KorAP: Find »[drukola/base=intelectual & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...568 569 570 ...637 >

15,922 matches

Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190

obicei, din cauza soluțiilor politice -, politicienii și electoratul cer și mai multe soluții politice, la infinit. O altă consecință, datorată lipsei unei intelighenții cu adevărat independente, a fost apariția unor clase educate servile, fenomen pe care Julien Benda îl numește „trădarea intelectualilor”. în loc să joace un rol profetic, de asanare a societății, ei au devenit, în general, apologeții săi remunerați. în loc să lupte pentru adevăr, frumusețe și bunătate, ei și-au coborât pânzele astfel încât să devină lacheii și angajații oricărui regim ajuns la putere

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
comuniste ale Europei Centrale și de Est, le sunt tipice imixtiunea puterii politice și instrumentalizarea istoriei în definirea și formarea conștiinței naționale. Pe de-o parte, cultura istorică, „minimul” de cunoștințe istorice generale, atât a individului obișnuit, cât și a intelectualului specializat într-un alt domeniu, este cea care a pluralizat sensul termenului „istorie”. Pe de altă parte, de această polisemie utilizată cu aplomb de cultura istorică sunt responsabili, într-un grad mai înalt, istoricii-funcționari și, într-un grad mai scăzut

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
dictaturii proletariatului. Cu atât mai mult în România, care nu a beneficiat de ceea ce a fost numit „marxism revizionist”, puterea politică a fost cea care a dat tonul în ceea ce privește studierea istoriei și a adaptării la contextul românesc a semnificațiilor ei. Intelectuali marxiști ca H.H. Stahl, pentru a cita numai pe cel mai cunoscut filosof marxist cu preocupări în aplicarea marxismului în cercetarea istorică, erau mai degrabă excepții decât regulă, iar prezența lor în agora dezbaterii marxismului ca teorie a istoriei a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
continuat totuși să supraviețuiască în cultura istorică înțeleasă ca „povestire” sau „poveste” pură. în ciuda invadării tuturor câmpurilor producțiilor intelectuale de către jargonul ceaușist, chiar activiști culturali au resimțit că istoria, atunci când trebuie explicată pe înțelesul persoanei nefamiliarizate (individului de cultură medie, intelectualului de altă specialitate, copilului, străinului ș.a.), devine o poveste. Nivelul cel mai de jos al introducerii în istorie pare a fi cel al cronicarului/povestitorului care narează: un eveniment, un fenomen, o călătorie etc. Cătălina Mihalache a luat ca exemplu

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Europei Centrale și de Est, oprindu-mă în special asupra cazului românesc între 1970 și 1989. Spre deosebire de reflecția asupra naturii istoriei produsă în dezbaterea academică liberă din Occident, în care au fost puse în joc toate teoriile, argumentele și aplicațiile intelectualilor, în spațiul fost comunist regimul politic a avut o influență decisivă în orientarea speculației filozofice, în modelarea conștiinței apartenenței naționale și în formarea unei culturi istorice ideologizate. în România lui Ceaușescu, accentele puse pe paradigma națiunii socialiste, concept format din

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
oportunismului este Marin Nițescu, care afirmă că “în condiții normale [...] opera nu mai poate fi singura măsură a personalității unui scriitor” și că nu poate exista nici o „justificare morală” pentru o astfel de atitudine, ba, dimpotrivă, există o vină a intelectualilor în general pentru că ei mai puteau opta pentru alte trei atitudini, păstrându-și astfel demnitatea. E vorba despre tăcere, împotrivire sau exil, toate trei fiind forme eroice de rezistență. Personal, sunt întru totul de acord cu regretatul M. Nițescu, inclusiv

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
sau exil, toate trei fiind forme eroice de rezistență. Personal, sunt întru totul de acord cu regretatul M. Nițescu, inclusiv cu părerea sa despre lipsa de valoare autentică în cazul autocenzurării reflexe, precum și cu cea în legătură cu răspunderea majoră ce revine „intelectualilor de prestigiu care aveau și au datoria de a apăra libertatea de conștiință”. De asemenea, susțin opinia aceluiași M. Nițescu care denunța fără rezerve tarele poporului nostru: „Un fel de lașitate colectivă, de mentalitate a căpătuielii mărunte, de absență a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
târziu, cu toții au avut de suferit diferite „neplăceri” din partea autorităților, chiar și colaboraționiștii (spre exemplu, C.C. Giurescu a fost chiar închis cinci ani la Sighet). 2.1. Colaboraționiștii Această categorie este destul de diversificată, între „tovarășii de drum” întâlnindu-se atât intelectuali de stânga, adepți ai materialismului istoric (A. Oțetea, Constantin Racoviță), cât și intelectuali de extremă dreapta, dar apropiați de materialismul istoric (P.P. Panaitescu), precum și diverși oportuniști mai tineri (Vasile Maciu, Mihail P. Dan, Dumitru Tudor, Ștefan Pascu, Gheorghe Georgescu-Buzău, Emil

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
spre exemplu, C.C. Giurescu a fost chiar închis cinci ani la Sighet). 2.1. Colaboraționiștii Această categorie este destul de diversificată, între „tovarășii de drum” întâlnindu-se atât intelectuali de stânga, adepți ai materialismului istoric (A. Oțetea, Constantin Racoviță), cât și intelectuali de extremă dreapta, dar apropiați de materialismul istoric (P.P. Panaitescu), precum și diverși oportuniști mai tineri (Vasile Maciu, Mihail P. Dan, Dumitru Tudor, Ștefan Pascu, Gheorghe Georgescu-Buzău, Emil Condurachi, Dan Berindei, Rodica Ciocan, Valeria Costăchel) sau mai vârstnici (C. Daicoviciu, Gheorghe

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Maciu, Mihail P. Dan, Dumitru Tudor, Ștefan Pascu, Gheorghe Georgescu-Buzău, Emil Condurachi, Dan Berindei, Rodica Ciocan, Valeria Costăchel) sau mai vârstnici (C. Daicoviciu, Gheorghe Bezviconi, Ion Nestor, Aurelian Sacerdoțeanu, A. Boldur, C.C. Giurescu). De remarcat că proveniența socială a acestor intelectuali era la fel de diversă ca și cea politică: de la originea țărănească sau oricum modestă până la cea boierească. în 1944, tendința colaborării cu ideologia comunistă este foarte firavă în istoriografie, aș spune chiar cvasiabsentă. De altfel, ofensiva comunistă era incipientă. Astfel, amintim

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
au numit dintre acești oportuniști: S. Stoilov, A. Rosetti, G. Oprescu și E. Condurachi (București), E. Petrovici și C. Daicoviciu (Cluj), A. Myller, A. Oțetea, J. Livescu și C. Balmuș (Iași). în ciuda carlismului sau chiar legionarismului (C. Daicoviciu) lor, acești intelectuali s-au înregimentat cu succes în frontul politic (pro)comunist. A. Oțetea era pe punctul de a deveni un personaj de prim rang deoarece evoluția sa a fost rapidă: membru în comisia de epurare a Universității Iași, alături de I. Iordan

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
nou-înființatului (reorganizatului) Institut de istorie și filosofie (acesta din urmă era și prim-vicepreședinte al Marii Adunări Naționale). A. Oțetea este numit la 11 februarie 1947 președintele consiliului de administrație de la Cartea Rusă, iar în martie 1947 participă alături de alți intelectuali de stânga (E. Condurachi, A. Rădulescu, C. Balmuș - dintre istorici) la înființarea Institutului de Studii Româno-Sovietice (ISRS), fiind ales încă de la prima adunare generală în comitetul de conducere, unde este reales și la 28 mai 1948 ca director, alături de M.

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Petrovici, E. Bădărau și S. Sanielevici, director general fiind Ștefan Nicolau, iar secretar general Valer Novacu. în această din urmă calitate ține nenumărate conferințe la lectoratul ISRS, la Universitatea Liberă, Ateneu, la radio. Ca mulți alții din aceeași categorie a intelectualilor colaboraționiști, A. Oțetea a intrat în PCR în 1945 și a activat în PNP, devenind chiar vicepreședinte. Tot el este numit președinte al subsecției de istorie-filosofie a ARLUS (unde era coleg cu G. Oprescu, C. Balmuș și A. Graur). Compromisul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
țării se încearcă deci o continuitate a discursului istoric în raport cu degringolada produsă în interior - care nu înceta să fie analizată critic -, și nu doar sub aspectul istoriografic. Bineînțeles că reacțiile puterii de la București n-au întârziat prea mult: considerați trădători, intelectualii români rămași în străinătate au fost denigrați, decăzuți din drepturile legale și li s-au interzis, desigur, toate operele. Ca o mostră de reacție la exil, citez dintr-o decizie a Ministerului învățământului: „d-nii profesori Scarlat Lambrino și Sever Pop

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
al justiției proletare/Securității era pregătit să anihileze orice rezistență la comunizare, atât internă, cât și externă. Istoricii „rezistenți”, îndeosebi cei rămași în interior și închiși, urmăriți, persecutați, o vor resimți din plin. 4. Concluzii După cum am putut vedea, istoricii, intelectualii în genere, au adoptat trei atitudini „eroice”: eroismul tăcerii (refuzul colaborării), eroismul autoexilării (opoziție din emigrație în speranța revenirii la normal) și eroismul martiriului (înfruntarea puterii cu orice risc). Am observat că numărul acestor „eroi” este foarte redus (cca 20-30

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
față de Ioan Paul al II-lea s-a vădit chiar cu prilejul învestiturii sale, în toamna anului 1978, când România a fost singura țară din blocul comunist care nu a trimis o delegație care să asiste la eveniment. Clericii și intelectualii uniți din România s-au simțit încurajați și au căutat să transmită Sfântului Scaun mesaje în legătură cu Biserica lor. Astfel, în anul 1984, înainte de a pleca în Franța, Doina Cornea a primit de la episcopul Alexandru Todea date statistice asupra situației Bisericii

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
are loc „schimbarea gărzii” din fruntea diplomației sovietice. Ortodoxul și conservatorul V.M. Molotov, care continua să aibă o poziție diferită în problema iugoslavă, a fost înlocuit cu mai tânărul, liberalul (desigur, după măsura Kremlinului) D.T. Șepilov, ce avea reputația de intelectual al partidului. Chiar din primele săptămâni în fruntea MAE, el a desfășurat o activitate intensă. Călătoriile frecvente în străinătate ale noului ministru și întâlnirile cu liderii străini contrastau în așa măsură cu stilul diplomatic al predecesorului său încât s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
După aceea, încetul cu încetul au reușit să mai plece câte unii legal, până când prin 1965-66 au început să se înmulțească plecările, obținute foarte greu, și totuși aprobate în cele din urmă, datorită politicii guvernului comunist, care împingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim peste granițe. Fosta burghezie a orașelor, căci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poartă de scăpare. Și totuși, după ’58, nu apare posibilitatea răscumpărării, după ce la Londra s-a încheiat un aranjament între Jakober

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
patrulea motiv care nu m-a împins spre o deosebită implicare în zbuciumul emigrației a fost că m-am căsătorit, trăind de atunci, mai ales, în mijlocul unei familii franceze și al unui anturaj francez. Continuam să văd români, rude, câțiva intelectuali din emigrație, participam la reuniunile redacției periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicațiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu mă interesau. Legătura afectivă cu țara pierdută era păstrată de mine vie mai ales datorită studiilor istorice prin bibliotecile din Paris

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
individ a responsabilității de a acționa public pentru a face cunoscută situația țării din care provine, având întotdeauna o dimensiune elitistă, care îl diferențiază radical de celelalte forme de migrație. Totuși, exilul poate fi interior, asumat ca forma mentis de intelectuali, dar, dacă este exterior, atunci este, în mod necesar, militant, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv. Sociologul parizian Mihai Dinu Gheorghiu nu împărtășește această opinie, apreciind că „exilul intelectual poate fi definit printr-o dublă opoziție: față de regimul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Cu alte cuvinte, exilatul este prin excelență un însingurat, izolat în lumea sa, însă acest aspect se aplică parțial doar în cazul a doi dintre românii aflați în străinătate, Emil Cioran și Eugen Ionescu, în condițiile în care toți ceilalți intelectuali au participat într-o măsură mai mare sau mai mică la efortul colectiv de promovare a culturii românești în străinătate. în literatura de specialitate, termenul de exil este folosit cu precădere în cazul în care apare în context cultural, în timp ce

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
autoarea stabilește existența a două grupuri, folosind drept criteriu de încadrare activitatea diplomatică desfășurată fie sub regimul antonescian, fie sub guvernele Sănătescu și Rădescu. Autoarea a identificat un grup al adepților și simpatizanților mișcării legionare considerat „grupul de elită al intelectualilor și scriitorilor români..., ei s-au grupat în Spania, formând un centru care, prin omogenitatea sa, era menit să rămână unic în întreaga istorie a celor 45 de ani de exil românesc. îi uneau originile conservatoare, o educație aleasă, nostalgia

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
centrul și estul Europei, deci nu puteau susține oficial guvernele din exil. în timp ce activitatea politică a românilor din afara granițelor țării a fost concentrată mai ales în SUA, centrul cultural al exilului l-a reprezentat Parisul, dat fiind faptul că majoritatea intelectualilor români erau francofoni. De asemenea, la Paris au locuit și marile personalități care au coagulat în jurul lor acțiunile culturale ale exilaților și, nu în ultimul rând, așa cum am precizat mai devreme, în capitala Franței intelectualii erau proporțional categoria cea mai

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
dat fiind faptul că majoritatea intelectualilor români erau francofoni. De asemenea, la Paris au locuit și marile personalități care au coagulat în jurul lor acțiunile culturale ale exilaților și, nu în ultimul rând, așa cum am precizat mai devreme, în capitala Franței intelectualii erau proporțional categoria cea mai bine reprezentată. Adesea, s-a considerat că exilul de după 1945 este o continuare a celui de la 1848. De pildă, în primul număr din Bulletin de Recherches se arăta că „trăim în Franța și nu trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
un scop împărtășit de ambele. Dacă în cazul activității politice din exil au existat dispute majore care au împiedicat organizarea unitară a acestuia, exilul cultural, cu câteva excepții notabile, a fost mai curând colaborativ decât combativ, fapt confirmat de prezența intelectualilor de diferite orientări politice în paginile acelorași publicații. Ion Solacolu împărtășește și el această opinie, însă ca urmare a „specificului activității din exil: acțiunile românilor exilați erau rezultatul unor inițiative individuale care grupau un număr de aderenți... Atunci când în interiorul unui

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]