel de benefic pentru toată lumea 136. Celălalt vecin important, Polonia, figura pe lista prioritară a intereselor manifestate de Iorga. Lui Iorga nu-i plăceau iluziile de grandoare ale Poloniei. El (ca și mulți alții) nutrea o antipatie profundă față de ministrul de externe polonez, colonelul Beck, și față de politica excentrică a acestuia, mai ales că, după spusele lui Iorga, Beck "nu avea încredere în armata română
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
domeniul înarmării și puterii. Prin urmare, Chamberlain era la fel ca și cei de la Geneva. Iorga încheia exprimîndu-și o intuiție sumbră: "Umbra tristeții va coborî asupra ultimelor zile ale lui Chamberlain, cînd își va da seama de tragica inutilitate a iluziilor sale"149. Chamberlain și Iorga vor muri aproape în același timp. Iorga asasinat de un detașament terorist de legionari, iar Sir Neville Chamberlain și-a dat din fericire duhul cu cîteva zile înainte ca orașul Birmingham, pe care familia sa
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Hitler sau unui Mussolini, constituie preocuparea centrală a celor de la Washington, iar cei care șantajează cu războiul ar trebui să țină seama de opinia publică americană". Iar "Italia reprezintă astăzi un imperialism fără limite". Avem deci de-a face cu iluziile lui Iorga. Mussolini este băiatul cel bun, iar Hitler băiatul cel rău, reprezentantul păgînismului lui Nietzsche. Dar (după părerea lui Iorga) Hitler nu poate face nimic dacă Mussolini se opune. "Nu simte oare Mussolini că este de datoria lui să
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
dacă Mussolini se opune. "Nu simte oare Mussolini că este de datoria lui să spună nu?"85. Atunci cînd Hitler a intrat în Praga, Iorga s-a simțit distrus. Unitatea națională devenea obligatorie pe măsură ce totul se năruia în jur. Toate iluziile legate de Wilson sau Beneš, de Liga Națiunilor sau de Titulescu trebuiau să dispară. Singura care conta era forța. Ungaria a cerut protectoratul asupra Ruteniei, ca și cum aceasta ar fi fost Siria sau Palestina 86. A urmat ocuparea Albaniei de către italieni
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
astfel de război, dar nu și ce direcție ar putea lua desfășurarea lui ulterioară"19. Carol i-a rugat pe Hitler și pe Mussolini să arbitreze disputa dintre România și Ungaria, ceea ce a dus la Dictatul de la Viena. Românii nutreau iluzia că vor face "concesii minore". Iorga a propus un schimb de populații "de-a lungul granițelor viitoare". Delegației române i s-a arătat însă o hartă alcătuită de naziști și de fasciștii italieni în care Transilvania era tăiată în jumătate
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Soluția era o transformare organică treptată în cadrul naționalismului cultural. Receptivitatea naționaliștilor (de tipul lui Iorga sau De Gaulle) îi irită atît pe cei de stînga, cît și pe cei de dreapta. Naționaliștii recunosc anumite realități, care, într-o epocă a iluziilor (atît de stînga, cît și de dreapta), îți scapă în cea mai mare parte printre degete. S-ar părea că cea mai pietruită cale de la un naționalism înapoi la alt naționalism trece prin "internaționalismul proletar" al marxiștilor. Politica tradițională a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
chiar și de către el!) din cauza ignoranței lui Iorga în domeniul economic, mai ales în privința economiei moderne. El nu considera economia drept cel mai important criteriu după care s-ar cuveni să fie estimată o politică sau o națiune. Ignora unele iluzii economice care constituiau baza marxismului de ieri și ale liberalismului de astăzi. Pentru el, națiunea reprezenta adevărul, cel mai important adevăr. Păstrarea identității naționale și a bunăstării națiunii constituiau esența "Legii Supreme". Din fericire, chiar și adevărul istoric avea sens
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
evoluția organică". În ciuda argumentelor sale convingătoare, autorul acestei cărți (alături de alți istorici) susține că epoca fanariotă a istoriei României a fost dezastruoasă 18 N. Iorga, Histoire des relations russo-roumains, Iași, 1917. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial chiar și iluziile slave se vor risipi. Nici un popor slav nu a fost atît de prorus ca muntenegrenii. Dar și speranțele lor au fost spulberate în 1948. Vezi Milovan Djilas, Conversations with Stalin, New York, 1962, passim 19 N. Iorga, op. cit., passim 20 N.
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
modelele În câteva lucrări clasice ale istoriografiei moderne: The Age of Extremes (Secolul extremelor) de Eric Hobsbawm, Europe in the Twentieth Century de George Lichtheim, English History 1914-1945 de A.J.P. Taylor și The Passing of an Illusion (Trecutul unei iluzii) a regretatului François Furet. Complet diferite În celelalte privințe, aceste cărți și autorii lor au În comun o siguranță născută din profundă erudiție și dintr-o Încredere În capacitățile intelectuale greu de găsit la succesorii lor, precum și o claritate a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
văzut În propria sacrificare a Europei ocazia de a lupta pentru ceva mai bun. Anii ’30 au fost, În cuvintele lui Auden, „un deceniu josnic, necinstit”, dar au reprezentat și o perioadă a implicării și a credinței politice, culminând cu iluziile și viețile pierdute În războiul civil din Spania. Era vara târzie a viziunilor radicale de secol XIX, investite acum Într-o eră mult mai sumbră, cu angajamente ideologice violente: „Ce adâncă tânjire după o nouă ordine umană a existat În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
odată cu implozia civilizației europene - pierdere ale cărei implicații fuseseră de mult intuite de Karl Kraus și Franz Kafka În Viena lui Zweig - avea să fie cu neputință de regăsit. În clasicul film omonim al lui Jean Renoir din 1937, Marea Iluzie a vremii era recursul la război și la miturile aferente despre castă, onoare și clasă. Dar În 1940, pentru europenii care deschideau bine ochii, cea mai mare dintre iluziile continentului - discreditat acum fatal - era Însăși „civilizația europeană”. În lumina evenimentelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În clasicul film omonim al lui Jean Renoir din 1937, Marea Iluzie a vremii era recursul la război și la miturile aferente despre castă, onoare și clasă. Dar În 1940, pentru europenii care deschideau bine ochii, cea mai mare dintre iluziile continentului - discreditat acum fatal - era Însăși „civilizația europeană”. În lumina evenimentelor anterioare, tentația de a nara istoria renașterii nesperate a Europei după 1945 Într-un registru autolaudativ și chiar liric este de Înțeles. Aceasta e tema subiacentă care precumpănește În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anticipat a Europei dintr-o expresie geografică (și Încă una destul de problematică) În exemplu demn de urmat și magnet pentru indivizi și țări Întregi a fost un proces lent și cumulativ. Europa nu era, cum spunea Alexander Wat, parafrazând ironic iluziile oamenilor de stat polonezi din perioada interbelică, „condamnată la măreție”. Ascensiunea ei În această poziție nu putea fi prezisă pe baza contextului din 1945 sau 1975. Această nouă Europă nu era un proiect comun preexistent: nimeni nu și-a propus
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Palmiro Togliatti, liderul de 51 de ani al Partidului Comunist Italian și ministru al Justiției În guvernul de coaliție de după război. După două decenii petrecute În exil și numeroși ani ca Înalt oficial În Internaționala Comunistă, Togliatti nu-și făcea iluzii despre ce avea să urmeze după războiul european. Întors de la Moscova În martie 1944, el a anunțat la Salerno că Partidul Îmbrățișa cauza unității naționale și a democrației parlamentare - spre surprinderea și confuzia multor simpatizanți. Într-o țară unde milioane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de recunoștință) a elitelor economice, financiare și industriale era vitală pentru a asigura alimente, haine și combustibil unei populații neajutorate și Înfometate. Epurarea economică risca să fie contraproductivă, chiar paralizantă. Prețul plătit a fost cinismul politic: o pierdere abruptă a iluziilor și speranțelor aduse de eliberare. Pe 27 decembrie 1944, scriitorul napolitan Guglielmo Giannini nota deja În L’Uomo Qualunque, ziarul unui nou partid italian cu același nume, care miza tocmai pe acest sentiment de dezamăgire neașteptată: „Sunt cel care, Întâlnind
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concrete, mai ales În privința reformelor sociale și economice, cum vom vedea. Dar insistau asupra a ceea ce Charles de Gaulle și alții au numit „o tranziție ordonată”. Cum forțele de ocupație aliate doreau același lucru În Est, ca și În Vest, iluziile Rezistenței au fost repede spulberate. În Europa de Est (cu excepția Iugoslaviei), sovieticii au decis conturul guvernelor postbelice și le-au dictat ce măsuri să adopte. În Europa de Vest au fost instalate autorități provizorii până la organizarea alegerilor. Pretutindeni, mișcările de rezistență au fost Încurajate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bunăstării, securității și echității - a reprezentat o sursă vitală de comuniune și coeziune socială. Numeroși comentatori de astăzi tind să vadă În proprietatea de stat și În dependența față de stat explicația problemelor Europei, iar În salvarea venită de sus - marea iluzie a epocii. Însă pentru generația de la 1945, găsirea unui echilibru viabil Între libertățile politice și funcția de distribuitor rațional și echitabil a statului-administrator părea singura soluție pentru ieșirea din prăpastie. Asistența socială universală nu era unica expresie a dorinței de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
modernul fuseseră destul În vogă În perioada interbelică. Parlamentele și democrațiile fuseseră privite de mulți - și nu numai de fasciști și comuniști - drept decadente, stagnante, corupte și, În orice caz, necorespunzătoare misiunii statului modern. Războiul și ocupația au spulberat aceste iluzii - cel puțin pentru electorat, dacă nu și pentru intelectuali. În lumina crudă a păcii, compromisurile terne ale democrației constituționale au căpătat subit o strălucire nouă. Desigur, În 1945, cei mai mulți erau dornici de progres social și reînnoire, Însă numai prin reforme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acord imposibil" Cei care Încă nu se născuseră vor Înțelege mai greu În ce măsură politica europeană din anii de după război era dominată de teama unei resurecții germane și hotărâtă să o Împiedice cu orice preț. Sir Michael Howard Nu vă faceți iluzii: toată zona Balcanilor, cu excepția Greciei, va fi bolșevizată, iar eu nu pot să Împiedic acest lucru. și nici pentru Polonia nu pot face nimic. Winston Churchill (ianuarie 1945) Îmi amintea de despoții din vremea Renașterii - fără principii, fără metode, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tot ce s-a decis la Yalta fusese deja convenit la Teheran sau În altă parte. Tot ce se poate spune despre Yalta este că reprezintă un caz frapant de neînțelegere, mai ales În cazul lui Roosevelt, victimă a propriilor iluzii. Fiindcă, În acel moment, Stalin nu mai avea nevoie de permisiunea Occidentului pentru a face tot ce poftea În estul Europei; britanicii, cel puțin, au Înțeles perfect acest lucru. Teritoriile estice cedate lui Stalin prin protocoalele secrete ale pactelor sovieto-naziste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau Încredere În Stalin, nu era din cauza planurilor lui În estul Europei, ci fiindcă anticipau manevre sovietice În Asia Centrală și Orientul Apropiat. Ceea ce era logic, fiindcă Marea Britanie nu-și schimbase prioritățile: Asia de Est, India, Africa și Caraibele. Dar aceleași iluzii imperiale (cum li se spunea deja, nu doar la Washington) Îi făceau pe strategii britanici să fie mult mai lucizi În privința Europei decât aliații lor americani. Londra luptase pentru Înfrângerea Germaniei, iar dacă prețul acestei victorii era un Imperiu Sovietic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Partidul Laburist aflat la putere s-ar fi bucurat să-i vadă pe americani plecând și s-ar fi bazat mai degrabă pe o alianță defensivă europeană, tinzând spre neutralitate. Dar prim-ministrului Clement Attlee nu-și făcea astfel de iluzii și explica de ce, Într-o scrisoare adresată colegului său laburist Fenner Brockway: „Unii șmembri ai Partidului Laburistț credeau că trebuie să ne concentrăm eforturile pe clădirea unei A Treia Forțe În Europa. Foarte drăguț, fără Îndoială. Dar la vremea aceea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
temem că... se va nărui pentru totdeauna”. Dar aceste declarații nu erau făcute publice. Oficial, politicienii francezi de după război insistau ca țara lor să fie recunoscută ca membră a coaliției victorioase: o putere mondială cu același statut ca și celelalte. Iluzie ce a fost alimentată până la un punct, fiindcă ea convenea celorlalți aliați. Uniunea Sovietică dorea un astfel de aliat strategic În Vest, care Îi Împărtășea suspiciunea față de „anglo-americani”; englezii doreau ca Franța să aibă rolul cuvenit În consiliile europene, scutind
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Gaulle a remarcat În anturajul său că tratează cu Stalin precum Francisc I cu Soliman Magnificul cu 400 de ani Înainte, cu diferența că „În Franța secolului al XVI-lea nu exista un partid musulman”. Stalin Însă, nu Împărtășea iluziile francezilor. Nu avea nici un interes să treacă de partea Franței pentru a contrabalansa greutatea internațională a Londrei și Washingtonului - deși francezii s-au convins de acest lucru abia În aprilie 1947, la Întâlnirea de la Moscova a miniștrilor aliați de Externe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așa cum evenimentele aveau să confirme, viitorul Estului rămânea strâns legat de soarta gigantului vecin. Cehoslovacia părea să fie, desigur, excepția. Mulți cehi i-au Întâmpinat pe ruși ca pe niște eliberatori. După acordul de la München, cehii nu-și mai făceau iluzii cu privire la puterile occidentale: guvernul În exil de la Londra, condus de Edvard Beneš, a fost singurul care a făcut avansuri clare Moscovei Înainte de 1945. După cum se exprima Beneš față de Molotov În decembrie 1943, „În chestiunile de importanță majoră, (...) vom vorbi și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]