KorAP: Find »[drukola/base=marcare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...565 566 567 ...598 >

14,936 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

2000) asupra limbii basce (în cazul căreia există numeroase discuții privitoare la existența pasivului) o conduc spre concluzia că această limbă nu are pasiv. Oyharçabal (2000) arată că teoria pasivității verbului în bască, constând în analiza morfologiei verbale și a marcării cazuale ca exprimând o structură sintactică pasivă, de care vorbitorii nu mai sunt conștienți pentru că această structură nu se opune uneia active, a făcut ca, în gramaticile tradiționale ale bascei toate structurile tranzitive să fie interpretate ca pasive, nominalul în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivul indică o tranzitivitate redusă; Pacientul este mai puțin afectat (Palmer 2007 [1994]: 19, 35); ● antipasivizarea reprezintă marginalizarea obiectului direct sintactic într-o altă poziție (Polinskaja și Nedjalkov 1987: 241); ● antipasivul este o versiune detranzitivizată a construcției ergative, care cere marcare morfologică (Spreng 2002); ● antipasivul reprezintă o ipostază a încorporării unui nume (Baker 198868, Bittner și Hale 1997 [1993]). În bibliografia domeniului, a fost semnalată existența mai multor tipuri de antipasiv, clasificările depinzând, și de această dată, de accentul pus pe

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative): Qimmiq angum-mik kii-si-v-u-q (apud Bittner și Hale 1997 [1993]) câine om-INS mușca-ANTIPAS-IND-[tr]-3sg ' Câinele îl mușcă pe om', iar în warlpiri structura reprezentativă pentru antipasiv este o construcție conativă − verbul rămâne la conjugarea tranzitivă, iar subiectul păstrează marcarea ergativă: Maliki-rli ka-rla-jinta ngarrka-ku yarlki-rni (apud Bittner și Hale 1997 [1993]) câine-Erg. pers.3sg-D-ANTIPAS om-Dat. mușca-NPST ' Câinele mușcă la om'. În eschimosă, antipasivul este încorporat în baza verbului, iar în warlpiri, elementul care reprezintă antipasivul este afixat la auxiliar și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
opacă), iar în warlpiri sunt tranzitive, subiectul antipasiv fiind în ergativ (transparentă). Între cele două limbi există și diferențe de poziționare a morfologiei antipasive: în structura verbului în eschimosă, dar în complexul dominat de C (numit și auxiliar) în warlpiri. Marcarea morfologică și mecanismele sintactice pe care le implică antipasivul depind de limbile avute în vedere, precum și de concepția autorilor care s-au ocupat de această problemă. Polinsky (2005) formulează observația că, în general, construcția antipasivă este marcată morfologic 69, dar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inuktitut (o formă a eschimosei), în care antipasivul presupune o schimbare în structura argumentală a verbului: argumentul-agent primește cazul absolutiv, iar obiectul, un alt caz decât absolutivul; verbul primește mărci morfologice specifice antipasivului. Palmer (2007 [1994]: 178) inventariază mecanismele antipasivului: marcarea verbului; promovarea agentului în ergativ în poziția de absolutiv; marginalizarea pacientului în absolutiv în poziția de oblic (dativ, locativ, instrumental), precum și funcțiile acestuia: crearea de pivoți, detranzitivizarea semantică și sintactică. Observații convergente formulează Polinskaja și Nedjalkov (1987: 244), care arată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care-l are obiectul, ci îi împuținează proprietățile de controlor, subiectul preluând unele dintre ele. Polinsky (2005) subliniază că un rol important al antipasivului este acela de face unicul argument al verbului detranzitivizat să devină accesibil pentru anumite procese gramaticale; marcarea specifică a antipasivului poate fi asociată diacronic cu alte funcții (medie, reflexivă), statutul sincronic fiind nonsintetic. Caracteristicile semantice și discursive ale antipasivului privesc, pe de o parte, întreaga structură antrenată în antipasivizare, iar, pe de altă parte, caracteristicile argumentelor nominale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
australiene în care construcția de bază este ergativă, antipasivul este adesea folosit pentru a exprima o acțiune obișnuită, conativă sau incompletă, diferită de acțiunea unică, actuală, terminată. În privința caracteristicilor semantice ale argumentului, Polinskaja și Nedjalkov (1987: 247) formulează observația că marcarea absolutivă a unui NP echivalează cu individualizarea maximă. Diferența comunicativă, opțională, dintre o construcție antipasivă și una ergativă poate fi atribuită factorului individualizare − referentul este numit explicit și neambiguu −, iar antipasivul poate micșora nivelul de individualizare. Numele încorporat și, în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Polinskaja și Nedjalkov 1987: 254). Polinsky (2005) subliniază că funcția semantică a antipasivului este legată de afectarea și de individualizarea pacientului: verbul tranzitiv denotă o schimbare de stare a pacientului, iar antipasivul anulează afectarea pacientului, acest lucru fiind corelat cu marcarea oblică. În comparație cu structura tranzitivă, pacientul din construcția antipasivă este mai puțin individualizat/identificabil și, deoarece un referent slab individualizat este puțin potrivit pentru a fi menținut în discurs, antipasivul este folosit pentru a introduce referenți episodici. Polinsky (2005) observă că

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nicio implicație asupra celuilalt termen nuclear al construcției tranzitive. Polinsky (2005) formulează o opinie convergentă: nu există o corelație de principiu între ergativitate și antipasiv. Alternanța tranzitiv−antipasiv este mai vizibilă în limbile ergative, în care presupune o schimbare de marcare a subiectului (din ergativ în absolutiv). Productivitatea antipasivului este legată de anumite grupuri de limbi înrudite sau învecinate: mayan, salish, limbile nakh-daghestaneze, austroneziene, australiene. Manning (1996: 73), urmându-l pe Postal (1977)71, arată că limbile acuzative au două construcții

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de realizare argumentală de tipul obiect direct/oblic. Polinsky (2005), referindu-se la același tip de structuri, afirmă că alternanța conativă din engleză reprezintă o situație asemănătoare variației tranzitiv−antipasiv, forma antipasivă fiind corelată cu anularea afectării pacientului și cu marcarea oblică: The hunter shot the bear > the bear died 'Vânătorul a împușcat ursul' > 'ursul a murit' The hunter shot at the bear > the bear may not be affected at all 'Vânătorul a tras în urs' > 'ursul poate să nu fie

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
corespund primelor trei criterii din definiția dată de Dixon (structura tranzitivă devine intranzitivă, A devine S, O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet eliminat − în cazul ștergerii obiectului nespecific −), ele contravin ultimului criteriu, nefiind asociate cu o marcare explicită, marcare evidentă în cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
trei criterii din definiția dată de Dixon (structura tranzitivă devine intranzitivă, A devine S, O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet eliminat − în cazul ștergerii obiectului nespecific −), ele contravin ultimului criteriu, nefiind asociate cu o marcare explicită, marcare evidentă în cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție antipasivă, dar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
anecdotică" privind încadrarea tipologică a limbii georgiene, apărută ca urmare a faptului că în această limbă se manifestă tendința de trecere de la sistemul ergativ la sistemul acuzativ: Hewitt (1987) susține că e o limbă ergativă, subliniind însă complexitatea fenomenelor de marcare cazuală și de acord, iar Harris (1990)77 susține că e "activă" (a se citi "acuzativă'). Comrie (1973: 245−246) descrie evoluția sistemului lingvistic georgian, evoluție care stă la baza dificultăților de încadrare tipologică: dacă în vechea georgiană ergativul apărea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit astfel de schimbări lingvistice, în ambele sensuri, sunt (Dixon 1994: 186): reinterpretarea pasivului/antipasivului 78 ca fiind o construcție tranzitivă nemarcată (vezi supra, 5.2.); dezvoltarea unui nou sistem perifrastic de marcare a timpului sau a aspectului, bazat pe forme participiale; crearea unui nou caz sau extinderea valorilor unui caz deja existent; generalizarea marcării de la un tip de relație sintactică la altele; generalizarea marcării de la un tip de constituent nominal la alți

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivului 78 ca fiind o construcție tranzitivă nemarcată (vezi supra, 5.2.); dezvoltarea unui nou sistem perifrastic de marcare a timpului sau a aspectului, bazat pe forme participiale; crearea unui nou caz sau extinderea valorilor unui caz deja existent; generalizarea marcării de la un tip de relație sintactică la altele; generalizarea marcării de la un tip de constituent nominal la alți constituenți nominali; generalizarea marcării de la un anumit timp sau aspect la altele; schimbarea ordinii constituenților și a mecanismelor de topicalizare etc. Evoluția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
5.2.); dezvoltarea unui nou sistem perifrastic de marcare a timpului sau a aspectului, bazat pe forme participiale; crearea unui nou caz sau extinderea valorilor unui caz deja existent; generalizarea marcării de la un tip de relație sintactică la altele; generalizarea marcării de la un tip de constituent nominal la alți constituenți nominali; generalizarea marcării de la un anumit timp sau aspect la altele; schimbarea ordinii constituenților și a mecanismelor de topicalizare etc. Evoluția de la pasiv la ergativ, frecvent invocată în literatura de specialitate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a aspectului, bazat pe forme participiale; crearea unui nou caz sau extinderea valorilor unui caz deja existent; generalizarea marcării de la un tip de relație sintactică la altele; generalizarea marcării de la un tip de constituent nominal la alți constituenți nominali; generalizarea marcării de la un anumit timp sau aspect la altele; schimbarea ordinii constituenților și a mecanismelor de topicalizare etc. Evoluția de la pasiv la ergativ, frecvent invocată în literatura de specialitate, a fost pusă sub semnul întrebării și chiar contestată cu argumente istorice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de tip B (care cuprinde și limbile ergative sud-asiatice), în care ergativitatea se manifestă la un nivel mai superficial decât în cazul tipului A, nu pasivul a stat la originea construcției ergative (specifice perfectului), ci o combinație de proprietăți morfologice (marcarea cazuală nominală, comportamentul cliticelor pronominale, acordul verbului plin și al verbelor auxiliare). Mai mult, datele din sanscrita clasică și din indo-iraniană îl conduc pe Klaiman (1987: 64) la concluzia că, în aceste limbi, construcția ergativă a precedat și, poate, a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sunt ergative, altele au partiție ergativă, iar altele sunt dominant acuzative. Autoarea arată că există un continuum istoric: o limbă ergativă evoluează într-o limbă cu partiție ergativă, care devine, eventual, o limbă acuzativă. În schimb, în anumite limbi ergative, marcarea cazuală ergativă a rezultat din reinterpretarea construcțiilor pasive ca fiind active și tranzitive. Limbile investigate de autoare reprezintă un continuum istoric în care o limbă ergativă devine o limbă cu partiție ergativă prin reinterpretarea construcției antipasive. La rândul ei, o

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
prezintă situația a trei mici familii de limbi de pe Coasta Oregon, toate dispărute în secolul al XX-lea: alsea, siuslan și coosan, între care nu s-a dovedit că există o relație genetică. Toate cele trei familii de limbi au marcare cazuală ergativă, dar tiparele sunt diferite, în funcție de zona din gramatică în care se manifestă. Există partiții vizibile în funcție de timp−aspect sau de tipul de propoziție − principală vs subordonată. În această arie caracterizată de multilingvism și de căsătorii mixte, deși categoria

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu sunt strict ergative sau acuzative, există schimbări în ambele sensuri. 7.2. Limbile primitive erau limbi ergative? În încercarea de reconstrucție sintactică a limbii proto-indo-europene a apărut ideea − cu destul de mulți susținători − că aceasta a fost o limbă cu marcare cazuală de tip ergativ. Problema este reanalizată critic de Rumsey (1987), care prezintă cele două tipuri de abordări. (a) Conform abordării clasice − Uhlenbech (1901)90, Vaillant (1936)91 −, într-un stadiu vechi al proto-indo-europenei nu existau cazurile nominativ și acuzativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
niciodată în cazul ergativ, dar și o clasă de "agenți naturali" inanimați (de exemplu, vântul), care puteau apărea în cazul ergativ, ca și substantivele animate. Niciunul dintre cei doi exponenți ai acestei abordări nu spune însă explicit că pronumele aveau marcare de tip nominativ−acuzativ (Rumsey 1987: 311). Rumsey (1987), folosind ierarhia lui Silverstein (1976), relevantă pentru morfologie, nu și pentru sintaxă, conciliază abordarea clasică (centrată pe partiția animat/inanimat) și abordarea nonclasică (centrată pe distincția nume/pronume), arătând că, încă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
În cele două limbi supuse analizei − hindi și urdu − paradigma verbală pare ciudată: formele nemarcate sunt subjonctivul, care are numai terminații de persoană și trecutul narativ/anterior, care are numai terminații de gen și de număr, iar prezentul este marcat. Marcarea sau lipsa acesteia este produsul evoluției istorice și al relației dintre limbă și realitățile cognitive. Trecutul (perfectiv) a fost devreme dominat de participiul trecut pasiv; folosit inițial pentru procese tranzitive, participiul exprima rezultatul unui eveniment. Montaut (2006) arată că, încă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și în vest: în est, înnoirea formei active a fost radicală, iar structura preergativă a fost deergativizată între secolele XIV−XVI; agentul a primit cazul marcat; noi terminații personale au fost afixate la forma verbală; în vest, a fost întărită marcarea oblică a agentului prin folosirea unei prepoziții specifice (în hindi) sau nespecifice (în marathi), dezvoltându-se structura ergativă la perfect. Numai câteva limbi moderne indo-europene au păstrat marcarea oblică a agentului (jaisalmeri, rajasthani de vest). Așezarea agentului în poziție inițială

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
personale au fost afixate la forma verbală; în vest, a fost întărită marcarea oblică a agentului prin folosirea unei prepoziții specifice (în hindi) sau nespecifice (în marathi), dezvoltându-se structura ergativă la perfect. Numai câteva limbi moderne indo-europene au păstrat marcarea oblică a agentului (jaisalmeri, rajasthani de vest). Așezarea agentului în poziție inițială este anterioară perceperii lui ca subiect semantic. Evoluția limbilor din est și a celor din vest a urmat aceeași logică, dar, la un moment dat, opțiunile au fost

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]