3,746 matches
-
din mijlocul satului, străbătea fundurile câtorva curți și, spre celălalt capăt, spărgea coasta dinspre Dunăre și se deschidea către Baltă. Valea părea făcută din lovituri scurte de topor mânuit de un nepriceput: era adâncă, Întortocheată, pârâiașul curgea Între două maluri abrupte și Înalte. Așa de Înalte, că soarele apuca să o vadă numai vreo oră, În timpul dimineții, după care se pierdea dincolo de culmea malului dinspre Miazăzi. Nici În acel singur ceas soarele nu atingea fundul Văii: oamenii lăsaseră să crească acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
ieșiră În cale dihori și vulpi, un cotoi sălbatic Îi scuipă dintr-o scorbură, un mistreț tolănit În nămol Își repezi către ei râtul lung și negru din care ieșeau, Încovoiați, colții ascuțiți ca două iatagane. Printre hățișurile de pe malurile abrupte, când În stânga, când În dreapta, zăreau mișcându-se alene părți din trupul Balaurului, stăpânul Văii. Știau asta de la femeile de pe uliță care Încercau să-i sperie și să-i țină departe de locurile tainice. Era gros cât un butoi și solzii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
urmă, drept țuică naturală de prăștină; mai țineam eu minte oare acel vestit mutat de stupi când izbucniseră albine din toate cutiile, iar remorca era neagră toată de veninoasele insecte? Ei, bine, cu acel Înfricoșător prilej, tata Încercase, prin metode abrupte, să mă lecuiască de teama stupidă ce-o dovedeam față de micile vietăți („În toată nenorocirea aia, pe când nici măcar unul dintre oamenii tocmiți nu Îndrăznea să se apropie de cutiile sparte ale stupilor”, și-a amintit Foiște aproape cu Încântare, „taică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Când stau cocoțat pe lectică și văd trupele inamice năvălind, mă umple un sentiment irezistibil. Am senzația că dușmanul se va retrage numai la auzul glasului meu. A, dar acum e periculos. Mai este zăpadă în zonele umbrite ale drumurilor abrupte de pe-aici și riscați să alunecați pe zăpada care se topește. — Curge pe undeva prin apropiere un pârâu de munte, nu-i așa? Să vă traversez? îi oferi Mori spatele său. Kanbei se lăsă dus în cârcă peste pârâu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
sau al pașilor cuiva? Du-te să vezi ce este. Toranosuke ieși, dar se întoarse imediat, raportând: — Seniorul Kanbei tocmai s-a întors de pe câmpul de luptă. La înapoiere, unul dintre oamenii care-i duceau lectica a alunecat pe cărarea abruptă, iar Seniorul Kanbei a căzut rău. N-a făcut decât să râdă, ca și cum l-ar fi distrat. De ce plecase Kanbei în primele linii pe ploaia aceea? Ca de obicei, Hideyoshi era impresionat de spiritul neobosit al lui Kanbei. Toranosuke se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
chiar și aceia care aveau bănuieli înaintau grăbiți. Oamenii din spate nu făceau decât să ridice privirea spre stindardele care fluturau în fața lor; nu încăpea nici o îndoială că acela era drumul pe care avansau drapelele. Copitele cailor tropăiau pe pantele abrupte. Din când în când, zgomotul bolovanilor rostogoliți devenea aproape asurzitor. Armata semăna cu o cascadă ce nu îngăduia să-i stea în cale nimic. Atât oamenii, cât și caii erau leoarcă de nădușeală și respirau, cu gâfâieli fierbinți. Șerpuind prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
cale nimic. Atât oamenii, cât și caii erau leoarcă de nădușeală și respirau, cu gâfâieli fierbinți. Șerpuind prin strâmtorile adânci ale munților, începură să coboare din nou. După ce cotiră repede spre râul aplin care bolborosea, își continuară drumul spre povârnișurile abrupte ale muntelui Matsuo. — Faceți un popas. Scoateți merindele. Nimeni nu aprinde focul. Ordinele erau transmise din om în om. Ajunseseră abia la Kutsukake, un cătun de pe panta muntelui, constând din doar vreo zece case ale tăietorilor de lemne. Totuși, avertismentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
cal. Privind din tabăra principală a lui Mitsuhide de la Onbozuka, soldații puteau vedea dealul Tennozan cam la o jumătate de leghe înspre sud-vest. Partea sa stângă era îmbrățișată de drumul către Yamazaki și de un Râu mare - Yodo. Tennozan era abrupt, având cam trei sute de metri până la piscul cel mai înalt. În ajun, când principala armată a lui Hideyoshi înaintase până la Tonda, ofițerii priviseră cu toții drept înainte, spre colină. Câțiva dintre ei întrebaseră călăuza locală: — Ce munte e acela? — Satul de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
urcă. Nu, pe-acolo n-o poți lua. — Ba cred că se poate. — Nu e drumul cel bun. Deasupra noastră e un stei de stâncă. Șerpuind prin jurul poalelor muntelui, cu toții se grăbeau să găsească o potecă spre vârf. Drumul era abrupt și încă nu se luminase de ziuă. Știind că se aflau între aliați, oamenii urcau în șir, fără a ști cu care unitate sau companie erau. Nu făceau decât să se grăbească, opintindu-se cu gâfâieli, spre pisc. Apoi, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
se putuse compara, numeric, cu efectivul clanului Akechi. Acum, în lipsa unei adevărate bătălii și fără nimic care să-i mai stăvilească, oamenii erau azvârliți în josul muntelui și călcați în picioare de o trupă dușmană care năvălea, de sus, pe panta abruptă. Partea companiei Hori, care urmărise, mai întâi, inamicul în jos, era prinsă printr-o manevră în clește, întocmai așa cum se temuse Kyutaro, declanșându-se o încăierare copleșitoare. În acel moment, forțele combinate ale lui Horio, Nakagawa, Takayama și Ikeda ajunseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
trei mii de soldați. Nu vreau decât să ajungem acolo în siguranță. Mă rog zeilor să-l ajute pe bietul nostru stăpân. Astfel se încurajau între ei vasalii fideli care mai rămăseseră. Deși regiunea era deluroasă, nu erau pante foarte abrupte. Se vedea luna, dar, din cauza ploii, pământul de sub copaci era noroios, iar drumul, plin de băltoace. În plus, Mitsuhide și vasalii săi erau epuizați. Ajunseseră deja aproape de Yamashima și, de-ar fi putut numai să ajungă la Otsu, aveau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
drum se depusese un strat gros de rouă, iar printre copaci stăruia întunericul. Hideyoshi părea fericit. Știa că, la fiecare pas, se apropia tot mai mult de mama și de soția lui și nu păreau să-l deranjeze nici panta abruptă a drumului, nici propria lui oboseală. Acum, cu cât se apropia mai mult de Nishitani, în timp ce lumina creștea pe Muntele Ibuki, cu atât avea mai puternic sentimentul de a fi strâns la pieptul mamei sale. Oricât de mult urcaseră în susul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
mai ajungă la izvor. Dimpotrivă, matca se lărgi și ieșiră într-o vale atât de lată, încât ar fi putut uita că se aflau în mijlocul munților. — Acesta e Muntele Kanasuko, anunță călugărul care le servea drept călăuză, arătând un pisc abrupt, drept în fața lor. Își șterse sudoarea de frunte. Soarele urcase sus pe cer, iar arșița miezului de vară era în creștere. Călugărul o luă din nou înainte, pe cărarea îngustă. După un timp, poteca se strâmtă atât de mult, încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Lacul mic Yogo și marele Lac Biwa. Din satul Fumuro, aflat la poale, până în vârf, e o diferență de altitudine de aproape opt sute de metri și o distanță de peste două leghe cu piciorul. Călătorul care dorește să-i escaladeze panta abruptă îi trebuie cel puțin o jumătate de zi. — Pleacă! — Unde se duce, așa, dintr-o dată? Războinicii care-l păzeau pe Hideyoshi îi observară pe pajii care se îndepărtau și o luară la goană după ei. Îl putură vedea pe Hideyoshi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
întinse din Higashi Kasugai șerpuia și cotea, când forfecată între munți, când îmbrățișând șesurile mai mici. Drumul Mikawa, care făcea legătura cu Okazaki, se vedea departe, spre miazăzi. Dar munții acopereau mai mult de jumătate din orizont. Nu existau prăpăstii abrupte sau steiuri înalte, ci numai valuri-valuri de coline unduitoare. Primăvara fiind pe sfârșite, copacii erau plini de boboci roșiatici. Mesagerii se schimbau în succesiune rapidă, dar Nagayoshi și Shonyu își comunicau gândurile fără cuvinte. Cei șase mii de oameni ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
urcase aproape până în vârf. Piscul este considerat a fi ținta urcușului. Dar adevăratul lui scop - bucuria de a trăi - nu este vârful în sine, ci obstacolele întâlnite pe parcursul urcușului. Există văi, prăpăstii, râuri, și pante, și, pe când străbate aceste căi abrupte, cățărătorul crede uneori că nu poate merge mai departe sau chiar că moartea ar fi mai de dorit decât continuarea. Apoi, însă, își reia lupta cu greutățile aflate direct în fața lui și, când, în sfârșit, poate să se întoarcă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Valuri de ore depånate de lunå peste adormitul endymion Sonore talazuri de oameni aruncați încolo și încoace geamanduri legate-n adâncuri Valuri de luminå dimineți sidefii și seri zgâriate de soarele cåzând înspre altå lume Valuri și maluri maluri înalte abrupte rupte de nesfârșita luptå îmbråțișåri ispititoare ale nemårginirii Maluri cu rådåcini și umbre foșnitoare ademenitoare cântece revårsând din izvoare Dincotro încotro urmele visului så ațin neuitårii Unde s-ajung undele så le calc stăncile så le urc și cuvântårile så
Aripi de påmânt by Viorel Surdoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/866_a_1645]
-
deajuns pe astăzi. Așa că a sosit vremea s-o luăm spre casă... Pornim apostolește de-a dreptul prin pădure. Deodată... lunec de parcă cineva mi-ar fi tras pământul de sub tălpi și... o iau la vale de-a berbeleacul pe povârnișul abrupt... Toate încercările mele de a mă agăța de vreo rădăcină sau lăstar sunt zadarnice. Lunec mereu... La un timp mă opresc la rădăcina unui copac... O mulțime de puncte luminoase îmi joacă în față... „M-oi fi lovit la cap
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI. In: Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
Randall! După cină, el mă condusese înapoi în sufragerie și încercase să se dea la mine - dar eu mă simțisem așa de rigidă și de stânjenită, încât inventasem o scuză jalnică, legată de o ședință la prima oră, și plecasem abrupt. — Sunt o mare tâmpită, am gemut. Randall probabil crede... nici nu-mi pot închipui ce crede. Dacă mi-am tăiat craca de sub picioare pentru totdeauna, comportându-mă atât de jenant? — Bărbaților le place să fie provocați. Poate c-o să creadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
Claire? m-a întrebat Randall. Crezi că Bea și Harry s-ar supăra dacă am lua cu ei un brunch mâine și am rămâne, peste noapte, aici? Cum? Finalmente, camera a încetat să se mai învârtă și s-a oprit abrupt în loc. Bea și Harry își petrecuseră toată după-amiaza adunând ingredientele pentru meniul din seara respectivă, ca să se pregătească pentru vizita noastră. Era imposibil să contramandăm în ultima secundă! Chiar și așa amețită cum eram, asta mi-era limpede. Mi-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
și muncise de zor ca să coordoneze fotografii, autorii și oamenii care testau rețetele, asigurându-se că fiecare detaliu era adus la perfecțiune. Spre marea mea ușurare, Mara preluase și cartea bucătarului Mario. Asta după ce omul fusese lăsat baltă, atât de abrupt, de Grant Books. De când începusem lucrul la Grant, n-o mai văzusem pe Mara decât de câteva ori, dar ne trimiteam e-mail-uri în mod regulat - un biet substitut pentru conversațiile noastre zilnice, dar tot era mai bine decât nimic. Tocmai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
dintr-un soi de somnolență jilavă, intraseră până la urmă sub stăpânirea acestei calme forțe domestice. Uimiți la început, agasați, batjocoritori, tot mai atenți, însă, supuși, gata să se confeseze acestui oracol casnic, funcționând imperturbabil. Mărturisiri dezlânate, fragmentare, de o intimitate abruptă. Mătușica își făcea de lucru la bufet, șchiopătând alene printre scaune, ca și cum n-ar fi bănuit că studentul mai întârzie în cameră. Peste mai multe săptămâni, gazda readucea însă discuția chiar la subiectul acela confuz, despre care nimeni n-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Veronese, Caravaggio, Van Dyck, Rembrandt. Există și un mic tablou de Tizian, ai avut dreptate. Sfântul Ieronim, catalog Bachelin, poziția 66. Sfântul Ieronim, îngenuncheat în fața crucifixului suspendat pe stânci. Alături, pălăria de cardinal și o carte sfântă. Cer înnorat, pante abrupte, marea albastră în depărtare. Momentul parcă precede chinuirea trupului. Replică la tabloul din galeria Balbi din Genova, din care mai există un exemplar și la Luvru... Hoție, hoție regală, desigur. Mascarada, măsluirile care precedă barbaria. Dar nu se poate compara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
bine în propria piele, un om zdrobit, care se străduiește să se adune. Ne luăm la revedere de la cei doi Wilson și le mulțumim pentru ajutor. Al junior promite să mă țină zilnic la curent cu situația mașinii. Un drum abrupt de pământ, flancat pe ambele părți de păduri; teren accidentat; câte o creangă mai joasă care mătură parbrizul, în timp ce urcăm dealul până în vârf. Stanley se scuză pentru eventualele probleme pe care le-am putea avea la han. De două săptămâni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
c-am intrat În ceva. Te sun eu Înapoi. Telefonul amuțește. Sunt Încremenită de groază. Îi formez numărul frenetic, dar intră direct pe mesagerie. — Jemima, zic imediat după bip. Jemima, trebuie neapărat să oprești chestia asta ! Trebuie să... mă opresc abrupt, În clipa În care Jack apare În fața mea, cu un zâmbet cald. — Trebuie să Înceapă, spune și mă privește curios. S-a Întâmplat ceva ? — Nu. Totul e bine, spun cu un glas sugrumat, și-mi bag telefonul În geantă. Totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2128_a_3453]