14,928 matches
-
30 martie 274). Îndată după alegerea lui Felix ca succesor al lui Dionisiu, a ajuns la Roma raportul Sinodului din Antiohia ținut în 268, sinod în care a fost depus episcopul locului Paul din Samosata, din cauza învâțăturilor sale eronate cu privire la doctrina Trinitară. Fragmente din această scrisoare trimisă lui Papa Dionisiu, dar ajunsă la Papa Felix I, (fragmente ce pun clar în lumină rea-voința lui Paul din Samosata) s-au păstrat și au fost publicate în colecțiile conciliilor de Mansi, Hefele-Leclerq și
Papa Felix I () [Corola-website/Science/305389_a_306718]
-
logica, botanica, zoologia, astronomia, mineralogia, chimia, psihologia. Principalele texte teologice sunt "Comentariile la Sentințele lui Petrus Lombardus", precum și o "Sumă teologică" în două volume. Premise Albert cel Mare promovează la Paris, ca profesor, o reactivare ortodoxă, fidelă învățăturii creștine, a doctrinei lui Aristotel. Drama lui Albert provenea din felul în care înțelegea să recupereze tradiția aristotelică, recuperată de Occidentul latin din mediul intelectual arab. Albert avea o educație întemeiată pe un set oarecare de texte aristotelice, atâtea câte fuseseră disponibile din
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
de o diferență de sens nebănuită: tradiția arabă fusese infuzată de un alt câmp semantic al terminologiei realiste, cel neoplatonic. Pentru ei, genurile și speciile nu erau înțelese numai ca „esențe” sau poate Idei în mintea lui Dumnezeu, în sensul doctrinei Verbului; pentru arabi, ele aveau o existență reală, de sine stătătoare, nu numai de natură intelectuală, ci funcționau în calitate de cauze intermediare între Dumnezeu și lumea sublunară, cauze înțelese ca sfere astrale care determină, prin intermediul unei mecanici subtile, inclusiv destinul uman
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
ordinea care tronează în fenomene, în mișcarea lor, și cu ajutorul căreia providența le înlănțuie, dându-le fiecăreia un loc anumit”). Distincția boetiană îi servește lui Albert drept un punct de echilibru între teoriile cauzelor intermediare de sursă arabă neoplatonică și doctrina creștină. Dincolo de toate aceste sforțări albertiene, din care Toma își va face la rândul său un scop intelectual, Biserica, pentru a depăși anumite momente de criză în care tezele arabe intraseră în discuția universitară, riscând să afecteze educația viitorilor preoți
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
naturale firești” . Succesorul lui Xenocrate a fost Polemon (350-267 î.Hr), care împinge platonismul spre o sinteză cu influențe stoice. Acestora le urmează reprezentanții așa-numitului Platonism Mediu, o perioadă de vreo cinci secole, caracterizată de sincretism filosofico-mistic, susținut de doctrine în esență platonice dar cu serioase infuzii stoice, aristotelice, orientale, neopitagoreice. Este vorba de personaje destul de puțin cunoscute ca Arcesilaus, Carneades, Antiochus din Ascalon (130-68 î.Hr, în perioada activității sale Academia fiind deja pustiită, în urma căderii Atenei din anul
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Hr), după moartea căruia centrul filosofiei platonice se mută la Alexandria, unde Heraclit din Tyr era deja activ în calitate de reprezentant al Noii Academii. În Noua academie din Alexandria activează nume ca Eudorus, cel împreună cu care asistăm la completarea amalgamului de doctrine existent deja în Academia Medie cu infuzii neopitagoreice. Tot aici, filosoful evreu Filon din Alexandria (20 î.Hr. - 45 d.Hr.) propune, la rândul lui, ideea conform căreia platonismul și stoicismul reprezintă cheia înțelegerii Vechiului Testament. Tot din Alexandria provine și
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de Ammonius Saccas, vor avea o influență directă asupra lui Plotin. Întemeietorul de drept al neoplatonismului este însă considerat Ammonius Saccas din Alexandria. Nu a lăsat texte, motiv pentru care este dificilă orice aproximare a doctrinei lui. Se spune că s-ar fi născut din părinți creștini și s-ar fi întors la păgânism. Nu făcea parte dintr-o „școală” în sensul tradițional al cuvântului, fiind mai degrabă un exponent al unor cercuri oculte. Plotin a
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Mediu, contribuind decisiv la apariția Scolasticii. Iamblichos s-a născut în Siria, devenind elevul lui Porfir în Italia. Se spune că era mai puțin talentat decât maestrul său în arta expunerii, dar îl depășea în forța comprehensivă. A modificat profund doctrina metafizică neoplatonică. Lucrările sale poartă titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează și mai mult decât Porfir caracterul magic și teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanației. Proclus a fost cel mai
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Siria, devenind elevul lui Porfir în Italia. Se spune că era mai puțin talentat decât maestrul său în arta expunerii, dar îl depășea în forța comprehensivă. A modificat profund doctrina metafizică neoplatonică. Lucrările sale poartă titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează și mai mult decât Porfir caracterul magic și teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanației. Proclus a fost cel mai sistematic dintre neoplatonicieni, supranumit „scolasticul neoplatonismului”. El a trăit în secolul
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
decât maestrul său în arta expunerii, dar îl depășea în forța comprehensivă. A modificat profund doctrina metafizică neoplatonică. Lucrările sale poartă titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează și mai mult decât Porfir caracterul magic și teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanației. Proclus a fost cel mai sistematic dintre neoplatonicieni, supranumit „scolasticul neoplatonismului”. El a trăit în secolul al cincilea, într-o perioadă în care sediul platonicienilor funcționa din nou la Atena
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Biserica Sf. Clement, înainte ca Caelestius să apară. În trecut situația sa a fost obiectul unei îndelungate dispute. Când Caelestius încerca să fie prezbiter în Cartagina, diaconul Paulinus din Milano i-a trimis episcopului Aurelius un memoriu prin care prezenta doctrina lui Caelestius de origine pelagiană și care îl cataloga drept eretic. Caelestius a fost convocat în fața Sinodului la Cartagina 411; însă el a refuzat să retracteze tezele doctrinei sale, afirmând cu nu sunt eretice. Ca pedeapsă a fost exclus de la
Papa Zosim () [Corola-website/Science/305400_a_306729]
-
din Milano i-a trimis episcopului Aurelius un memoriu prin care prezenta doctrina lui Caelestius de origine pelagiană și care îl cataloga drept eretic. Caelestius a fost convocat în fața Sinodului la Cartagina 411; însă el a refuzat să retracteze tezele doctrinei sale, afirmând cu nu sunt eretice. Ca pedeapsă a fost exclus de la hirotonisire, iar tezele sale au fost condamnate, cu toate acestea învățătura sa a luat amploare în Cartagina. El însuși plecând la Efes, în Asia Mică, unde a fost
Papa Zosim () [Corola-website/Science/305400_a_306729]
-
și și-a continuat cu succes activitatea. După ce controversa pelagianismului luase amploare, au fost convocate două sinoade, În toamna anului 416 Sinodul la Cartagina prezidat de Episcopul Aurelius și Sinodul de la Mileve ținut de Sfântul Augustin, ambele sinoade au condamnat doctrinele lui Pelagius și Caelestius ca fiind contradictorii credinței catolice. Pornind de la principiul că rezoluțiile sinoadelor provinciale nu au forță efectivă până ce nu sunt aprobate de autoritatea supremă a Bisericii Apostolice, Papa Inocențiu I a rânduit învățătura catolică despre păcatul originar
Papa Zosim () [Corola-website/Science/305400_a_306729]
-
forță efectivă până ce nu sunt aprobate de autoritatea supremă a Bisericii Apostolice, Papa Inocențiu I a rânduit învățătura catolică despre păcatul originar și slavă, excluzându-i pe Pelagius și Caelestius, despre care i s-a spus că au respins aceste doctrine, din sânul Bisericii până ce le va veni mintea la cap. În Africa, unde decizia a fost primită cu o nedisimulată bucurie, întreaga controversă asupra pelagianismului era privită ca închisă. Papa Zosim în 417 i-a urmat lui Papa Inocențiu I.
Papa Zosim () [Corola-website/Science/305400_a_306729]
-
de către episcopul Atticus, anti-pelagian, s-a pus pe fapte penru propria reabilitare. În 417 el a mers la Roma personal și a lăsat la picioarele lui Papa Zosim o mărturie de credință detaliată, în care își afirma credința în toate doctrinele, "de la Treimea unui singur Dumnezeu până la învierea morților". Mulțumit de această credință catolică și supunere, Zosimus a trimis două scrisori diferite către episcopii africani, spunând că în cazul lui Caelestius, episcopii Heros și Lazarus au procedat fără circumspecția cuvenită, iar
Papa Zosim () [Corola-website/Science/305400_a_306729]
-
episod care arată cât de mult a decăzut papalitatea are câteva cauze bine determinate, între lupta dintre încercările Constantinopolului de a cuceri Roma și de a-și impune supremația în fața regilor goți care conduceau Italia, între lupta creștinismului apusean cu doctrina monofizită răsăriteană, papalitatea a încercat cu greu să nu fie servitorul puterii laice, însă prin lucrurile pe care le-a făcut vigiliu ca să fie papă, orice opoziție părea să fie stinsă. Lucrurile au luat însă altă întorsătură când, deși promise
Papa Vigiliu () [Corola-website/Science/305406_a_306735]
-
Papa Inocențiu I; dintre acestea, 36 sunt printre primele Scrisori enciclice, documente solemne ale misiunii de învățător al Bisericii. Papa Inocențiu I a stabilit un principiu foarte important pentru disciplina bisericească: diferitele Biserici trebuie să fie în conformitate deplină cu doctrina și tradițiile Bisericii din Roma, fiind astfel unul din puternicii susținători ai principiului "Primatul Papal". Recunoaștere autorității papale vine și din partea Patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ioan Chrysostom (Sfântul Ioan Gura de Aur), exilat pentru a doua oară, aflat la Cucuz sau
Papa Inocențiu I () [Corola-website/Science/305399_a_306728]
-
circule clandestin, atrăgând atitudinea ostilă fățișă a autorității politice poloneze. Într-o serie de articole, adunate sub titlul "Responsabilitate și istorie", (1957), el atacă determinismul istoric marxist, afirmând teza că judecata morală individuală este superioară oricărei forme de condiționări socio-economice. Doctrina oficială a partidului este lezată iar Gomulka a reacționat atacându-l personal pe Kolakowski la Plenara a noua a Partidului din 1957. Ulterior publică un articol despre conceptul de adevăr la Marx (1959), care i-a atras pierderea poziției de
Leszek Kołakowski () [Corola-website/Science/305448_a_306777]
-
aceea de a se referii numai la școlile Sirio-Egiptene, în timp de „Maniheism” descrie mișcările școlii Persane. Relația între Gnosticism și Creștinism în timpul primului și celui de-al doilea secol este vitală în ajutarea noastră pentru a înțelege mai profund doctrinele principale ale Gnosticismului, datorită principal faptului că, anterior descoperirii Bibliotecii de la Nag Hammadi, ce este discutată mai jos, majoritar ceea ce știm astăzi despre Gnosticism a fost păstrat doar în învățăturile părinților Bisericii timpurii. Era Gnosticilor era foarte diversificată religios, și
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
orice regulă fixă a credinței imposibilă. Așa cum Clement a spus (Stromata., II, 3, pp. 443-4), Gnosticismul fiind fără credință, avea darul sacralității). Gnosticii susțineau că împărtășesc o cunoaștere „mai mare și mai profundă” (Iren. I, 31, 2) decât cea a doctrinelor Creștine. Această cunoaștere, pentru cei care o meritau, reprezenta mijlocul pentru izbăvire; Într-adevăr, în majoritatea sistemelor Gnostice, era unicul și suficientul pașaport pentru fericirea perfectă. Dar păstra o asemănare cu Creștinismul, pentru că aproape în toate sistemele Gnostice Hristos ocupa
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
au fost chiar creștinii care, fiind corupti de diverse invataturi eretice care se infiltrau agresiv in randurile Bisericii, s-au angajat în căutarea unei cunoașteri ("gnôsis") aparent perfecte, care să depășească aparențele sensibile și preceptele morale elementare. Ei căutau o doctrină totală, care să explice originea și rațiunea tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute. Mântuirea, considerau ei, este condiționată de o cunoaștere a tainelor divine prin intermediul unor semne prezente atât în Evanghelii sau Apocalipsa lui Ioan, cât și în tradiția vie, orală
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
importante care-l diferențiază net de creștinism, din multe puncte de vedere. Ei aveau un sistem de gândire care a rivalizat cu creștinismul, motiv pentru care ei pot fi considerați reprezentanți ai unui curent independent. Mai trebuie spus și că doctrinele gnostice se dezvoltă în același context cu platonismul mediu, apelând la surse compatibile și rivalizând adesea. Gânditorii la care creștinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu și chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
surse compatibile și rivalizând adesea. Gânditorii la care creștinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu și chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca cele două curente să se confunde. Miezul filosofiilor neoplatonice stătea pe doctrina emanației (indiferent de particularitățile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pildă), în vreme ce gnosticii trebuie reperați prin cosmologia lor dualistă. Cu toate acestea, sistemele gnostice conțin elemente emanaționiste și chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
platoniciană, asumându-și o identitate elenă, gnosticii își asumau o cuprindere mai largă, considerându-se posesorii unei învățături universale, capabilă să includă toate celelalte religii. Cerintus, Marcion, Carpocrates, Basilides și Valentinus. Ei au fost principalii învățători, de secol II, ai doctrinei gnostice. Explicațiile oferite de creștinism cu privire la existența răului, la natura umană, au părut nesatisfăcătoare din punctul de vedere al acestor gânditori. Ei au apelat la filosofia păgână pentru soluții mai bune, refuzând să accepte învățătura creștină. Teoria lor era aceea
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]
-
de vedere al acestor gânditori. Ei au apelat la filosofia păgână pentru soluții mai bune, refuzând să accepte învățătura creștină. Teoria lor era aceea că Hristos ar fi avut, în afară de învățătura exoterică, împărtășită tuturor celor care-l ascultau, și o doctrină esoterică, secretă, pe care nu a comunicat-o decât discipolilor săi. Această doctrină secretă, "gnôsis", este adevărata esență a ceea ce ar trebui să fie creștinismul. În fond, ei refuzau să accepte creștinismul popular, evanghelic, încercând să identifice și să urmeze
Gnosticism () [Corola-website/Science/305451_a_306780]