14,132 matches
-
după căderea lui), „Partidul Comunist a câștigat un prestigiu și o popularitate imense, poporul s-a declarat spontan În favoarea socialismului”12. Cam hiperbolic spus, dar nu complet străin de spiritul vremii. Lucru care alimenta, la rândul său, o a doua iluzie. Cum poporul credea că partidul poate salva socialismul de propria-i istorie, conducerea partidului a ajuns și ea să creadă că putea face acest lucru fără să piardă puterea. Încurajat de uriașe demonstrații publice de solidaritate și afecțiune (mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de a face exact acele schimbări care riscau să-l scoată din joc. Falia dintre Partidul Comunist și societatea deschisă se căsca acum În văzul tuturor. Ceea ce a atras atenția națiunii, În vara anului 1968, asupra celei de-a treia iluzii și cea mai periculoasă: convingerea lui Dubček că putea ține Moscova la distanță, că va reuși să-i asigure pe camarazii sovietici că evenimentele din Cehoslovacia erau benigne - că aveau chiar de câștigat din popularitatea recentă a Partidului Comunist Cehoslovac
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
estompează. Dar În același timp ești conștient că ea are legătură directă cu arma automată care te Împunge În spate”. Această legătură a marcat un punct de cotitură definitiv În istoria comunismului, mai mult chiar decât tragedia maghiară din 1956. Iluzia că era posibil să reformezi comunismul, că stalinismul fusese o direcție greșită, o greșeală care mai putea fi corectată, că idealurile fundamentale ale pluralismului democratic ar putea cumva deveni compatibile cu structurile marxismului colectivist - această iluzie a fost strivită de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tragedia maghiară din 1956. Iluzia că era posibil să reformezi comunismul, că stalinismul fusese o direcție greșită, o greșeală care mai putea fi corectată, că idealurile fundamentale ale pluralismului democratic ar putea cumva deveni compatibile cu structurile marxismului colectivist - această iluzie a fost strivită de tancuri, o dată pentru totdeauna, la 21 august 1968. Alexander Dubček și Programul lui de Acțiune nu erau un Început, ci un sfârșit. Radicalii sau reformiștii nu vor mai apela niciodată la partidul aflat la putere pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înlocuit curând de grija slujbei și a salariului 17. În Est, mesajul anilor ’60 a fost că nimic nu se putea face „În interiorul sistemului”; nici În Vest nu exista o alegere mai bună. De ambele părți ale Cortinei de Fier, iluziile au fost spulberate. Numai cei cu adevărat radicali și-au menținut decizia de a rămâne În afara consensului politic - angajament care, În Germania și Italia, ca și În Statele Unite și America Latină, i-a Împins la clandestinitate, violență și crimă. Pe termen
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tradiția revoluționară, cu simbolurile și limbajul ei pe care se zbăteau să le resusciteze, sloganurile și proiectele generației șaizeciste au fost, după cum constatăm astăzi, cântecul ei de lebădă. În Europa de Est, interludiul „revizionist” și deznodământul său tragic au pus cruce ultimelor iluzii despre marxism ca practică. În Vest, teoriile marxiste și paramarxiste s-au Înălțat În sfera ideilor, pierzând legătura cu realitatea locală și descalificându-se astfel pentru viitor din orice dezbatere publică serioasă. În 1945, dreapta radicală se autodiscreditase ca vehicul legitim
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
gesturile lor au stârnit-o autorităților - au iscat discuții nervoase despre starea „neguvernabilă” a societăților vestice. Îngrijorarea era exagerată: supuse la stres, instituțiile occidentale s-au dovedit mai rezistente decât Își imaginaseră unii și alții. Dar Întoarcerea la optimismul - sau iluziile - primelor decenii de după război devenise imposibilă. Ritmul mai lent al dezvoltării abia Începuse să se simtă, când două șocuri externe au frânat brutal economia occidentală. La 15 august 1971, președintele american Richard Nixon a anunțat decizia unilaterală a țării sale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost avantajată de criza petrolului. Dar apariția În engleză a Arhipelagului Gulag și expulzarea lui Aleksandr Soljenițîn din URSS În februarie 1974, urmate la câțiva ani de masacrele din Cambodgia și drama „vietnamezilor din bărci”, au parafat sfârșitul definitiv al iluziilor despre comunism. Nici extrema dreaptă nu a avut un reviriment credibil, cu excepția câtorva cazuri marginale. Mișcarea neofascistă Movimento Sociale Italiano (MSI) nu a obținut mai mult de 6,8% din voturi la alegerile naționale și, oricum, se străduia să pară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oricât de absurzi sau neînsemnați ar fi ei, sunt prietenii noștri. Dar, În acest caz, acțiunea a avut efect de bumerang: singura realizare incontestabilă, În acești ani, a terorismului de stânga În Europa Occidentală a fost evacuarea exhaustivă a ultimelor iluzii revoluționare din corpul politic local. Toate formațiunile politice ale stângii clasice, În special comuniștii, au fost constrânse să adopte și să mențină distanța față de violența de orice fel. Pe de o parte, era o reacție spontană la amenințarea care Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politică, legală, estetică - este importantă În sine. Dacă anii ’60 stau sub semnul credinței naive, suficiente, că tot ce se Întâmplă e nou (și că tot ce e nou este important), anii ’70 au fost o epocă a cinismului, a iluziilor pierdute și speranțelor modeste. Vremurile mediocre nasc profeți pustii, scria Albert Camus În Căderea. Anii ’70 abundau În astfel de figuri. Era o perioadă teribil de conștientă că urmează marilor speranțe și reflecțiilor ambițioase din trecutul recent și că nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autodesemnați subliniau acum necesitatea eliberării - nu pentru clasele sociale, ci pentru subiecții individuali. Au apărut apoi, În vestul Europei și În America de Nord, teoreticieni ai eliberării care urmăreau să scape subiectul uman nu doar de jugul social, ci și de propriile iluzii. Varianta sexuală a acestei teorii - ideea că reprimarea sexuală și constrângerea socială sunt indisociabile - era deja, În anumite cercuri, un truism la sfârșitul anilor ’60. Marcuse, ca și Wilhelm Reich, se situa clar În dubla descendență a lui Marx și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
revoluția -, generației următoare nu-i mai rămăsese decât Teoria. Seminariile de „Teorie culturală” sau „Teorie generală” au aruncat În aer barierele convenționale ale disciplinelor, respectate anterior chiar și În dezbaterile stângii academice. „Dificultatea” a devenit măsura seriozității intelectuale. Comentând fără iluzii posteritatea „gândirii ’68”, scriitorii francezi Luc Ferry și Alain Renaut concluzionează amar că „cea mai mare reușită a gânditorilor din anii ’60 a fost să-și convingă publicul că incomprehensibilul e semnul importanței”. Găsind În universități un public gata constituit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambele tabere ale Războiului Rece prin scrierile școlii de la Frankfurt, În special Dialectica iluminismului de Theodor Adorno și Max Horkheimer, publicată În 1947. Într-o interpretare heideggeriană - ce sugera că Însuși comunismul era un import ilicit din Occident, atins de iluzia tragică a progresului material nelimitat -, aceste frământări formau baza unei opoziții intelectuale care se va afirma În anii ’70, combinând protestul etic și critica ecologică. În fruntea ei se aflau Patočka și unul dintre cei mai fervenți cititori ai lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
semnificativă se Întâmpla acum la est de Cortina de Fier. În 1975, comunistul reformist ceh Zdenìk Mlynáø redacta o „Scrisoare deschisă către comuniștii și socialiștii din Europa”, destinată În principal eurocomuniștilor, În care cerea ajutor Împotriva represiunii disidenței din Cehoslovacia. Iluziile despre comunismul reformat s-au stins lent. Însă Mlynáø se afla deja În minoritate: criticii comunismului din interiorul blocului sovietic priveau stupefiați credința lui În socialism și Încrederea În simpatizanții occidentali ai acestuia. Acești critici, care nu se numeau Încă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru că Își trăda propriile idealuri Încurajând consumul de masă și proprietatea privată a bunurilor de consum. Wolfgang Harich, figură proeminentă În cercurile filosofice din RDG și vechi critic al deviaționismului „birocratic” al regimului, era la fel de vehement În opoziția sa față de „iluziile consumismului”, considerând că reeducarea populației În acest sens cădea În sarcina partidului conducător. Opoziția anticomunistă propriu-zisă din RDG tindea să se coaguleze, ca și În Polonia, În jurul bisericilor - În cazul Germaniei, Bund der Evangelischen Kirchen, de confesiune protestantă. Aici, noul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așadar Încurajat, fiindcă ilustra succesul socialismului. Trecuse momentul celebrei „dezbateri din bucătărie” (1959) În care Hrușciov Îl asigura pe Nixon că În viitorul apropiat comunismul va devansa capitalismul. Bil’ak, ca și Kádár În Ungaria, nu-și făcea astfel de iluzii. Câtă vreme bunurile oferite Îi calmau pe consumatori, el se mulțumea cu o imitație palidă a capitalismului. Est-germanul Erich Honecker, care În 1971 i-a succedat lui Walter Ulbricht la conducerea partidului, avea și el ca obiectiv să le ofere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Alți economiști, precum ungurul Tamás Bauer și polonezul Leszek Balcerowicz știau foarte bine cât de fragil era acest castel din cărți de joc. Dar comunismul avea să supraviețuiască atât timp cât capitalismul Îl sponsoriza. „Era stagnării” brejneviste (Mihail Gorbaciov) a generat multe iluzii, și nu doar În URSS. Prințul Potemkin trebuie să fi zâmbit În mormânt când un raport al Băncii Mondiale din 1978 a conchis că RDG avea un nivel de trai superior celui din Marea Britanie. Dar comuniștii au Înțeles ceva care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
locale și implicarea activă a intelectualilor disidenți; simpatia și sprijinul Bisericii Catolice: acestea sunt repere bine cunoscute ale renașterii societății civile, surprinse emoționant de Andrzej Wajda În Omul de marmură (1977) și Omul de fier (1981), prezentări cinematografice didactice ale iluziilor pierdute și speranțelor renăscute În Polonia comunistă. Dar nu erau mai mult de atât. Ele singure nu vesteau căderea puterii comuniste. Cum au continuat să susțină Michnik, Kuroñ și alții, Înainte și după impunerea legii marțiale, comunismul putea fi erodat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de rachete de croazieră. Această decizie era, la rândul ei, o replică la amplasarea de către Moscova a unei noi generații de rachete SS-20 cu rază medie de acțiune În Ucraina. Începuse o nouă cursă a Înarmării. Nimeni nu-și făcea iluzii despre utilitatea rachetelor nucleare, și În nici un caz liderii vest-europeni: Într-o confruntare nucleară, țările lor ar fi fost primele ținte. Asemenea arme nu erau de nici un ajutor În război: spre deosebire de sulițe, ele nu erau bune decât pentru negocieri. Arsenalul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al Ostpolitik În dezamorsarea tensiunilor și Înlesnirea comunicațiilor interumane și economice dintre cele două jumătăți ale Germaniei a făcut ca Întreaga clasă politică să spere În prelungirea sa pe termen nedefinit. Personalități publice marcante din RFG nu numai că hrăneau iluziile nomenklaturii din RDG, ci Își făceau la rândul lor iluzii. Repetând de atâtea ori că Ostpolitik avea ca efect reducerea tensiunilor față de Est, ajunseseră chiar să o creadă. Preocupați de „pace”, „ordine” și „stabilitate”, mulți vest-germani au sfârșit prin a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economice dintre cele două jumătăți ale Germaniei a făcut ca Întreaga clasă politică să spere În prelungirea sa pe termen nedefinit. Personalități publice marcante din RFG nu numai că hrăneau iluziile nomenklaturii din RDG, ci Își făceau la rândul lor iluzii. Repetând de atâtea ori că Ostpolitik avea ca efect reducerea tensiunilor față de Est, ajunseseră chiar să o creadă. Preocupați de „pace”, „ordine” și „stabilitate”, mulți vest-germani au sfârșit prin a Împărtăși punctele de vedere ale politicienilor din Est cu care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
el interlocutorii, „trebuie să evite tot ce ar putea Întări astfel de forțe”. După cum nota un raport sovietic către Biroului Politic din RDG, „multe argumente pe care noi le-am prezentat Înainte reprezentanților PSD sunt acum preluate de aceștia”20. Iluziile social-democraților vest-germani sunt, poate, de Înțeles. Dar ele erau Împărtășite și de mulți creștin-democrați, aproape cu aceeași fervoare. Helmut Kohl, cancelarul Germaniei de Vest În 1982, era la fel de dornic să cultive relații bune cu RDG ca și adversarii săi politici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
subit comunismul În 1989? Nu trebuie să cedăm determinismului retrospectiv, oricât de tentant. Deși comunismul era condamnat de absurditățile lui inerente, puțini au anticipat momentul și felul În care avea să ia sfârșit. Bineînțeles, ușurința cu care s-a destrămat iluzia puterii comuniste a revelat că aceste regimuri erau chiar mai slabe decât se credea, iar acest lucru pune istoria lor anterioară Într-o lumină nouă. Dar iluzoriu sau nu, comunismul a durat multă vreme. De ce nu mai multă? Un răspuns
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trecut care nu putea și nu trebuia să fie resuscitat. În Ungaria, Fidesz a fost inițial conceput după chipul și asemănarea liderului său de 26 de ani, Viktor Orbán: un partid politic al celor sub 30 de ani32. Amintirile și iluziile „generației Dubček” nu erau Împărtășite de copiii lor, care nu manifestau nici un interes pentru 1968 sau salvarea „părților bune” ale RDG. Noua generație nu voia să ofere alternative radicale la guvernare sau să provoace puterea la dialog, ci să scape
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mișcarea lui Silvio Berlusconi, și cu ex-fasciștii din Alianța Națională, condusă de Gianfranco Fini - ce depindeau amândouă (În special ultima) tocmai de alegătorii săraci și subvenționați din sud pe care Îi disprețuia Liga. Așadar, dincolo de aceste antipatii reciproce și de iluziile susținătorilor mai temerari ai lui Bossi, nu s-a pus vreodată serios problema ca Italia să se scindeze sau ca vreuna dintre provincii să devină independentă. Aproape același lucru s-a Întâmplat În Franța, unde Mitterrand a realizat o descentralizare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]