14,270 matches
-
desființând până și Consiliul Revoluției În 1982) și renunțând discret la tenta anticapitalistă a documentului original. În următorii 20 de ani au alternat la guvernare socialiștii și oponenții lor, social-democrații de centru conduși de Aníbal Cavaco Silva. Mário Soares, care abandonase de mult retorica anticapitalistă, a ajuns la președinția țării În 1986, anul intrării Portugaliei În Comunitatea Europeană. țara a rămas izbitor de săracă după standardele occidentale, din pricina moștenirii durabile a lui Salazar. Dar, contrar tutror așteptărilor, Portugalia evitase și o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
până atunci de faptul că Își datora poziția răposatului dictator; acum, soarta lui era legată irevocabil de regimul parlamentar. Neavând o instituție sau un simbol În jurul căruia să se ralieze, cei mai mulți soldați, polițiști și alți nostalgici ai vechiului regim au abandonat visele de revoltă sau restaurație și s-au limitat la a sprijini Alianța Populară a lui Manuel Fraga, un partid recent apărut care Își propunea să lupte cu „cei mai periculoși inamici ai Spaniei: comunismul și separatismul”, Însă În limitele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost aprobate deoarece toată lumea, de la Margaret Thatcher la ecologiști, susținea, În principiu, o piață comună - deși din motive diferite. Ele au anticipat și facilitat adevărata integrare economică din deceniul următor. Era inevitabil ca sistemul de veto național să fie abandonat În Consiliul European pentru a se putea lua În continuare decizii Într-o comunitate de state care se dublase În 13 ani și care anticipa deja cereri de aderare din partea Suediei, Austriei și a altor țări. Cu cât creștea, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
minerii mai ales) față de orice compromis cu miniștrii conservatori. Astfel, când Heath a sugerat În 1973 Închiderea unor mine de cărbuni neprofitabile și a Încercat să limiteze prin lege capacitatea sindicatelor de a iniția conflicte de muncă (lucru propus, apoi abandonat de Partidul Laburist cu câțiva ani Înainte), țara a fost paralizată de un val de greve. La alegerile pe care le-a organizat pentru a decide „cine conduce țara”, Heath a pierdut la limită În fața lui Harold Wilson, care a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și servicii comune. Alternativa, grație Doamnei de Fier, era din nou clară: socialism sau capitalism. Moderații tradiționali din Partidul Laburist, ca și omologii lor conservatori, erau disperați. Unii dintre ei - printre care Roy Jenkins, fost președinte al Comisiei Europene - au abandonat partidul și au format un efemer Partid Social-Democrat care avea să fuzioneze ulterior cu liberalii, eternul partid terț al Marii Britanii. Cei mai mulți au rămas, deși cu mari emoții. Pesimismul lor era justificat. Condus de Michael Foot, un lider cu virtuți intelectuale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
le prezinte. La mijlocul anilor ’90, lista de transformări era bifată - cel puțin de ochii lumii. În 1996, partidul și-a schimbat numele În Noii Laburiști, la un an după ce noul lider, Tony Blair, și-a convins În sfârșit colegii să abandoneze controversata Clauză IV prin care partidul promitea naționalizarea. Când laburiștii au revenit la putere În 1997, Învingând fără drept de apel un Partid Conservator epuizat, nu s-a pus problema contracarării revoluției thatcheriste. Dimpotrivă, campania noilor laburiști, care viza aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prioritar de stoparea inflației ( În loc să tipărească bani, cum fusese sfătuit) - adoptând astfel strategia economistului conservator Raymond Barre, al cărui „Plan” neimplementat din 1977 ar fi adus În Franța o doză de thatcherism avant l’heure. Din acest moment, Mitterrand a abandonat orice referire la „calea franceză spre socialism”. Aliații comuniști ai președintelui și câțiva dintre colegii lui socialiști au fost profund șocați. Dar n-ar fi trebuit să fie surprinși. În pragmatismul lui suprem, Mitterrand a sesizat rapid că era de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clădite pe un mit colectivist, erau suspectați de oponenții lor „progresiști” că reflectă și, prin urmare, că servesc politica partizană a Războiului Rece. Prin urmare, ei au fost victimele unei reticențe aproape unanime (foarte pronunțată la generația șaizecistă) de a abandona catehismul radical. Una era să te strâmbi cu subînțeles la auzul numelui lui Stalin (mort de mult și condamnat oricum de propriii săi urmași), și alta să recunoști că de vină nu era omul, ci sistemul. Iar să mergi mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
referințelor la trecutul recent. Obligați la o existență subterană - la propriu În cazul Cehoslovaciei, unde mulți profesori și scriitori găseau de lucru doar ca fochiști și cazangii -, opozanții regimului nu se puteau angaja Într-o dezbatere politică cu opresorii lor. Abandonând vocabularul marxist și polemicile revizioniste din deceniile anterioare, ei s-au adaptat la situație, abordând deliberat teme „nepolitice”. Dintre acestea, grație Acordurilor de la Helsinki, „drepturile omului” erau, evident, cele mai la Îndemână. Toate Constituțiile din blocul sovietic acordau o atenție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
țara a fost astfel Întotdeauna prezentă, iar „dreptul la libera circulație” se afla de obicei pe primul loc pe lista drepturilor de care se ocupau scriitorii și artiștii din RDG. Dar mulți critici „interni” ai regimului est-german nu și-au abandonat nici țara, nici vechile convingeri. La sfârșitul anilor ’70, RDG era singura țară comunistă care se putea lăuda cu o opoziție marxistă neoficială, care activa chiar În cadrul partidului. Cei mai cunoscuți disidenți atacau autoritatea comunistă de pe poziții de stânga - de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vaste spații deschise, cu crucifixe supradimensionate și un arsenal Întreg de lumini, sunet și pauze teatrale. Era un Mare Papă care ducea Credința În lume: În Brazilia, Mexic, Statele Unite, Filipine, În Italia, Franța și Spania, dar mai ales În Polonia. Abandonând precauta Ostpolitik a predecesorilor săi, Ioan Paul al II-lea a ajuns pe 2 iunie 1979 la Varșovia, În primul dintre cele trei „pelerinaje” spectaculoase În Polonia comunistă. A fost Întâmpinat de mulțimi uriașe, extaziate. Prezența lui afirma și consolida
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a prețurilor a declanșat o suită de greve, culminând În primăvara și vara anului 1988 cu o mișcare generalizată de suspendare a activității și ocupare a Întreprinderilor. Lipsite de orice mijloc de a influența muncitorimea, În trecut, autoritățile comuniste fie abandonaseră tentativa de mărire a prețurilor, fie apelaseră la forță - sau și una, și alta. De data aceasta ele dispuneau de o a treia opțiune - și anume să ceară ajutor chiar de la liderii muncitorilor. În august 1988, ministrul de Interne, generalul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unificarea Germaniei urma să fie realizată În primul rând printr-o unire monetară, căreia i-a urmat În mod inevitabil unificarea politică. Ideea unei „confederații”, sprijinită inițial de RFG și urmărită cu Îndârjire de cabinetul lui Hans Modrow, a fost abandonată, iar la alegerile organizate În grabă În martie 1990, candidații creștin-democrați au susținut unificarea. „Alianța pentru Germania” a câștigat 48% din voturi: social-democrații, dezavantajați de bine cunoscuta lor ambivalență În această privință, au avut doar 22%1. Ex-comuniștii (acum Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rămas pe teritoriul Germaniei). De ce a permis Mihail Gorbaciov unificarea Germaniei? Zeci de ani, principalul obiectiv strategic al Uniunii Sovietice fusese să mențină statu-quoul teritorial În Europa Centrală: Moscova - ca și Londra, Parisul și Washingtonul - prefera o Germanie divizată și abandonase țelul postbelic al lui Stalin de a elimina Bonnul din alianța occidentală. Dar sovieticii, spre deosebire de francezi și britanici, aveau Încă posibilitatea de a bloca procesul de unificare, cel puțin În principiu. Gorbaciov, ca toți ceilalți, nu putea anticipa În 1990
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de asemenea, să domolească temerile sovieticilor (și ale polonezilor) privind iredentismul german, angajându-se solemn să accepte drept permanente frontierele estice ale țării, angajament inclus anul următor Într-un tratat cu Polonia. După ce obținuse cât mai multe avantaje, Moscova a abandonat RDG. Uniunea Sovietică a jucat o mână proastă cum a putut mai bine și l-a cedat pe tovarășul ei est-german mărunt și nemulțumit cu protestele de rigoare, dar cu puține regrete reale. Era mai Înțelept să construiască o relație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Vilnius a fost să amenințe cu boicotul economic; deși incapabil să Împiedice desprinderea Lituaniei de federația sovietică, Gorbaciov avea Încă suficientă autoritate pentru a se opune intervenției militare solicitate de colegii săi mai intransigenți. Chiar și boicotul a fost abandonat in iunie, În schimbul promisiunii Lituaniei de a „suspenda” implementarea totală a declarației de independență. După șase luni febrile În care mai toate republicile sovietice importante și-au afirmat „suveranitatea”, dacă nu independența deplină, poziția lui Gorbaciov devenise intenabilă. Eforturile de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
instabile, granițele permeabile. Cetățenii lor săraci și lipsiți de posibilități fie ar fi luat calea Vestului În căutare de muncă și asistență socială, fie ar fi rămas acasă și ar fi acceptat salarii derizorii - tentând astfel patronii și investitorii să abandoneze vechile membre UE. și Într-un caz, și În celălalt, ei constituiau o amenințare. Se spunea că Europa Occidentală riscă să fie „invadată”: un ecou Îndepărtat, dar inconfundabil al temerii herderiene față de tropotul „sălbaticilor” din estul Europei. Nimeni nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu numai o victorie electorală a partidului islamist moderat, ci și o moțiune În parlamentul național pentru a declara adulterul un delict penal. În urma avertismentelor explicite de la Bruxelles că această evoluție risca să pericliteze definitiv candidatura Turciei, moțiunea a fost abandonată și, În decembrie 2004, Uniunea Europeană a consimțit În sfârșit să deschidă discuțiile de aderare cu Ankara. Dar ireparabilul se produsese. Cei care se Împotriveau admiterii Turciei (și erau destui: În Germania 16 și Franța, dar și mai aproape de casă, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inspira talk-show-urile locale; restul programelor erau practic monopolizate de Germania. În Elveția (ca și În Belgia), fiecare regiune avea propriile canale de televiziune, folosind limbi diferite, relatând evenimente diferite și operând În stiluri complet opuse. BBC, cum observau amar criticii, abandonase estetica și idealurile sale mai vechi de arbitru moral și pedagog benevol al națiunii, În efortul de a rivaliza cu posturile comerciale. Dar, deși devenise un post de popularizare (sau poate tocmai din acest motiv), era mai britanic decât oricând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
șomaj și asigură educația copiilor, el va continua să dețină monopolul unui anumit tip de legitimitate politică. De-a lungul secolului XX, statul-națiune din Europa și-a asumat responsabilități considerabile cu privire la prosperitatea, siguranța și bunăstarea cetățenilor. În ultimii ani a abandonat rolul de cenzor moral și o parte din inițiativa economică (nu toată). Restul rămâne intact. Legitimitatea depinde și de teritoriu. Uniunea Europeană, după cum au remarcat mulți, este o creatură absolut originală: este definită teritorial, dar nu funcționează consecvent ca o entitate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vreme Îndelungată (inclusiv istoricii, pentru care comparația și contextul reprezintă esența disciplinei lor). Această prevalență a Holocaustului În dezbaterile publice din Germania (În anii ’90 au existat numeroase manifestări oficiale ale remușcării pentru erorile din trecut, iar germanii s-au abandonat, cum spunea scriitorul Peter Schneider, „unui soi de ură de sine moralizatoare”) nu putea dura la nesfârșit. A cere fiecărei noi generații de germani să trăiască mereu În umbra lui Hitler, a le cere să-și asume răspunderea pentru amintirea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
viață. El a semnat În 2003 o petiție Împotriva Centrului propus. „Ce fel de aducere-aminte? Au suferit chiar atât de mult? Pentru că și-au pierdut casele? Bineînțeles că e trist să fii forțat să Îți părăsești casa și să-ți abandonezi pământurile. Dar evreii și-au pierdut casele și toate rudele. Expulzările Înseamnă suferință, dar există atâta suferință pe lume... Bolnavii suferă și nimeni nu le Înalță monumente.” (Tygodnik Powszechny, 17 august 2003) Reacția lui Edelman reprezintă un avertisment oportun cu privire la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
altfel îl atestă Oda lui Horațiu sau ulcioarele expuse în "Casa negustorului de vin" din Pompei, că romanii aveau obiceiul de a acoperi cu rășină dopurile de plută, cum se procedează și astăzi. Se pare așadar că utilizarea plutei fusese abandonată în timpul Evului Mediu, pentru a fi reluată cu cinci secole în urmă și pentru a se impune în secolul al XVIII-lea, odată cu invenția vinului spumant. În ceea ce privește tirbușonul, acesta apare abia în anul 1630 în Anglia, alături de dublul său, unealta
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
li s-a răpit și dreptul la apărare împotriva atâtor acuze, acuze care întrec puterea oricărui pământean pentru a le săvârși. Dar legionarii au rămas stâncă de piatră, de neclintit, cu ochii la cer, scrutând zări viitoare. Ei nu au abandonat lupta în țară și oriunde, oferindu-și voluntar piepturile morții, scut neamului săpat de mii de târnăcoape pentru a-l doborî. Mișcarea Legionară a dat cele mai mari jertfe în închisori, în minele de plumb, în luptele din munți și
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Science/816_a_1648]
-
eroismul primilor creștini. El moare cu zâmbetul pe buze și lasă model de curaj și îndemn în lutul nostru omenesc: moartea, numai moartea legionară va putea răscumpăra păcatele noastre și cele rămase din străbuni. De aceea nu putem refuza și abandona ceea ce Dumnezeu ne-a hărăzit să facem. Toți purtăm chipul lui Hristos, de aceea tot omul botezat e chemat și învrednicit să slujească adevărul. Să nu negăm obârșia, „să facem om după chipul și asemănarea noastră” a rostit Dumnezeu, să
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Science/816_a_1648]