14,117 matches
-
mai bine vocea răgușită și lugubră a unei fantome pe care o întruchipează." După cum arată Diderot aici, procesul de stilizare are loc la teatru în doi timpi. Este mai întâi fapta autorului dramatic ce stilizează realul, deformându-l prin prisma imaginației, apoi cea a actorului, care transformă, prin propria-i viziune, personajul imaginar conceput de scriitor, pentru a crea, în alteritatea sa, o formă pe care autorul nu o recunoaște totdeauna. Poetul trăiește adesea ca pe o trădare confruntarea între producția
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
numele de Rosaura, și Maddalena Marliani, care joacă sub numele de Coralina: "...Doamna Medebach îmi furniza idei interesante, impresionante, sau de un comic simplu și nevinovat; iar Doamna Marliani, vioaie, spirituală, și îndatoritoare în mod firesc, dădea un nou avânt imaginației mele, și mă încuraja să lucrez în acest gen de Comedii care cer finețe și inventivitate", scrie Goldoni în Memoriile sale. Goldoni va regăsi mai târziu același conservatorism la Comedianții Italieni de la Paris, care nu mai au succes, căci nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Dar, spuneți-mi, își va putea el imagina că trece un timp dublu față de timpul real, triplu, cvadruplu; de o sută de ori mai mare? Unde ne vom opri? Romanticul Să ne înțelegem asupra cuvântului iluzie. Când se spune că imaginația spectatorului își închipuie că trece timpul necesar pentru evenimentele reprezentate pe scenă, nu înseamnă că iluzia spectatorului merge până acolo încât să creadă tot acest timp scurs în realitate. Fapt este că spectatorul, furat de acțiune, nu este șocat de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru că și spectatorul dumitale parizian este obișnuit să vadă timpul mergând cu un pas diferit pe scenă decât în sală. Iată un fapt pe care nu mi-l puteți nega." Prin intermediul cuvintelor ironice ale Romanticului, Stendhal lasă de înțeles că imaginația publicului suplinește irealismul temporal, căci, în afara momentelor de iluzie perfectă 84, pe care numai un copil le încearcă uneori, spectatorul, știindu-se la teatru, nu așteaptă o reprezentare fidelă a realului. "Gândul care impresionează inima nu este că relele etalate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
opera wagneriană este atunci interpretată îi apar inapte, chiar dacă au fost concepute cu acordul lui Wagner, să redea imensa interioritate a dramei wagneriene. Pânzele pictate, în platitudinea lor, i se par complet depășite. Refuzând realismul iluzionist, el face apel la imaginație. "Refuzul iluziei scenice ne descoperă deodată ceea ce constituie la urma urmelor realismul nostru teatral: acest realism este în noi înșine; ne imaginăm că tabloul scenic trebuie să fie totdeauna același, atât pentru actor, cât și pentru spectator! Aceasta este pentru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că tabloul scenic trebuie să fie totdeauna același, atât pentru actor, cât și pentru spectator! Aceasta este pentru mine definiția realismului. Iar noi îi oprimăm pe poetul dramatic și pe muzicieni cu această idee care taie zborul oricărui fel de imaginație." Iluzia, care nu mai depinde de o pseudo-reconstituire a realității prin decor, se naște atunci numai din jocul actorului care îi permite imaginației spectatorului să se desfășoare. Exploatând potențialitățile infinite ale luminii în regia scenică, Appia suprimă elementele decorative ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi oprimăm pe poetul dramatic și pe muzicieni cu această idee care taie zborul oricărui fel de imaginație." Iluzia, care nu mai depinde de o pseudo-reconstituire a realității prin decor, se naște atunci numai din jocul actorului care îi permite imaginației spectatorului să se desfășoare. Exploatând potențialitățile infinite ale luminii în regia scenică, Appia suprimă elementele decorative ce nu pot, în inerția lor, decât să încarce, în timp ce mobilitatea surselor luminoase permite efecte mereu reînnoite. Pe când elementele de decor informează sau descriu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Appia suprimă elementele decorative ce nu pot, în inerția lor, decât să încarce, în timp ce mobilitatea surselor luminoase permite efecte mereu reînnoite. Pe când elementele de decor informează sau descriu, lumina este dotată cu o minunată putere de sugestie și-i permite imaginației să se înflăcăreze. Ea este "muzica spațiului". "Pe cât este decorul (pictură și plantare) un lucru de mărginit, restrâns la niște convenții riguroase, pe atât este iluminatul de independent, maniabil în mod liber; se poate chiar afirma că prin iluminat totul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
din Meiningen, un compromis între o convenție și o realitate, falsul prin definiție; * sau concertul, adică nicio pretenție de reprezentație, ci drum liber concepției, spațiul deschis realității superioare a pădurilor și gazdelor divine pe care o va suscita în noi imaginația: căci această muzică este un decor, (...) și această muzică mai reprezintă și personajele (...), și cu ochii închiși sau cu ochii deschiși în timp ce cântă muzica, iar cuvintele răsună duse de voci la fel de absolut abstracte ca instrumentele orchestrei, noi localizăm în voie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce este neformulat într-o existență, tot ceea ce nu are expresie în moarte sau în viață, tot ceea ce caută o voce într-o inimă." De aceea, pentru Mallarmé ca și pentru Maeterlinck, lectura este preferabilă spectacolului, căci reprezentația dăunează puterii imaginației care, numai ea, este capabilă să recreeze universul conceput de autorul dramatic. Însăși noțiunea de reprezentație este pusă sub semnul întrebării de poeții simboliști. Ea li se pare total inutilă, chiar imposibilă. La urma urmei, declară Mallarmé în Note despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în mână, dacă aceasta enunță vreo idee augustă, ține locul tuturor teatrelor, nu prin uitarea pe care o cauzează, ci dimpotrivă, aducându-ne imperios aminte de ele."14 De aceea, simboliștii au încercat înlocuirea actorului prin forme ce nu constrâng imaginația. Dansul îl fascinează pe Mallarmé, căci este mai puțin imitativ decât teatrul, el recurge constant la simbol. Dansatoarea, diafană și aeriană, apare cvasi ireală. "Dansatoarea, scrie el în Divagații (Divagations), nu este o femeie care dansează, pentru aceste motive alăturate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un perete alb în fața căruia trece și revine personalul vor fi de cel mai mare efect. Trebuie ca totul să pară un provizorat, în mers, făcut în grabă, incoerent, improvizat cu entuziasm! (...) Ordinea este plăcerea rațiunii; dar dezordinea este deliciul imaginației." Suprarealiștii, care afișează convențiile cu o superbă insolență și tratează scena ca pe un spațiu de fantezie, sunt continuatorii lui Jarry. Ei își revendică această moștenire, creând piesele lui Vitrac (1889-1952) la Teatrul Alfred Jarry, nume dat de Artaud acestui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în registrul cruzimii. Ceea ce suprarealiștii aduc nou în scenă, este modul lor de a cultiva, mai sistematic încă decât Jarry, ilogismul. Formați în spiritul lui Freud, preferând "suprarealitatea" în care dispare opoziția dintre vis și real, ei lasă frâu liber imaginației. Manifestul Suprarealismului al lui André Breton, care datează, în prima versiune, din 1924, în cea de-a doua, din 1930, debutează prin elogiul imaginației, nebuniei și freudismului. Suprarealismul este definit aici ca un "automatism psihic prin care se propune exprimarea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Freud, preferând "suprarealitatea" în care dispare opoziția dintre vis și real, ei lasă frâu liber imaginației. Manifestul Suprarealismului al lui André Breton, care datează, în prima versiune, din 1924, în cea de-a doua, din 1930, debutează prin elogiul imaginației, nebuniei și freudismului. Suprarealismul este definit aici ca un "automatism psihic prin care se propune exprimarea, fie verbală, fie scrisă, fie în oricare alt fel, a funcționării reale a gândirii. Dicteu al gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sale, interzice de la bun început orice figurație realistă. Cu privire la spectrul din Hamlet, scrie: Este materializarea momentană a Forțelor invizibile care domină orice acțiune, și mai este cererea formulată de autor către oamenii de teatru de a-și da frâu liber imaginației, și de a lăsa înțeleapta logică să somnoleze."20 Fiu al unei comediene, el însuși comediant foarte de tânăr, cunoaște bine arta actoriei, asupra căreia a reflectat întreaga viață, atât în practica personală, cât și în predarea ei, și căreia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
locul teatral și să-i redăm o scenă arhitecturală. El ar vrea ca arhitectura scenică să fie făcută din materiale ușoare, suple, ușor de manipulat. "Niște arhitecți ar putea fi aduși ca să intervină, scrie el în Teatrul în mers; dar imaginația este agilă ca un dansator pe sârmă; ea ar respinge cu groază marmura rece, și ideea de a utiliza bronzul nu i-ar veni; ar trebui mai degrabă să semene cu o împletitură din nuiele, sau cu niște nemaipomenite rânduri
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de vedere cultural de un anumit grup social, ci unde fiecare artist utilizează propriul său sistem de semne, a căror interpretare riscă să fie aleatorie. "Descrierea sa privitoare la teatrul balinez, scrie Grotowski, oricât ar fi ea de sugestivă pentru imaginație, este în realitate un contrasens. Artaud descifra drept "semne cosmice" și "gesturi evocând puteri superioare" elemente dintr-un spectacol care erau expresii concrete, litere teatrale specifice dintr-un alfabet de semne înțeles în mod universal de balinezi." Această critică nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fantome. Personajele "hieroglifice" apar mai întâi, cum explică chiar el, sub aspectul lor spectral, ca și cum ar fi fost halucinate de spectator. În Teatrul și ciuma (Le Théâtre et la peste), Artaud compară teatrul cu această pandemie înfricoșătoare care a bântuit imaginația occidentală pe tot parcursul Evului Mediu. El face o lungă descriere clinică a ciumei și a efectelor sale asupra comportamentului maselor. Dacă teatrul îi seamănă ciumei, asta se explică prin faptul că el aduce pe scenă momente de tensiune extremă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și un alt avantaj al acestei metode. Știm cu toții că textul unui rol își pierde calitatea percutantă fiind mult repetat; dimpotrivă, cu cât mai mult îți vei repeta imaginile vizuale, cu atât ele vor deveni mai puternice și mai precise. Imaginația face restul. Ea adaugă continuu noi tușe, amănunte care umplu și animă filmul interior. Rezultă de aici că proiecția frecventă a unor imagini nu poate face niciun rău; dimpotrivă, ea nu poate decât îmbunătăți calitatea interpretării." Actorul își pune continuu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Ea adaugă continuu noi tușe, amănunte care umplu și animă filmul interior. Rezultă de aici că proiecția frecventă a unor imagini nu poate face niciun rău; dimpotrivă, ea nu poate decât îmbunătăți calitatea interpretării." Actorul își pune continuu în practică imaginația, ceea ce îi permite să stabilească o relație de similitudine între situația jucată și o situație trăită mai demult. El își construiește personajul ajungând până la "retrăire", concept stanislavskian care ar putea fi definit drept descoperirea, în joc, a unei analogii foarte
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Iată de ce, cel mai adesea, acest actor întrece măsura. Or, interpretând un personaj, nu este deloc nevoie să i se precizeze riguros contururile pentru a-i reda figura cu claritate. Spectatorul posedă facultatea de a completa aluzia prin propria-i imaginație. Mulți sunt atrași de teatru tocmai prin misterul și dorința de a-l pătrunde. Teatrul naturalist pare să refuze publicului această putere de a visa și de a completa pe care o exercită ascultând muzică. Cu o insistență perseverentă, teatrul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
stăpânirea corpului este un element al noului sistem de joc, fără ca posedarea mijloacelor psihice să poată fi considerată ca secundară. Să spunem mai degrabă că sistemul lui Meyerhold este fondat pe demonstrația formală a fondului emoțional." Abstractizarea jocului scenic eliberează imaginația spectatorului. Meyerhold, care nu caută să facă din scenă o reflectare a realului, îi cere în schimb o reală participare. De aceea el așteaptă de la regizor, care joacă în mod tradițional rolul dirijorului, o atitudine nouă. Nicio libertate creatoare nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acestui "teatru al liniei drepte" își comunică reflecțiile pe care i le inspiră opera actorului care este stăpân pe interpretarea sa. Spectacolul se naște atunci din întâlnirea a două sensibilități care se exprimă în întreaga lor libertate: arta actorului și imaginația spectatorului. În acest "teatru teatral", spectatorul joacă rolul esențial de "cel de-al patrulea creator". Pentru a favoriza această înțelegere a actorului și spectatorului, Meyerhold recurge la două procedee de joc, "avanjocul", pe care îl împrumută de la teatrul oriental, și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
improvizat. Acesta este, la începutul secolului, și punctul de vedere al Abatelui du Bos, care scrie: "Atelanele erau piese asemănătoare aproape cu Comediile Italienești obișnuite, adică, al căror dialog nu era scris deloc. Actorul Atelanelor își juca deci rolul din imaginație, și îl broda cum îi plăcea." (Réflexions critiques sur la poésie et sur la peinture [Reflecții critice asupra poeziei și asupra picturii], prima parte, secția 21: "Despre Comediile romane"). Cele două ipoteze se combină cu ușurință, în măsura în care commedia perpetuează arta
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fim, / n-avem chemare” (Poeții); „Poetul / simte mirosul / cernelii / și al abisului / la marginea scrisului” (Abis). Îmbinând buna dispoziție, manifestă îndeosebi sub forma ironiei, autoironiei sau a asociației de rime cantabile, cu notația rece, amară, poemele se nutresc dintr-o imaginație livrescă. SCRIERI: Numele profesorului, București, 1986; Profesorul de fericire, București, 1989; Vocea profesorului, București, 1993; Evreii. Istorie, valori, București, 2000; Viață de profesor, București, 2002. Repere bibliografice: Țicu Goldstein, Valori iudaice, „Realitatea evreiască”, 2000, 119; Aura Christi, Ex libris, CNT
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288025_a_289354]