14,270 matches
-
că milioane de oameni și-au Întors astfel privirea... Nefericitul meu popor era În același timp sentimental și insensibil. Nu voia să fie zdruncinat de evenimente și n-avea nici un chef să se «cunoască pe sine»”4. Când Aliații au abandonat, În sfârșit, eforturile de denazificare, pe măsură ce se contura Războiul Rece, era clar că ele nu fuseseră de prea mare ajutor. În Bavaria, jumătate dintre profesorii de gimnaziu fuseseră concediați Înainte de 1946 numai ca să-și recapete posturile doi ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spiritul și țelurile Rezistenței. Parri nu era politician și, când guvernul său a căzut după șase luni, puterea politică a reintrat pentru totdeauna În mâinile partidelor tradiționale. Chiar și de Gaulle, un strateg politic mult mai bun, a preferat să abandoneze (la o lună după Parri) decât să sacrifice marile speranțe din timpul războiului În favoarea rutinei parlamentare, aducând astfel un omagiu involuntar Republicii pe care tot el o restabilise. În anii imediat după război, popoarele europene erau guvernate, așadar, nu de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bancare, așa Încât nu puteau face nimic cu noile lor proprietăți agricole. Reforma agrară italiană a eșuat. Scopul ei declarat - soluționarea „problemei Sudului” - va fi atins abia după un deceniu, și atunci doar parțial, când țărănimea din Sud Își va fi abandonat pământurile, plecând În căutare de lucru spre orașele Înfloritoare din Nordul „miracolului” italian. Sudul Italiei era oricum un caz dificil. În Franța Însă, micii arendași au fost stimulați prin noile prevederi legislative să investească În ferme, În timp ce existența unor sisteme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dacă posesorii erau evrei, pentru a limita numărul sosirilor nedorite. Trebuie spus că autoritățile elvețiene aveau motive temeinice să mențină prietenia cu naziștii. În iunie 1940, marele stat-major al Wehrmachtului a amânat invadarea Elveției, dar planul nu a fost niciodată abandonat; exemplul Belgiei și cel al Olandei reprezentau un avertisment sumbru cu privire la soarta statelor neutre și vulnerabile aflate În calea lui Hitler. Din motive similare (și pentru că depindeau, ca Întotdeauna, de cărbunele german), suedezii cooperau cu Berlinul. Suedia făcea de mult
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
le-ar putea părea această observație țărilor În cauză, acordul nu Însemna mare lucru. E valabil și pentru discuțiile de la Yalta din februarie 1945. „Yalta” e sinonimă, În vocabularul politic central-european, cu trădarea Occidentului: momentul În care Aliații vestici au abandonat Polonia și celelalte state dintre Rusia și Germania. În realitate, Yalta nu a contat prea mult. Desigur, toți Aliații semnaseră Declarația privind Eliberarea Europei: „Ca să creeze condițiile necesare pentru exercitarea acelor drepturi șdemocraticeț, cele trei guverne, În colaborare, Îi vor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au subminat considerabil avantajul propagandistic câștigat În anii Frontului Popular. Numai eroismul Armatei Roșii și al cetățenilor sovietici Între 1941 și 1945, juxtapus crimelor fără precedent ale naziștilor, a reușit să risipească vechile amintiri. Cât despre Soviete, ele nu au abandonat nici o clipă neîncrederea față de Occident - suspiciune apărută Înainte de 1917 și alimentată de intervenția militară vestică În timpul războiului civil din 1917-1921, de excluderea Uniunii Sovietice din instituțiile internaționale În următorii cincisprezece ani, de bănuiala (fondată) că mulți lideri occidentali, dacă ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietică, având În vedere asimetria militară a vremii. După cum recunoștea Robert K. Murphy, consilier politic În guvernul militar american din Germania, „Conferința de la Moscova din 1947... reprezintă momentul În care s-a lăsat cu adevărat Cortina de Fier”. Ernest Bevin abandonase orice speranță de a se ajunge la un acord În privința Germaniei Încă dinainte de a sosi la Moscova, dar pentru Marshall și Bidault acesta a fost momentul decisiv. Ca și pentru Stalin și Molotov, fără Îndoială. Până la următoarea Întâlnire a celor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reușise Într-adevăr să-și impună dominația asupra comuniștilor din lumea Întreagă, cu excepția Chinei. Dar războiul a schimbat totul. În lupta Împotriva nemților, Uniunea Sovietică a fost nevoită să invoce patriotismul, libertatea, democrația și alte țeluri „burgheze”. Comunismul și-a abandonat aerul revoluționar și s-a pierdut intenționat Într-o largă coaliție antifascistă. Desigur, aceasta fusese și tactica Fronturilor Populare antebelice, dar În anii ’30 Moscova reușise să controleze destul de strict partidele din străinătate - prin ajutor financiar, intervenții personale și teroare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germanie unită, acesta a răspuns: „Teoretic. Teoretic, trebuie să sprijinim mereu reunificarea. Nu e nici un pericol În asta”. Pentru Stalin, care a Înțeles că nu putea nici să rivalizeze cu Aliații În simpatia nemților, nici să-i oblige să-și abandoneze planurile, un stat est-german comunist era cel mai mic rău posibil. În al doilea rând, criza Berlinului a angajat pentru prima oară o prezență militară semnificativă a Statelor Unite pe teritoriul Europei, pe termen nelimitat. Acest succes i se datorează lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
interesului continental pentru ideea paneuropeană. Mai concret, primul război mondial a reușit, În mod curios, să-i facă pe francezi și germani să realizeze cât de mult depind unii de alții. După ce confuzia postbelică s-a risipit, iar Parisul a abandonat eforturile inutile de a smulge Germaniei reparații de război, În 1926, Franța, Germania, Luxemburg, Belgia și regiunea (pe atunci autonomă) Saar au semnat un Pact Internațional al Oțelului pentru a regla producția și a preveni capacitatea excesivă. Deși În anul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1954) de Iugoslavia, Italia, Marea Britanie și SUA. Ajutorul occidental i-a permis Iugoslaviei să favorizeze În continuare industria grea și de apărare, cum făcuse după ruptura din 1948. Deși Liga Comuniștilor Iugoslavi guverna autoritar, ultrabolșevismul anilor de după război a fost abandonat. În primăvara anului 1951, numai transportul aerian și fluvial, căile ferate și poșta se aflau sub control federal. Celelalte servicii și unități economice erau, toate, În mâinile diverselor republici. Până În 1954, 80% din terenul agricol a redevenit privat În urma unui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost exaltarea universală a muncii și a lucrătorilor industriali - un atu politic important pentru partidele care pretindeau că Îi reprezintă. Burghezii educați care nutreau simpatii de stânga, dar care erau jenați de originea lor socială, puteau să-și atenueze disconfortul abandonându-se comunismului. Chiar dacă n-au mers atât de departe Încât să intre În partid, mulți artiști și scriitori, mai ales În Franța și Italia, „se prosternau În fața clasei muncitoare” (Arthur Koestler) și idolatrizau „proletariatul revoluționar” (imaginat de regulă, În spirit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
literei de lege sovietice. Vittorini și ai săi trebuiau să accepte linia partidului În literatură, artă și gândire - sau să plece. În cursul anilor următori, partidul italian a fost din ce În ce mai fidel autorității sovietice, iar Vittorini și alți intelectuali l-au abandonat, cum era de așteptat. Dar, În ciuda loialității nezdruncinate a lui Togliatti față de Moscova, PCI a păstrat mereu o aură de nedogmatism, ca singurul partid comunist important care tolera și chiar Îmbrățișa dezacordul inteligent și autonomia gândirii; În deceniile următoare, această
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acea generație, prezența soldaților americani În Germania de Vest era cea mai bună pavăză Împotriva revanșismului german. Ei nu ar fi riscat această situație confortabilă decât În schimbul unei Germanii demilitarizate sub control sovietic (caz În care Moscova i-ar fi abandonat fără să clipească pe clienții est-germani cu Republica lor Democrată cu tot). Dacă era ceva ce rușii nu voiau, era o Germanie de Vest remilitarizată. Scopul demersurilor sovietice nu era să ajungă la un acord cu puterile occidentale În privința reunificării
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
3 milioane de est-germani au trecut În Vest prin Berlin: aproximativ 16% din populația țării. Celor cu studii (viitorul Germaniei de Est) li s-au alăturat mii de țărani care au fugit de colectivizare În 1952 și muncitori care au abandonat regimul după represiunea violentă din iunie 1953. Statutul curios al Berlinului era așadar o rușine publică, un dezastru pentru imaginea regimului comunist din Germania de Est. În decembrie 1959, amabsadorul sovietic În RDG comunica plin de tact Moscovei că „prezența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
agențiile sovietice statului suveran RDG. Scopul evident al ofensivei lui Hrușciov, formulat și mai imperativ două săptămâni mai târziu, când liderul sovietic a cerut Vestului să hotărască retragerea În termen de șase luni, era să-i determine pe americani să abandoneze Berlinul, care să devină astfel un „oraș liber”. Dacă se Întâmpla acest lucru, implicarea americană În apărarea Europei de Vest și-ar fi pierdut dramatic din credibilitate, iar opinia neutralistă și antinucleară ar fi câștigat teren În RFG și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
devenit insignifianți după semnarea Tratatului de Interzicere a Testelor Nucleare: era din ce În ce mai greu să pretinzi că anihilarea amenința Europa; dezarmarea a fost Înlocuită de subiecte noi pe agenda radicală. Chiar și În URSS, fizicianul atomic și disidentul Andrei Saharov a abandonat tema riscului unui dezastru nuclear iminent, Îndreptându-și atenția „dinspre problemele mondiale spre apărarea indivizilor”. Majoritatea occidentalilor erau, fără Îndoială, În favoarea dezarmării nucleare, atunci când subiectul le era adus În discuție: sondajele din 1963 arată că Îndeosebi italienii ar fi Întâmpinat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oameni În vârstă al căror crez politic comun și tacit era „Fără experimente”. În ciuda așteptărilor generale, temperatura politică a Occidentului a părăsit zona incandescentă a ultimilor patruzeci de ani. Calamitățile trecutului recent fiind Încă vii În memoria publică, europenii au abandonat ușurați politica mobilizării În masă. Administrația și serviciile au Înlocuit disperarea economică și speranțele revoluționare ca preocupări principale ale alegătorilor (printre care se numărau, pentru prima oară În multe locuri, femei); guvernele și partidele politice au reacționat corespunzător. În Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ci și singurul politician local din Germania postbelică ce putea servi drept reper moral pentru conaționali. Dar Schumacher, deși plin de calități, nu a Înțeles imediat noul regim internațional din Europa. Născut la Kreisstadt, În Prusia, el nu voia să abandoneze perspectiva unei Germanii unite și neutre. Nu avea Încredere În comuniști, care Îi displăceau, și nu Își făcea iluzii cu privire la ei; dar credea sincer, se pare, că o Germanie demilitarizată va fi lăsată să-și hotărască soarta și că acest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și-a pierdut suflul. În alegerile din 1953 și 1957, votul socialist a crescut imperceptibil, iar baza lor electorală a stagnat. Abia În 1959, la șapte ani după moartea prematură a lui Schumacher, o nouă generație de socialiști germani a abandonat oficial linia marxistă a partidului, veche de șaptezeci de ani, și și-a făcut o virtute din nevoia de a accepta realitatea RFG. Marxismul avusese În socialismul german postbelic cel mult o funcție retorică - PSD abandonase ambițiile revoluționare În 1914
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de socialiști germani a abandonat oficial linia marxistă a partidului, veche de șaptezeci de ani, și și-a făcut o virtute din nevoia de a accepta realitatea RFG. Marxismul avusese În socialismul german postbelic cel mult o funcție retorică - PSD abandonase ambițiile revoluționare În 1914, asta dacă le-a avut vreodată. Dar renunțând la formulele anchilozate ale socialismului maximalist, socialiștii germani au putut să-și modifice Însăși substanța gândirii. Deși mulți erau În continuare nemulțumiți de rolul țării În noua Comunitate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
apoi cedând cererilor de independență ale propriilor coloniști și, cel mai recent, În fața puterii crescânde a Statelor Unite - o sursă de antiamericanism persistent În Spania, atunci și acum. Nu le mai rămăseseră decât enclave, Marocul și Guineea Ecuatorială, care aveau să fie abandonate de Franco (cel mereu realist) Între 1956 și 1968. Însă cea mai mare parte din Africa și Asia era Încă În mâinile europenilor. Guvernarea coloniilor se făcea fie direct din capitalele imperiale, printr-o castă de guvernanți locali recrutată din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
guvernelor olandeze postbelice nu vizau apărarea europeană (În pofida participării Olandei În Pactul de la Bruxelles și În NATO), ci păstrarea suveranității În colonii. Doar Încet-Încet, și nu fără un regret reținut, politicienii olandezi au ajuns să acorde atenție deplină treburilor europene, abandonând vechile priorități. Același fenomen s-a petrecut, Într-o măsură sau alta, cu toate puterile coloniale și foste coloniale din Occident. Cercetătorii americani, care proiectează experiența și preocupările Washingtonului asupra restului lumii vestice, pierd din vedere câteodată această trăsătură distinctivă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oraș de peste granița cu Tunisia suspectat că funcționează ca bază pentru naționaliștii algerieni. Protestele internaționale care au urmat și ofertele anglo-americane de „bune oficii” pentru rezolvarea acestei situații tulburi au accentuat temerile europenilor din Algeria că Parisul plănuia să-i abandoneze. În Paris și Alger, polițiștii și militarii au Început să-și arate deschis simpatia pentru cauza coloniștilor. Guvernul Gaillard, al treilea În unsprezece luni, a demisionat la 15 aprilie. Zece zile mai târziu, o uriașă demonstrație În Alger cerea păstrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
India și din țările vecine a mii de rezidenți și administratori coloniali -, plecarea Marii Britanii din Asia de Sud a fost mai ordonată și mai puțin traumatică decât ar fi fost de așteptat. În Orientul Mijlociu lucrurile erau mai complicate. În 1948, Marea Britanie a abandonat responsabilitățile pe care le avea pe teritoriul Mandatului Britanic al Palestinei În circumstanțe umilitoare, dar fără prea multă vărsare de sânge (din nou, din punctul de vedere al britanicilor). Conflictul dintre arabi și evrei s-a dezlănțuit abia după ce britanicii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]