KorAP: Find »[drukola/base=marcare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...567 568 569 ...598 >

14,936 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

de proprietăți: (a) proprietăți legate de autonomie: existență independentă; indispensabil; referință autonomă; posibil controlor pentru coreferință, în cazul reflexivelor și al pronominalizărilor; impune, de obicei, acord verbului; referință autonomă; statut de topic; cel mai predispus pentru avansare; (b) proprietăți de marcare cazuală: de obicei, subiectul verbelor intranzitive este nemarcat; își schimbă cazul în cauzativizare și în nominalizare; (c) proprietăți legate de rolurile semantice: de obicei, subiectul exprimă agentul acțiunii, dacă există un agent (situația din dyirbal demonstrează că agentivitatea nu e

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
că A, S și O sunt categorii universale (vezi Capitolul 1, 3.1.2.(b)), în funcție de care sunt formulate regulile sintactice ale fiecărei gramatici. În acest sistem, subiectul este o categorie universală − cea mai importantă − în gramatica oricărei limbi cu marcare sintactică, fie acuzativă, fie ergativă, fie un amestec al celor două. Înțeles ca o categorie universală, subiectul ar reprezenta, din punct de vedere sintactic, gruparea funcțiilor A și S, ceea ce înseamnă, din punct de vedere semantic, gruparea acelor nominale ai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
comporte diferit în sistemele ergative − situația din limba yimas. 4.1.2. Nu toate limbile au subiect Această opțiune teoretică poate decurge fie din analiza unor limbi ergative, fie din analiza definiției sintactice a subiectului și a posibilităților diferite de marcare a relației dintre subiect și verb. Sugestivă pentru problema subiectului în limbile ergative este analiza pe care Martinet (1968: 198−219) o propune pentru limba bască, al cărei caracter special ergativ se manifestă și prin lipsa distincției dintre subiect și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazul subiectului tranzitiv este dependent de sintaxa obiectului, și nu de tranzitivitatea lexicală (prezența unui DP Temă) sau de atribuirea rolurilor tematice; dacă obiectul se poate acorda, atunci și obiectul, și subiectul pot purta Caz; dacă acordul obiectului e blocat, marcarea cazuală a obiectului și a subiectului nu e permisă; ergativul depinde deci de subiectul tranzitiv, nu de agent. 4.3. Un subiect sau mai multe tipuri de subiect? Blake (1976: 281) arată că, în limbile australiene, definirea noțiunii de subiect

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3. Un subiect sau mai multe tipuri de subiect? Blake (1976: 281) arată că, în limbile australiene, definirea noțiunii de subiect este dificilă pentru că există numeroase situații de amestec între sistemul acuzativ și sistemul ergativ. Definirea ergativității − un sistem de marcare în care subiectul unui verb intranzitiv și obiectul unui verb tranzitiv sunt tratate la fel, dar diferit de subiectul unui verb tranzitiv − face referire la termenii subiect și obiect, dar aceștia pun probleme de identificare. Blake (1976: 295) arată că

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
referire la termenii subiect și obiect, dar aceștia pun probleme de identificare. Blake (1976: 295) arată că termenul subiect este folosit în două sensuri: (a) subiectul gramatical al unui verb tranzitiv este determinat în funcție de care constituent nominal are proprietăți gramaticale (marcare cazuală, acord verbal etc.) identice sau asemănătoare cu constituentul nominal dintr-o structură intranzitivă; subiectul gramatical e greu de identificat după criterii morfologice, ca urmare a amestecului de sisteme (acuzativ și ergativ); (b) subiectul semantic al unui verb tranzitiv este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de complement care, indiferent de lexemul verbal pe care îl însoțește, prezintă, prin comportamentul său sintactic, un maximum de solidaritate cu verbul. Obiectele sunt cerute de regimul verbului. Creissels (1995: 253−258) observă că, frecvent, există mai multe posibilități de marcare diferită a subiectului și a obiectului: ● și subiectul, și obiectul sunt nemarcate (limbile negro-africane, franceza); ● subiectul este nemarcat, iar obiectul este marcat (maghiara, araba clasică, quechua); ● subiectul e marcat, iar obiectul nemarcat (oromo); ● subiectul e marcat, obiectul e marcat − situația

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
oromo); ● subiectul e marcat, obiectul e marcat − situația cea mai rară (japoneză, coreeană, kanuri). Cel mai frecvent, există o concurență între situația în care subiectul și obiectul sunt nemarcate și situația în care numai obiectul e marcat (engleza, georgiana). Existența marcării depinde de natura constituenților nominali și de categoriile semantice: distincția definit/ nedefinit funcționează în limbile uralice și altaice, în persană și în ebraică; distincția animat/inanimat funcționează în foarte multe limbi indo-europene (de exemplu, folosirea prepoziției a în spaniolă ca

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
58−61) ajunge la ideea tranzitivității scalare prin analiza variațiilor de construcție a obiectului, care țin de: definitudine, caracterul uman (uman, animat superior, animat inferior, inanimat discret, inanimat masiv), semantica verbului, tematicitatea obiectului. Lazard (1998: 62−63) aduce în discuție marcarea diferențială a obiectului (concept introdus de Bossong 198563), un fenomen foarte răspândit printre limbile lumii, care se corelează cu cel mai înalt grad de definitudine și/sau de umanizare și/sau de tematicitate a obiectului și cu pregnanța semantică a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
forte și de indici de tranzitivitate slabă. Kachru (1987: 224) analizează problema tranzitivității în hindi. Pentru definirea acestui concept potrivit cu realitățile limbii investigate, este nevoie de câteva trăsături sintactico-semantice: prezența subiectului, animarea, agentivitatea și voința subiectului, natura dinamică a verbului, marcarea postpozițională a agentului. Toate aceste trăsături creează o scală de tranzitivitate: (a) verbe tranzitive ('a citi', 'a gândi', 'a crede'), (b) tranzitivitate medie ('a înțelege', 'a uita'), (c) verbe intranzitive ('a cădea', 'a pluti'). 6. RELAȚIA ERGATIV−PASIV DIN PUNCT

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acesta este analizat ca fiind un caz prepozițional/lexical), în timp ce folosirea genitivului este similară cu marca absolutivului (Alexiadou 2001: 17, 116−117). Reluând ideea formulată de Comrie (1978) − nominalizarea este o posibilă sursă pentru ergativitate − Alexiadou (2001: 19) arată că marcarea ergativă poate fi: (a) rezultatul reinterpretării unei nominalizări în care Agentul este exprimat printr-o structură posesivă: John's destruction of the city '(lit.) distrugerea lui Ion a orașului'; (b) legată de construcții ca: the destruction of the city by

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
seamă de inacuzativitatea verbelor și de dubla atribuire a rolurilor 19. Pentru verbele cauzative este nevoie de un VP dublu, relația dintre verbul cauzativ tranzitiv și cel inacuzativ fiind legată de proiectarea sau de absența Agentului. În bască (vizibil prin marcarea cazuală) și în germană (vizibil prin selecția auxiliarului), verbele de mișcare au comportament inacuzativ, dar în anumite limbi verbele de mișcare funcționează ca tranzitivele. Avram (2003: 192) și Sorace (2004: 247) formulează o observație asemănătoare privitoare la comportamentul acestor verbe

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ca v sau Pr − o categorie funcțională reprezentând o generalizare a v −) sunt împărțite, în sistemul propus de Bowers, între v/Pr și Tr. În limba engleză, Tr nu are realizare fonetică, dar există limbi care au morfeme speciale pentru marcarea tranzitivității. Sistemul propus de Bowers (2002) are legătură cu Ipoteza scindării proiecției v, însă autorul atrage atenția asupra faptului că Tr nu poate fi redus nici la un set de trăsături φ, pentru că nu este obligatoriu ca Tr să aibă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
baza cărora au fost formulate anumite generalizări, sub forma unor ierarhii. Problema ierarhiilor este discutată de Levin și Rappaport Hovav (2005: 154, 156, 158, 159). Autoarele arată că ierarhiile sunt folosite pentru diverse domenii: realizare a argumentelor, topică nemarcată, acord, marcare inversă, marcare cazuală. Pentru realizarea argumentelor nu pot fi ignorate interacțiunile dintre argumente, deci ierarhiile sunt dependente de context: opțiunile pentru realizarea sintactică a unui argument nu sunt determinate numai de lista de roluri, ci și de rolurile purtate de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
au fost formulate anumite generalizări, sub forma unor ierarhii. Problema ierarhiilor este discutată de Levin și Rappaport Hovav (2005: 154, 156, 158, 159). Autoarele arată că ierarhiile sunt folosite pentru diverse domenii: realizare a argumentelor, topică nemarcată, acord, marcare inversă, marcare cazuală. Pentru realizarea argumentelor nu pot fi ignorate interacțiunile dintre argumente, deci ierarhiile sunt dependente de context: opțiunile pentru realizarea sintactică a unui argument nu sunt determinate numai de lista de roluri, ci și de rolurile purtate de celelalte argumente

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
un argument este intern sau extern în funcție de relațiile cu celelalte argumente; argumentele gramaticale sunt diferite de participanții semantici. În teoria proeminenței, argumentul extern (noțiune relevantă pentru a-structură) nu este echivalent cu subiectul (noțiune configurațională). Structura argumentală și proprietățile de marcare tematică variază în funcție de categoriile sintactice: numele (cu excepția nominalizărilor) nu pot atribui rol tematic decât prin intermediul prepoziției; numele nu iau argumente "nude"; structura argumentală a numelor și a verbelor pasive este diferită de cea a numelor active; în cazul nominalizării și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu setul lui de participanți. Tema este entitatea care se mișcă sau care este localizată. În abordările pur localiste, Agentul este considerat ca fiind Sursă. Croft (1991: 192−198) demonstrează că mișcarea și localizarea au un rol important în determinarea marcării cazuale. Rappaport Hovav și Levin (2002)86 au reinterpretat astfel ideile vehiculate de teoriile localiste: un argument care suportă o schimbare de stare este constrâns să fie obiect direct; verbele de schimbare de localizare au diferite opțiuni de realizare argumentală

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
din limbile engleză și japoneză. În japoneză, există forme sufixale distincte pentru cei doi membri ai perechii. Alternanța este un fenomen morfologic, sintactic și semantic. Matsuzaki (2001: 7−8) preia de la Jacobsen (1982113, 1992114) ideea că există corelații regulate între marcarea morfologică și cea semantică: dacă un membru al perechii e mai marcat decât celălalt, atunci marcarea morfologică reflectă un eveniment de schimbare atipic. Autorul subliniază că există corelații între limbi în privința verbelor care participă la alternanță. Un verb de schimbare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
perechii. Alternanța este un fenomen morfologic, sintactic și semantic. Matsuzaki (2001: 7−8) preia de la Jacobsen (1982113, 1992114) ideea că există corelații regulate între marcarea morfologică și cea semantică: dacă un membru al perechii e mai marcat decât celălalt, atunci marcarea morfologică reflectă un eveniment de schimbare atipic. Autorul subliniază că există corelații între limbi în privința verbelor care participă la alternanță. Un verb de schimbare de stare participă la alternanță dacă instrumentul responsabil de schimbarea de stare este nespecificat; membrul tranzitiv

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu o structură tematică. Formele tematice variante ale unui verb dat sunt derivate dintr-o structură tematică, prin operații în Lexicon. Urmându-l pe Chierchia (1989), Reinhart (1996) arată că există două operații în Lexicon (care pot cere sau nu marcare morfologică): (A) Saturare: creează pasive; închide (existențial) unul dintre argumentele verbului (fie rolul extern, fie cel intern), care este realizat semantic, dar nu e proiectat ca argument sintactic; interpretarea este aceeași ca în cazul realizării a două argumente sintactic pline

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost subliniată relația dintre morfologia reflexivă și anumite fenomene legate de inacuzativitate 129. Grimshaw (1990: 151) arată că reflexivizarea din limbile romanice reprezintă suprimarea argumentului extern. Reinhart (1996: 50−56) prezintă cele două posibilități de a privi variațiile de marcare (prezența vs absența reflexivului): (a) în limbile cu operații lexicale rezistente, în urma reducerii rămâne o trăsătură de acuzativ, un reziduu mai slab decât acuzativul originar, rămas în cazul pasivului, care cere marcare morfologică specială (Everaert 1994130, Reinhart 1996); (b) ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cele două posibilități de a privi variațiile de marcare (prezența vs absența reflexivului): (a) în limbile cu operații lexicale rezistente, în urma reducerii rămâne o trăsătură de acuzativ, un reziduu mai slab decât acuzativul originar, rămas în cazul pasivului, care cere marcare morfologică specială (Everaert 1994130, Reinhart 1996); (b) ceea ce este marcat în morfologia acestor limbi nu este un reziduu de Caz, ci un reziduu de rol tematic, morfologia marcând faptul că a avut loc o operație (Cinque 1988, Grimshaw 1990). Embick

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fiind declanșat de un factor exterior subiectului (cauză externă). ● Manoliu-Manea (1977) corelează distincția dintre forma activă și cea reflexivă cu roluri tematice diferite: La cloche a cassé − Instrumental La cloche s'est cassée − Obiectiv. ● Lakoff (1977)136 a arătat că marcarea medie este folosită pentru a transfera responsabilitatea asupra subiectului Pacient. ● Zribi-Hertz (1987: 41) formulează, pentru limba franceză actuală 137, ipoteza că proprietățile distribuționale ale celor două serii de forme ergative (reflexive și nonreflexive) sunt legate de o diferență aspectuală: formele

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
situațiile la fel de riguroasă, depinzând atât de informațiile bibliografice (nu de puține ori contradictorii), cât și de utilitatea unei descrieri detaliate pentru studiul ergativității. ABAZINĂ Familia caucaziană, ramura de nord-vest. Considerată dialect al limbii ABHAZE, 20-25 000 de vorbitori. Ergativitate morfologică, marcarea se face prin acord. Un afix verbal conține informații despre S și O, iar altul, despre A. ABHAZĂ Limbă din familia caucaziană, ramura de nord-vest. 45 000 de vorbitori. Ergativitate morfologică. Singura limbă caucaziană care păstrează rudimente ale unui sistem

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Cu excepția formelor de persoanele 1 și 2 singular, absolutivul este nemarcat. Acordul în persoană este distinct morfologic de acordul în gen și număr și apare numai la anumite timpuri. Acordul în gen și număr este independent de timp−aspect−mod. Marcarea cazuală și acordul în gen și număr urmează tiparul ergativ. Acordul în persoană funcționează conform partiției intranzitive. Topică flexibilă. ALSEA Mică familie de limbi de pe Coasta Oregon, dispărută, aparținând grupului de limbi penutian. Două dialecte: yaquina (vorbit până în jur de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]