KorAP: Find »[drukola/base=rațional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...566 567 568 ...592 >

14,795 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

predicția comportamentului decizional real. În fapt, o asemenea presupoziție, după cum voi încerca să argumentez, nu este corectă. Cunoștințele acumulate în prezent tind să indice faptul că există mai multe moduri distincte de raționalitate, în funcție de condițiile în care au loc procesele raționale. În mod special, cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile impun modalități sensibil diferite de a fi rațional. Este necesar de aceea să definim de la început ce se înțelege printr-un proces de decizie rațional. În mod curent se consideră că un

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în funcție de condițiile în care au loc procesele raționale. În mod special, cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile impun modalități sensibil diferite de a fi rațional. Este necesar de aceea să definim de la început ce se înțelege printr-un proces de decizie rațional. În mod curent se consideră că un proces decizional este rațional dacă, utilizând o analiză logică a cunoștințelor relevante, ajunge la selectarea celei mai bune decizii. După cum se va vedea însă, o asemenea definiție, care la prima vedere este inatacabilă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
care urmează să aibă loc alegerea, chiar dacă nu este dată de laînceput odată cu problema, va fi definită exhaustiv înainte de decizie. Această presupoziție este esențială. Să presupunem o problemă X care are soluțiile posibile Xi, X2, X3 și X4. O decizie rațională care selectează soluția cea mai bună trebuie să aleagă din mulțimea completă a soluțiilor posibile. Dacă decidentul nostru reușește să formuleze numai primele trei soluții posibile, ignorând-o pe cea de-a patra, nu mai există principial nici o garanție că

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cu probabilitatea cea mai mare de a fi soluția cea mai bună. Într-o situație sau alta, desigur, soluția aleasă se va putea dovedi mai proastă decât altele din cauza jocului întâmplării. Cu toate acestea însă, alegerea ei a fost corectă, rațională în mod absolut, pentru că această soluție avea probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluția cea mai bună. Chiar dacă în acest an luna mai a fost secetoasă, ca să reluăm exemplul nostru, și producția dată de soiul ce a fost ales

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Se cristalizează tot mai clar ideea că oamenii utilizează în mod real tehnici de gândire diferite de cele prescrise de modelul computațional, capabile să ofere adesea soluții adecvate la probleme cu un grad de complexitate care depășește cu mult posibilitățile raționale de tip clasic. Această schimbare de atitudine o găsim exprimată în cele mai diferite feluri. Suppes, în lucrarea citată, remarcă faptul că exigențele modelului clasic de raționalitate pot fi satisfăcute perfect de idioți cognitiv și moral. Fernand Vandamme (1987) sugerează

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
există ele la un moment dat, indiferent de completitudinea și de gradul lor de incertitudine, sunt integrabile într-un calcul rațional riguros. În termeni mai generali, se presupune caracterul cumulativ neproblematic al cunoștințelor. Pentru a fi utilizate într-un calcul rațional, cunoștințele de care dispune decidentul la un moment dat trebuie să prezinte însă o coerență interioară pe care rațiunea să o scoată în evidență. În fapt, cunoștințele incerte și parțiale de care dispune decidentul nu formează neapărat o structură coerentă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
unele față de altele; există, de asemenea, contradicții între diferitele cunoștințe. Dacă, din punctul de vedere al unor cunoștințe, o soluție ar putea avea șanse să fie soluția cea mai bună, din perspectiva altora, respectiva soluție poate apărea ca insatisfăcătoare. Calculul rațional nu are capacitatea să armonizeze cunoștințele care ele însele nu au o coerență intrinsecă. Nu putem deci accepta ca neproblematică presupoziția că o imagine cognitivă incompletă și incertă este coerentă logic, lipsită de contradicții. Același lucru este valabil și în legătură cu

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
problemei, identificarea soluțiilor alternative, evaluarea și ierarhizarea lor - trebuie să se finalizeze într-un produs cert. În faza propriu-zisă a luării deciziei, incertitudinea inițială a fost complet absorbită prin procedee cognitive, decizia fiind luată în condiții de certitudine, prin tehnici raționale de tip analitic. Or, tocmai din acest punct de vedere apare încă o limitare structurală a modelului analitic în ambele variante ale sale. El presupune că, prin luarea deciziei, incertitudinea a fost complet eliminată sau, chiar dacă mai rămâne o anumită

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
pe calculul cert: formularea problemei, elaborarea listei de soluții alternative, evaluarea și ierarhizarea acestor soluții, alegerea uneia dintre ele și, în fine, acțiunea. De asemenea, procedura de decizie este, în linii generale, cognitivă (căutarea de cunoștințe relevante pentru decizie) și rațională (cunoștințele sunt prelucrate într-o manieră rațională, cum este cea descrisă în modelul analitic). Diferența constă mai ales în faptul că întregul proces decizional este cufundat într-o incertitudine persistentă: nici una dintre fazele sale nu se încheie cu o decizie

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
de soluții alternative, evaluarea și ierarhizarea acestor soluții, alegerea uneia dintre ele și, în fine, acțiunea. De asemenea, procedura de decizie este, în linii generale, cognitivă (căutarea de cunoștințe relevante pentru decizie) și rațională (cunoștințele sunt prelucrate într-o manieră rațională, cum este cea descrisă în modelul analitic). Diferența constă mai ales în faptul că întregul proces decizional este cufundat într-o incertitudine persistentă: nici una dintre fazele sale nu se încheie cu o decizie certă; mereu subzistă îndoieli în legătură cu corectitudinea formulării

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
actuală sunt slab conectate: paradigma raționalității și paradigma explicației sociologice prin determinanți obiectivi, Acest model al deciziei prezintă totodată și o funcție normativă. Dacă partea de „calcul” a deciziei este oferită de modelul analitic, modelul prezentat aici oferă instrumentele înfruntării raționale a incertitudinii persistente. Modelul cibernetictc "Modelul cibernetic" Cibernetica a pus în evidență un mod alternativ de rezolvare a problemelor de către sistemele finaliste, în raport cu modul decizional. Ceea ce a făcut ca cibernetica să fie interesantă pentru științele sociale și umane este observația

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
sticlei”. Dacă ar reacționa astfel, cada cu apă ar trebui să știe foarte bine fizică, să aibă informații exacte despre intențiile celui care se apropie cu sticla în mână, cât și despre temperatura sticlei. Să facă o mulțime de calcule raționale cu ajutorul acestor cunoștințe. Reglarea cibernetică nu este însă preventivă, ci urmează acțiunii ca o reacție la aceasta. • Soluția selectată prin mecanisme cibernetice nu este raportată neapărat la alternative. Nu există o preocupare orientată spre identificarea unei soluții mai bune. Soluția

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
așa cum voi încerca să argumentez pe larg, ea este o parte organică a procesului, determinând într-o mare măsură desfășurarea acestuia. Două tipuri de strategiitc "Două tipuri de strategii" În teoriile normative ale deciziei există presupoziția tacită că singurul mod rațional de decizie, indiferent de gradul de incertitudine, este cel prescris de modelulanalitic. Am văzut însă că, în condiții de incertitudine persistentă, modelul analitic impune exigențe care nu pot fi satisfăcute. În condiții de incertitudine persistentă, sistemele au la dispoziție două

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
utiliza metodele dezvoltate în modelele deciziei certe, este necesar să se facă mereu presupoziții despre probabilitatea unor evenimente și consecințe, să se selecteze între cunoștințele contradictorii, să se fixeze priorități. b) La această imagine structurată provizoriu sunt aplicate metodele calculului rațional. c) Se asumă caracterul incert al deciziei luate pe baza acestui calcul. Chiar la nivelul cunoștințelor existente, o altă structurare a imaginii cognitive ar fi putut duce la o altă decizie. Acest punct este deosebit de important. Incertitudinea specifică acestei proceduri

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
care nu poate fi complet absorbită la un moment dat. Modelul clasic al deciziei considera decizia ca un proces unic, strict delimitat în timp: începe cu o problemă de soluționat, în condiții de incertitudine, și sfârșește cu identificarea cu mijloace raționale a celei mai bune soluții, în condiții de certitudine, după cum urmează acțiunea. Teoriile actuale ale deciziei au pornit de la o nouă situație: la un moment dat, cunoașterea noastră este incompletă, dar ea se îmbogățește mereu în mod rapid. Răspunsul a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
un proces iterativ, ca un ciclu decizional în care decizia nu reprezintă punctul final, ci o etapă, ciclul reluându-se pe o bază de cunoaștere îmbogățită. Fiecare secvență decizională, asumând caracterul incomplet al cunoașterii, se finalizează printr-o decizie riguros rațională, dar incertă datorită bazei de cunoaștere fragile pe care s-a constituit. Experiența acumulată prin luarea deciziei și prin practicarea ei, cât și cunoștințele obținute între timp din alte surse oferă posibilitatea ca în secvența următoare decizia să fie luată

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
consecințele ei. Pentru a fi realiste și operante, metodele de tip analitic trebuie să adopte deci un caracter provizoriu și iterativ. Am accentuat asupra acestor aspecte pentru a face clar că strategia optimalității tendențiale este substanțial diferită de modelul deciziei raționale clasice. Strategia optimalității tendențiale, spre deosebire de modelul analitic, nu are drept consecință o reducere cvasicompletă a incertitudinii, ci, prin presupozițiile pe care le face, poate fi chiar un producător de incertitudine. Din acest motiv, ea prezintă o ridicată vulnerabilitate la incertitudine

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în mod firesc este: cum putem evalua strategia satisfăcătorului în raport cu strategia optimalității tendențiale? La o primă vedere s-ar putea imputa strategiei satisfăcătorului că reprezintă un comportament irațional, slab productiv, rezultat mai mult al comodității decidentului, și nicidecum o procedură rațională. Punctul de vedere susținut aici este cu totul altul: PROPOZIȚIA 2.4.: În condițiile unei incertitudini accentuate, strategia satisfăcătorului reprezintă o opțiune rațională care, la limită, nu dă rezultate mai slabe decât strategia optimalității tendențiale, ci echivalente. O asemenea propoziție

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
că reprezintă un comportament irațional, slab productiv, rezultat mai mult al comodității decidentului, și nicidecum o procedură rațională. Punctul de vedere susținut aici este cu totul altul: PROPOZIȚIA 2.4.: În condițiile unei incertitudini accentuate, strategia satisfăcătorului reprezintă o opțiune rațională care, la limită, nu dă rezultate mai slabe decât strategia optimalității tendențiale, ci echivalente. O asemenea propoziție pare destul de curioasă. E nevoie de aceea de oargumentare mai detaliată. Să presupunem un decident care, în condiții de incertitudine accentuată și persistentă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
și reușește să identifice alte câteva soluții care i se par satisfăcătoare. Apare acum o nouă problemă, care nu ar fi existat dacă decidentul s-ar fi oprit la prima soluție formulată: evaluarea soluțiilor alternative și ierarhizarea lor. A fost rațională decizia de a accepta riscul și de a continua cercetarea? Răspunsul ar fi afirmativ doar dacă șansele de a obține pe baza unei asemenea evaluări o soluție mai bună decât prima soluție formulată sunt suficient de mari. Să vedem deci

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
incertitudine accentuată. La limita cunoștințelor, acolo unde au rămas în competiție doar alternativele între care nu mai pot face nici o discriminare, și aceasta este o situație mult mai frecventă decât suntem tentați să credem, alegerea întâmplătoare este o procedură la fel de rațională ca oricare alta. La limită, modelul analitic este reductibil la alegerea de tip întâmplător. Aflat în situația de a alege între mai multe alternative care i se par egale, decidentul, în virtutea cerințelor modelului analitic, va căuta să formuleze un criteriu

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
criteriu aleatoriu de alegere între soluțiile alternative posibil de formulat la fel de bun ca oricare alt criteriu. Se poate deci conclude că, în condiții de incertitudine accentuată, continuarea căutării de noi soluții după identificarea primei soluții satisfăcătoare nu are o justificare rațională. Ea nu are șanse semnificative de a produce o alegere mai bună, implicând însă un cost ridicat: amânarea acțiunii, consum de resurse și, după cum se va argumenta mai târziu, o cantitate mai mare de incertitudine reziduală generată de procesele cognitive

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ignorări ar putea fi derivată din înseși predicțiile teoriei dezvoltate aici: inevitabil, strategia satisfăcătorului este asociată cu o puternică iluzie a certitudinii. Imaginea despre ele însele a sistemelor care utilizează strategia satisfăcătorului va tinde să constea din iluzia unei decizii raționale de tip cert. Analiza sociologică trebuie însă să se fundeze pe modelul strategiei satisfăcătorului dacă vrea să înțeleagă o mare parte a sistemelor sociale pe care o prezintă istoria umanității. În ceea ce privește strategia optimalității tendențiale, ea va fi analizată ceva mai

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
al unei inițieri speciale realizate prin ritualuri religioase și care pot oferi infinit mai mult decât experiența comună. Pe lângă fundamentul religios, charisma face apel adesea și la capacități decizionale extraraționale care nu pot fi contestate cognitiv: intuiție, inspirație. Nepresupunând prelucrări raționale de informații după reguli explicite care pot fi examinate public, acestea pot fi învestite neproblematic cu plusvaloare. O asemenea variantă o găsim în cazul dictatorilor de tip fascist (Hitler, Mussolini) care reclamau un proces decizional intuitiv infaibil, ce nu poate

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
asumă caracterul său provizoriu, relativ și incert. Dogmatismul comunist este un asemenea caz. El invocă știința, învestită cu puteri absolute și definitive, ca sursă a deciziilor practice. În fapt, știința are prin însăși natura sa un caracter anticharismatic, accentuând prelucrarea rațională a cunoștințelor, pe caracterul lor relativ și deschis, asumând un grad ridicat de incertitudine. Autoritatea poate funcționa și prin decizii luate de persoane și organisme care au o legitimare socială pentru aceasta, deținând totodată și puterea de a-și impune

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]