14,270 matches
-
În 1956 și transpusă doi ani mai târziu Într-o adaptare cinematografică remarcabil de fidelă. În această dramă a frustrării și deziluziei, protagonistul, Jimmy Porter, se sufocă Într-o societate și o căsătorie pe care nu poate nici să le abandoneze, nici să le schimbe. El o insultă pe Alison, soția lui, pentru originea-i burgheză, iar ea este captivă Între un soț provenit din clasa muncitoare și un tată bătrân (fost ofițer În armata imperială din colonii), dezorientat și rănit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
noii situații din Partidul Polonez decât de crearea unei crize ce ar fi provocat cu siguranță confruntări violente. Gomu³ka, În schimb, i-a asigurat pe ruși că era În stare să recâștige controlul asupra situației și că nu intenționa să abandoneze puterea, să scoată Polonia din Tratatul de la Varșovia sau să ceară trupelor sovietice să părăsească țara. Faptul că noul lider polonez a reușit să evite o catastrofă pentru țara sa e cu atât mai remarcabil dacă avem În vedere discrepanța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Varșovia, „greșise mult În aprecierile asupra lui Gomu³ka”. Deși controlul comunist În Polonia avea să fie menținut cu prețul câtorva schimbări de personal și al liberalizării vieții publice, Gomu³ka era un om de nădejde al partidului și nu intenționa să abandoneze puterea În favoarea poporului sau a oponenților partidului. De asemenea, el era un realist: dacă el nu putea calma tulburările din Polonia, alternativa era Armata Roșie. Destalinizarea, așa cum Înțelesese Gomu³ka, nu Însemna că Hrușciov plănuia să renunțe la o parte din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de liberalizare. Lagărele de internare și muncă forțată urmau să fie Închise, iar țăranilor să li se permită să iasă din colhozuri dacă doreau. În general, agricultura avea să primească un sprijin mai mare, iar obiectivele industriale nerealiste să fie abandonate: În limbajul specific, voalat, al unei rezoluții confidențiale a Partidului Comunist Maghiar din 28 iunie 1953, „politica economică falsă a fost o bravadă riscantă, Întrucât dezvoltarea industriei grele presupune resurse și materii prime care (unele dintre ele) pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
europenii au intrat, spre Încântarea și consternarea lor, În era bunăstării. Istoria economică a Europei Occidentale postbelice este o poveste simetric opusă celei din deceniile precedente. Accentul malthusian pus pe protecție și pe reducerea cheltuielilor din anii ’30 a fost abandonat În favoarea liberalizării comerțului. În loc să taie din buget și cheltuieli, guvernele le-au mărit. Peste tot a existat un angajament susținut față de investițiile pe termen lung, publice și private, În infrastructură și utilaje; fabricile și echipamentele mai vechi au fost modernizate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Marea Britanie, unde cifra era de doar 5%, și Într-o măsură mai mică În Belgia (13%), revoluția industrială din secolul al XIX-lea a creat cu adevărat o societate postagrară 4. Pe parcursul următorilor treizeci de ani, numeroși europeni au abandonat pământul și și-au găsit slujbe În orașe, cele mai mari schimbări petrecându-se În anii ’60. În 1977, doar 16% din italienii ocupați lucrau pământul; În regiunea Emilia-Romagna din nord-est, cota populației active ocupate În agricultură a scăzut precipitat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
muncă nestăvilită din sfertul nord-vestic prosper al Europei justifică impresionanta migrație În masă din anii ’50 și de la Începutul anilor ’60. Aceasta a luat trei forme. În primul rând, bărbații (și Într-o măsură mai mică femeile și copiii) au abandonat satul pentru oraș și s-au mutat În regiuni mai dezvoltate ale țării. În Spania, peste un milion de locuitori din Andaluzia s-au mutat spre nord, În Catalonia, În cele două decenii de după 1950: În 1970, 1,6 milioane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regiune Alentejo au plecat la Lisabona. În Italia, Între 1955 și 1971, aproximativ nouă milioane de oameni s-au mutat dintr-o regiune a țării În alta. Acest fenomen nu se limita la zona mediteraneană. Milioanele de tineri care au abandonat Republica Democrată Germană În favoarea Republicii Federale Germane Între 1950 și 1961 optau poate pentru libertate politică, dar, Îndreptându-se către Vest, căutau și slujbe bine plătite și o viață mai bună. În această privință, ei diferă foarte puțin de contemporanii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concura În volum: În 1949, Regatul Unit a produs mai multe mașini de pasageri decât restul Europei la un loc. Dar, odată „câștigată” faima calității scăzute și a serviciilor slabe, ea s-a dovedit imposibil de zdruncinat. Cumpărătorii europeni au abandonat În masă mașinile britanice, de Îndată ce au avut la dispoziție alternative mai bune, produse În propria țară. Când s-au hotărât să-și Înnoiască flotele și să modernizeze liniile de producție, firmele de automobile britanice nu au avut bănci afiliate la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politică intensă de la Londra, ei au construit fabrici și centre de distribuție În zone neavantajoase din țară - pentru a se conforma politicii regionale oficiale și a satisface politicienii și sindicatele locale. Chiar și după ce această strategie economic irațională a fost abandonată, iar companiile britanice de automobile au fost oarecum consolidate, ele au rămas inutil diseminate: În 1968, British Leyland avea 60 de uzine diferite. Guvernele au Încurajat activ ineficiența producătorilor britanici. După război, autoritățile au distribuit producătorilor puținele stocuri de oțel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din 1969, 7dalen ’31). Dacă În perioada interbelică Scandinavia - și În special Suedia - nu a avut soarta altor societăți afectate de criză de la marginea Europei, meritul le revine În mare măsură social-democraților. După primul război mondial, partidele socialiste scandinave au abandonat În linii mari dogma radicală și ambițiile revoluționare pe care le Împărtășiseră cu socialiștii nemți și cu alte mișcări socialiste din Internaționala a II-a; În cursul anilor ’30, ei au tins spre un compromis istoric Între capital și forța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și perfect respectabile; ideea a fost discreditată În Europa abia de naziști, prin ambițiile lor „igieniste” care au debutat cu o antropometrie contrafăcută și au culminat cu camerele de gazare. Cum s-a dovedit după mulți ani, autoritățile scandinave nu abandonaseră complet interesul teoretic - și practic - pentru „igiena rasială”. Între 1934 și 1976, În Norvegia, Suedia și Danemarca au fost aplicate programe de sterilizare sub auspiciile și cu știrea guvernelor social-democrate. În acești ani, 6.000 de danezi, 40.000 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În umbra experienței lor interbelice, socialiștii din Austria se străduiau mai degrabă să stabilizeze o democrație fragilă decât să revoluționeze politica socială 5. Ca și restul societății austriece, social-democrații locali și-au uitat prompt trecutul. În alte țări, social-democrații au abandonat mai greu nostalgia transformărilor radicale. În RFG, Partidul Social-Democrat și-a reformulat obiectivele abia la Congresul din 1959 de la Bad Godesberg. Noul program adoptat susținea fără ocolișuri că „socialismul democratic, ale cărui origini În Europa sunt morala creștină, umanismul și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săli de sport sau transport public adecvat)14. Scopul planificării era să elimine barăcile și să cazeze rapid și ieftin populația În creștere: Între 1964 și 1974, numai În Londra s-au construit 384 de blocuri-turn. Multe aveau să fie abandonate În mai puțin de douăzeci de ani. Unul dintre cele mai stridente, Ronan Point din cartierul londonez East End, a avut bunul-simț să se prăbușească singur În 1968. Nici edificiile publice nu stăteau mai bine. Centrul Pompidou (proiectat În anii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
educe. Până În anii ’50, majoritatea copiilor din Europa mergeau la școală până la 12-14 ani. În multe locuri, educația primară obligatorie introdusă la sfârșitul secolului al XIX-lea era aplicată sporadic - copiii de țărani din Spania, Italia, Irlanda și Europa de Est precomunistă abandonau școala, aproape Întotdeauna, la Începutul toamnei, primăvara sau vara. Educația secundară rămânea un privilegiu rezervat clasei de mijloc și celei superioare. În Italia postbelică, mai puțin de 5% din populație avea studii liceale. Anticipând nevoile noii generații și ca parte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
parte a unui ciclu mai amplu de reforme sociale, guvernele din Europa postbelică au introdus schimbări majore În Învățământ. În Marea Britanie, școala a devenit obligatorie până la 15 ani (1947) și mai târziu până la 16 ani (1972). În Italia, unde copiii abandonau studiile pe la 11 ani În primii ani postbelici, școala a devenit obligatorie până la 14 ani În 1962. Între 1959 și 1969, numărul elevilor italieni s-a dublat. În Franța, care număra În 1950 doar 32.000 de bacheliers, proporția a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
abia 20 de ani: un tânăr filosof german Îmbibat de istoricism hegelian și pătruns de visul romantic al Libertății totale. Marx Însuși a ales să nu publice o parte dintre aceste scrieri, iar după revoluțiile eșuate din 1848 le-a abandonat definitiv și s-a consacrat politicii contemporane și economiei politice pentru care este celebru. Prin urmare, multe din scrierile tânărului Marx nu erau cunoscute nici măcar de specialiști. În 1932, când au fost publicate integral pentru prima oară, sub auspiciile Institutului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
practicile pe care aceasta le crease: Gulagul continua să existe și zeci de mii de deținuți politici putrezeau Încă În lagăre sau În exil - jumătate dintre ei ucraineni. Sub Hrușciov, legile staliniste care limitau mobilitatea forței de muncă au fost abandonate, ziua de lucru a devenit mai scurtă, au apărut salariul minim, concediul de maternitate și sistemul național de pensii (de care au beneficiat după 1965 și țăranii din colective). Pe scurt, Uniunea Sovietică și statele-satelit au devenit state asistențiale Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a-și păstra privilegiile; era menționată chiar „intervenția forțelor străine În dezvoltarea noastră”. Presându-i să se miște mai repede, poporul Îi Întărea pe reformiștii din Partidul Comunist. Dubček a respins maifestul lui Vaculík și sugestia făcută comuniștilor de a abandona monopolul puterii. Ca vechi comunist, el nu putea Încuraja acest salt calitativ crucial („pluralism burghez”) și nici nu avea de ce. Pentru Dubček, partidul era singurul vehicul adecvat pentru transformări radicale, dacă se voia păstrarea atributelor vitale ale sistemului socialist. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la cârma țării, cel puțin pentru moment. Era, evident, riscant să procedeze altfel. Deși Înăbușirea reformelor de la Praga - „normalizarea” - a Început imediat. Următorul congres al partidului a fost contramandat, s-a reintrodus cenzura, iar implementarea Programului de Acțiune a fost abandonată. Mulți lideri sovietici favorizau impunerea la Praga a unei dictaturi militare. Era nu numai preferința lui Andropov și șelest, dar și - fapt grăitor - a est-germanului Walter Ulbricht, bulgarului Todor Jivkov și polonezului Gomu³ka. Dar Brejnev a preferat să-l mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
istoria umanității, explozia economică postbelică se terminase. Celor „treizeci de ani glorioși” le-au urmat, În Europa de Vest, o eră a inflației monetare, cu rate de creștere tot mai mici, șomaj pe scară largă și nemulțumiri sociale. Majoritatea radicalilor șaizeciști au abandonat „Revoluția”, preocupați mai degrabă să-și găsească un loc de muncă. Câțiva au optat pentru confruntarea violentă: pagubele provocate - și reacția pe care gesturile lor au stârnit-o autorităților - au iscat discuții nervoase despre starea „neguvernabilă” a societăților vestice. Îngrijorarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani mai târziu, Parlamentul federal a aprobat o lege ce promova „pregătirea lucrătorilor străini pentru repatriere”. De bunăvoie sau nu, mulți dintre ei s-au Întors Într-adevăr acasă. În 1975, 290.000 de lucrători imigranți și familiile lor au abandonat Germania de Vest pentru Turcia, Iugoslavia, Grecia și Italia. În același an, 200.000 de spanioli s-au Întors În Spania În căutarea unei slujbe; cei care reveneau În Italia erau, pentru prima oară În memoria modernă, mai numeroși decât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la urna de vot. În anii ’70, problema Tirolului de Sud fusese rezolvată prin crearea unei regiuni autonome bilingve - soluție care a mulțumit, cu excepția câtorva critici neîmpăcați, pe toată lumea. Naționaliștii flamanzi din partide ca Volksunie și Vlaams Blok nu au abandonat niciodată țelul ultim al separării de Valonia francofonă, Însă noua prosperitate de care se bucura Flandra și legislația inovatoare pentru federalizarea Belgiei le-au temperat pe moment cererile: dintr-o mișcare marginală și plină de resentimente, naționalismul flamand s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
agresiune autojustificatoare. O minoritate infimă de foști studenți radicali, intoxicați de propria versiune a dialecticii marxiste, au purces să „dezvăluie adevărata față” a toleranței represive din democrațiile occidentale. Dacă regimul parlamentar al intereselor capitaliste este provocat, argumentau ei, el va abandona mantia legalității și Își va arăta adevăratul chip. Pus În fața adevărului cu privire la opresori, proletariatul - „alienat” până atunci de interesele sale și victimă a unei „false conștiințe”a propriei situații - Își va asuma un rol corespunzător pe baricadele luptei de clasă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin reconciliere”. Scopul era „depășirea Ialtei” printr-o multitudine de contacte (diplomatice, umane, instituționale) și „normalizarea” relațiilor dintre cele două Germanii și din toată Europa fără a stârni neliniști acasă sau În străinătate. Printr-o acrobație retorică tipică, Brandt a abandonat discret insistența vest-germană asupra ilegitimității Republicii Democrate Germane și condiția ne-negociabilă a reunificării. Bonnul a continuat să afirme unitatea fundamentală a poporului german, dar a recunoscut incontestabila existență de fapt a Germaniei de Est: „O națiune germană, două state
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]