2,924 matches
-
și a celor externe: „Într-un mod cât se poate de simplu, în anumite situații, împotriva stărilor de sentiment, apărarea este pusă în legătură cu pericolul pulsiunilor sau cu cel provenit din lumea exterioară; la fel se întâmplă când apărarea este rezultatul angoasei ori al altor sentimente neplăcute de umilință sau frustrare, indiferent care ar fi ele”. Psihanalista evocă și neplăcerea care declanșează apărările și care „provine nu numai din stimuli de pulsiune amenințătoare, ci și din anumite surse ale lumii exterioare”. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
umilință sau frustrare, indiferent care ar fi ele”. Psihanalista evocă și neplăcerea care declanșează apărările și care „provine nu numai din stimuli de pulsiune amenințătoare, ci și din anumite surse ale lumii exterioare”. Cu altă ocazie, ea subliniază faptul că angoasele copilului sunt adeseori „un amestec între fantasmele și exteriorizările lui, pe de o parte, și realitate, pe de altă parte, și că ele se combină, creând o sursă particulară de angoasă”. În acest context specific, A. Freud recomandă evitarea confuziei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
lumii exterioare”. Cu altă ocazie, ea subliniază faptul că angoasele copilului sunt adeseori „un amestec între fantasmele și exteriorizările lui, pe de o parte, și realitate, pe de altă parte, și că ele se combină, creând o sursă particulară de angoasă”. În acest context specific, A. Freud recomandă evitarea confuziei între angoasa atribuită lumii exterioare și angoasa a cărei sursă reală emană din lumea exterioară. Cele nouă definiții citate mai sus menționează mai multe procedee ce permit mecanismelor de apărare să
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sunt adeseori „un amestec între fantasmele și exteriorizările lui, pe de o parte, și realitate, pe de altă parte, și că ele se combină, creând o sursă particulară de angoasă”. În acest context specific, A. Freud recomandă evitarea confuziei între angoasa atribuită lumii exterioare și angoasa a cărei sursă reală emană din lumea exterioară. Cele nouă definiții citate mai sus menționează mai multe procedee ce permit mecanismelor de apărare să-și atingă finalitățile: - făcând unul dintre elementele conflictului să devină inaccesibil
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fantasmele și exteriorizările lui, pe de o parte, și realitate, pe de altă parte, și că ele se combină, creând o sursă particulară de angoasă”. În acest context specific, A. Freud recomandă evitarea confuziei între angoasa atribuită lumii exterioare și angoasa a cărei sursă reală emană din lumea exterioară. Cele nouă definiții citate mai sus menționează mai multe procedee ce permit mecanismelor de apărare să-și atingă finalitățile: - făcând unul dintre elementele conflictului să devină inaccesibil conștiinței (2); - printr-o remaniere
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de-a doua jumătăți a primului an de viață și al cărei început este marcat de identificarea cu mama ca obiect total) și caracterizată printr-o relație cu obiecte percepute în totalitatea lor și prin predominanța integrării, a ambivalenței, a angoasei depresive și a culpabilității. Controlul omnipotent asupra obiectului se dezvoltă ca apărare împotriva angoasei depresive, a culpabilității și a pierderii, apărare ce se sprijină pe o relație cu obiectele caracterizată prin dominare, control și dispreț. 11) A te crampona de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
marcat de identificarea cu mama ca obiect total) și caracterizată printr-o relație cu obiecte percepute în totalitatea lor și prin predominanța integrării, a ambivalenței, a angoasei depresive și a culpabilității. Controlul omnipotent asupra obiectului se dezvoltă ca apărare împotriva angoasei depresive, a culpabilității și a pierderii, apărare ce se sprijină pe o relație cu obiectele caracterizată prin dominare, control și dispreț. 11) A te crampona de obiect (V.): a te atașa de obiecte în mod exagerat, a nu fi dispus
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Vezi și definiția dată la subcapitolul dedicat afirmării de sine din a doua parte a lucrării noastre, precum și prezentarea făcută reliefării afectelor (v. infra, capitolul de față). 5) Bergeret prezintă separat dedublarea eului (mecanism de apărare de mod psihotic împotriva angoasei de fărâmițare și de moarte) și dedublarea imago-urilor, mecanism pus în evidență de școala Melaniei Klein (în principal cu privire la obiectul parțial al fazei schizoparanoide și la obiectul total al fazei depresive), sub denumiri diverse (clivaj al obiectului, clivaj al
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
permițând astfel satisfacerea unei nevoi sau evitarea unui pericol. În această situație, proba realității este abandonată. 33) Refuzul realității psihice (L. și P.; Segal): apărare maniacă ce se dezvoltă, asemenea controlului omnipotent asupra obiectului, în timpul poziției depresive, ca apărare împotriva angoasei depresive, culpabilității și pierderii. Ea se întemeiază pe un refuz absolut al realității psihice - realitatea mediului intern, care include pulsiuni și obiecte interne. 34) Refuzul psihotic (DSM-IV): tip de refuz caracterizat printr-o alterare majoră a aprecierii realității. 35) Reliefarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
astfel înțelegerea logică și explicația rațională. Sentimentele sunt deci intensificate inconștient, în scop defensiv. 36) Reparația (L. și P.; Segal): mecanism vizând restaurarea unui obiect alterat de fantasmele distructive ale subiectului. Reparația survine în cursul poziției depresive ca reacție la angoase și la culpabilitate (fenomene de ordin depresiv). Dacă reparația funcționează ca o parte a sistemului de apărări maniace, ea capătă caracteristicile maniace ale refuzului, ale controlului și ale disprețului. 37) Ritualizarea (V.): stabilirea unei anumite ordini sau „identitudini” (sameness) a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a unui conflict psihic și într-o încercare de rezolvare a acestuia prin simptome somatice, motorii și senzitive. 3. Clasificăritc "3. Clasificări" Annei Freud (1936/1993) îi datorăm o încercare de clasificare a mecanismelor de apărare în funcție de situațiile particulare de angoasă care le suscită. Astfel, refuzul ar fi utilizat în relație cu amenințări legate de teama de castrare și de pierderea obiectelor adorației. Din această perspectivă, cedarea altruistă a pulsiunilor instinctuale ar fi un mijloc specific de a învinge mortificarea narcisistă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sunt realizate prin alte mijloace”. El sugerează astfel, încă din 1915, că apărările trec de la un stadiu inițial, mai puțin organizat, la un stadiu ulterior, mai bine organizat. În 1926, Freud revine asupra subiectului și scrie în Inhibiție, simptom și angoasă (1926/1995): „Se prea poate ca aparatul animic să folosească, înainte de separarea clară dintre eu și sine, înainte de formarea supraeului, alte metode de apărare decât în momentul când a ajuns deja în aceste stadii de organizare”. Aceste sugestii au fost
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
refuzul, în convorbirile dintre A. Freud și Sandler (într-un moment când intervin în dialog și Rose Edgcumbe, și Hansi Kennedy). O atare secvență ar implica: - refuzul realității (atunci când copilul înlocuiește cu o acțiune o realitate externă neplăcută, ce generează angoasă sau o scădere a stimei de sine); - refuzul afectului (atunci când subiectul acceptă realitatea, dar neagă/refuză sentimentele asociate acesteia); - refuzul în fantezie (atunci când realitatea neplăcută este înlocuită cu o fantezie plăcută în care acțiunea nu este obligatorie). Sandler amintește că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
funcționare existând la naștere ca atare sau ca potențialități. Prototipurile servesc drept model mecanismelor de apărare ulterioare. Concepția lui Spitz cu privire la prototipurile fiziologice ale mecanismelor de apărare se inspiră din teoria lui Freud 24 potrivit căreia traumatismul nașterii este prototipul angoasei ulterioare (Spitz, 1964). În 1939, Hartmann începe să examineze câteva prototipuri fiziologice precoce ale unor apărări psihologice ulterioare. Ca și Hartmann, Greenacre (1958) - care vorbește de nuclee fizice - limitează studiul prototipurilor la anumite funcții fiziologice care, în opinia lui, îndeplinesc
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
vestea și îi înțeleg consecințele: „Am să mor de sida!” - dar neagă imediat posibilitatea aceasta: „Nu este testul meu, cred că ați greșit rezultatul!”. Utilizarea negației le permite persoanelor care trebuie să înfrunte această veste să nu fie copleșite de angoasa asociată ei (teama de moarte, de respingere, de abandon etc.). În cazul negării, percepția îngrijorătoare nu mai poate fi total evitată, dar semnificația sa este totuși respinsă. Cronologic, conceptul de „nu” apare în jurul vârstei de 2 ani. Negarea, ca și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sunt excelente instrumente de investigare a mecanismelor de apărare. Într-adevăr, „toate aceste teste oferă informații cu privire la partea conștientă și preconștientă a eului, la gradul în care acesta este infiltrat de mecanismele de apărare, la capacitatea sa de a suporta angoasa și afectele dezagreabile, la forma și intensitatea acestora, la gradul de fermitate și de rigoare cu care eul practică proba realității”. Mecanismele de apărare pot fi puse în evidență, de pildă, prin analiza relatărilor produse în cadrul TAT (sau CAT). Stimulii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cea a transferului 29 - rămâne insuficientă, incompletă. Totuși, pentru A. Freud, analiza operațiilor defensive, fără a trebui sau a putea să înlocuiască alte tehnici, este indispensabilă. Pentru a ilustra aceste afirmații, ea prezintă cazul unei tinere ce avusese simptome de angoasă acută pe care evită să le menționeze în timpul ședințelor de psihanaliză. Atunci când A. Freud a început să vorbească despre aceste simptome, tânăra pacientă a îndreptat asupra ei un potop de ironii și glume. Mai târziu, A. Freud a înțeles că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
să vorbească despre aceste simptome, tânăra pacientă a îndreptat asupra ei un potop de ironii și glume. Mai târziu, A. Freud a înțeles că rezistența pacientei sale nu era o reacție de transfer în adevăratul sens al cuvântului. Interpretarea conținutului angoasei nu a dus la nici un rezultat, iar pacienta a continuat să utilizeze acest procedeu de apărare constând în ridiculizare și ironizare. Conținutul angoasei a putut deveni conștient abia atunci când modul de apărare împotriva afectelor prin depreciere ironică, ajungând inconștient, a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
că rezistența pacientei sale nu era o reacție de transfer în adevăratul sens al cuvântului. Interpretarea conținutului angoasei nu a dus la nici un rezultat, iar pacienta a continuat să utilizeze acest procedeu de apărare constând în ridiculizare și ironizare. Conținutul angoasei a putut deveni conștient abia atunci când modul de apărare împotriva afectelor prin depreciere ironică, ajungând inconștient, a devenit inoperant. Modul de apărare al tinerei paciente se explică printr-o identificare cu tatăl decedat, care dorise să-i inculce stăpânirea de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
întâlnit în special în vis, deplasarea se regăsește și în formarea de simptome nevrotice și, în general, în orice formațiune a inconștientului. În fobie, funcția defensivă a deplasării este evidentă, deoarece deplasarea asupra obiectului fobiei permite obiectivarea, localizarea și circumscrierea angoasei. După Vaillant (1993), o bună parte a activității psihoterapeutice implică utilizarea deplasării. Așa cum utilizarea unui vaccin pe bază de viruși inofensivi imunizează împotriva virușilor cu adevărat periculoși, psihoterapia trebuie să-i ofere pacientului o aproximare atenuată, deplasată a realității. În
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
anumitor mecanisme cum sunt regresia, (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și izolarea afectivă. În decursul ultimilor ani, rolul mecanismelor de apărare a fost studiat adesea în raport cu infectarea cu HIV. Vasconcellos (1993) arată că punerea la punct a unor apărări în fața angoasei reprezentate de infectarea cu HIV decurge în mod direct din capacitatea de mentalizare de care dispun pacienții și de condițiile lor generale de dezvoltare și de viață. Publicațiile disponibile pe tema infecției cu HIV arată că refuzul este probabil mecanismul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mai răspândite în prezent ar fi divertismentul, ecologismul și toxicomaniile. Ecologismul, de pildă, ar reprezenta un ansamblu de reacții defensive îmbinând refuzul realității sociale și tehnologice cu incriminarea societății și grupismul 31. Aceste reacții apar ca urmare a unei puternice angoase cauzate de unele sentimente de inferioritate (în fața progresului cunoașterii și a complexității societății), de teamă (teama de eșecul individual și social, teama de respingere) și, în sfârșit, de dorința de putere și de plăcere, toate exacerbate de societatea de consum
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
un sistem de relații patologice și patogene. Astfel, persoane inițial sănătoase se îmbolnăvesc, maladia lor fiind expresia unor apărări transpersonale. Printre aceste apărări, Mucchielli (1981) citează diferitele „atitudini nevrotice” descrise de Karen Horney (1937/1953), care au ca funcție evitarea angoasei interne pe care o generează în cultura noastră, riscul de eșec în relațiile afective. Apărarea transpersonală se exprimă sub forma a trei modalități de schimb cu celălalt: apropierea extremă de acesta, tentativa de a-i câștiga admirația sau ruperea relațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o propunere de semiologie psihopatologică funcțională. Pornind de la unele critici aduse semiologiei psihiatrice clasice - considerată prea închistată și centrată pe simptom -, Ionescu propune cercetarea aspectelor semiologice care pot fi calificate drept funcționale în virtutea scopurilor lor: reducerea tensiunii pulsionale și a angoasei ce rezultă din ea (ca în cazul mecanismelor de apărare) și, respectiv, adaptarea la schimbare, la condițiile externe (ca atunci când avem în vedere mecanismele de degajare și de coping). Această viziune asupra semiologiei pune accent pe aspectul de proces de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se realizează într-o stare calificată drept crepusculară și adesea delictuoasă. Activismul ca modalitate defensivă este deci cu totul altceva (DSM-IV, 1994/1996): o strategie pusă la punct pentru a servi drept derivativ și care este menită să lupte împotriva angoasei. O regăsim frecvent în viața cotidiană, de pildă în activitatea febrilă a viitoarei mame aflate în perioada premergătoare nașterii, în practica sportivă a anumitor cadre de conducere sau în angajarea, adesea excesivă, în acțiuni politice sau caritabile. Calificativul activist se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]