3,093 matches
-
tip ar fi sunt suficient de sigure pentru oameni deși pot exista unele găuri negre cu intense forțele gravitaționale care distrug orice obiect macroscopic care intră în ele. Un alt tip de gaură de vierme este propus pe baza gravitației cuantice. Unii au speculat existența găurilor de vierme euclidiene care apar și dispar spontan, care există la nivelul constantei lui Planck, acestea ar putea fi deschise cu ajutorul energiei negative, dar energia necesară ar fi imensă. Nu este sigur dacă acest lucru
Călătorie interstelară () [Corola-website/Science/328218_a_329547]
-
și dispar spontan, care există la nivelul constantei lui Planck, acestea ar putea fi deschise cu ajutorul energiei negative, dar energia necesară ar fi imensă. Nu este sigur dacă acest lucru este teoretic posibil, în absența unei teorii acceptate a gravitației cuantice. O altă teorie sugerează că ar fi posibil să se deschidă găuri de vierme prin ruperea spumei cuantice.
Călătorie interstelară () [Corola-website/Science/328218_a_329547]
-
dar energia necesară ar fi imensă. Nu este sigur dacă acest lucru este teoretic posibil, în absența unei teorii acceptate a gravitației cuantice. O altă teorie sugerează că ar fi posibil să se deschidă găuri de vierme prin ruperea spumei cuantice.
Călătorie interstelară () [Corola-website/Science/328218_a_329547]
-
formula 43 unde am definit coeficientul j. Pentru un sistem de trei fascicole, situația se complică corespunzător (numărul de corelații posibile crește și în consecință numărul de parametri necesari). Rezultatele lui Laue capătă o interpretare naturală folosind definiția entropiei în mecanica cuantică Faptul că radiația termică exercită o presiune asupra pereților incintei care o conține a fost dedus din considerente termodinamice - de compatibilitate cu principiul al doilea al termodinamicii - independent de ecuațiile lui Maxwell, de către Adolfo Bartoli . Raționamentul lui ingenios a fost
Entropia radiației electromagnetice () [Corola-website/Science/315884_a_317213]
-
o extindere naturală a entropiei termodinamice - l-a preocupat mulți ani (începând din 1896) pe Max Planck. Soluția prezentată la sfârșit (vezi articolul despre formula lui Planck)- impusă parțial de datele experimentale - a fost revoluționară și a însemnat începutul mecanicii cuantice. O privire atentă arată însă că demonstrația lui Max Planck că entropia crește este deschisă la aceleași obiecții ca și demonstrația precedentă a lui Boltzmann de creștere a entropiei unui gaz, bazată pe mecanica clasică. Într-adevăr, procesul elementar de
Entropia radiației electromagnetice () [Corola-website/Science/315884_a_317213]
-
mai multă ușurință . În 1905, Albert Einstein a publicat o lucrare care explica datele experimentale din efectul fotoelectric ca fiind consecința faptului că energia luminii este transportată în pachete discret cuantificate, și transportată electronilor. Aceasta descoperire a condus la revoluția cuantică în fizică. Einstein a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1921, pentru „descoperirea legii efectului fotoelectric”. Efectul fotoelectric este utilizat în astfel că poate fi găsit în panouri solare, fiind frecvent utilizat pentru a produce energie electrică în
Electricitate () [Corola-website/Science/302842_a_304171]
-
solizi proiectați special pentru a-l comuta și amplifica. Fluxul de curent poate fi înțeles în două forme: ca electroni încărcați negativ, și ca lipse de electroni, încărcate pozitiv, numite . Aceste sarcini și găuri sunt înțelese în termeni de fizică cuantică. Materialul de construcție este cel mai adesea un semiconductor cristalin. Dispozitivele cu semiconductori au devenit o ramură de sine stătătoare după inventarea tranzistorului în 1947. Dispozitive semiconductoare obișnuite sunt tranzistoarele, circuitele integrate, microprocesoarele, și RAM-ul. Un tip specializat de
Electricitate () [Corola-website/Science/302842_a_304171]
-
trebuie să fie mai mari decât lungimea Debye, respectiv, numărul de particule dintr-un volum Debye trebuie să fie mult mai mare decât 1. Modelul uniparticulă ia în considerare mișcarea unei particule reprezentative din plasmă. Se neglijează efectele relativiste, cele cuantice și, cu unele excepții, gravitația. Poate fi folosit pentru a descrie plasmele cu densități mici, necolizionale. Concentrațiile fiind mici, se pot neglija interacțiunile dintre particule. Mișcarea particulelor încărcate se studiază pe baza ecuației diferențiale a mișcării unde formula 28, formula 29, și
Plasmă () [Corola-website/Science/309563_a_310892]
-
În cadrul fizicii, dualismul corpuscul-undă se referă la faptul că materia prezintă simultan proprietăți corpusculare și ondulatorii. Este vorba despre un concept central al mecanicii cuantice, care a înlocuit teoriile clasice asupra naturii materiei. Anumite fenomene pun în evidență caracterul ondulatoriu (interferența, difracția, polarizarea), pe când altele demonstrează caracterul corpuscular (emisia și absorbția luminii, efectul fotoelectric, efectul Compton). Bazându-se pe studiul acestor fenomene, teoriile clasice propuneau
Dualismul corpuscul-undă () [Corola-website/Science/299498_a_300827]
-
Bazându-se pe studiul acestor fenomene, teoriile clasice propuneau modele în care un obiect era considerat fie o particulă, fie o undă. Ideea dualității a apărut în legătură cu natura luminii, Louis de Broglie fiind cel care a generalizat conceptul. În mecanica cuantică, lumina nu este considerată nici undă, nici corpuscul în sensul clasic, ci este unitatea celor două, fără o delimitare precisă. În formalismul clasic, lumina era considerată undă electromagnetică, prezentând fenomene ondulatorii cum ar fi interferența, difracția, polarizarea. Odată cu descoperirea efectului
Dualismul corpuscul-undă () [Corola-website/Science/299498_a_300827]
-
particulă clasică sau ca o undă, ci ca dualitatea formată dintre cele două. Noțiunile de traiectorie și impuls își pierd sensul, întrucât poziția și viteza particulei nu pot fi determinate cu o precizie infinită, ca în teoriile clasice. În mecanica cuantică se poate stabili doar o localizare spațială probabilistică, dată de funcția de undă asociată particulei. Amplitudinea funcției de undă determină probabilitatea ca particula să existe într-o anumită regiune a spațiului. Astfel, cu cât zona în care amplitudinea este diferită
Dualismul corpuscul-undă () [Corola-website/Science/299498_a_300827]
-
mai exactă a particulei duce la imposibilitatea determinării impulsului și, invers, o definire cât mai exactă a lungimii de undă presupune o imprecizie în stabilirea poziției particulei. Principiul de incertitudine stabilește limitele dintre teoriile fizicii clasice și cele ale mecanicii cuantice. Teoriile clasice nu presupun existența unei limitări a preciziei cu care se poate determina o mărime, singurul impediment în determinarea unei valori exacte fiind sensibilitatea aparatelor de măsură. Această ipoteză poate fi considerată corectă la nivel macroscopic deoarece proprietățile ondulatorii
Dualismul corpuscul-undă () [Corola-website/Science/299498_a_300827]
-
existența unei limitări a preciziei cu care se poate determina o mărime, singurul impediment în determinarea unei valori exacte fiind sensibilitatea aparatelor de măsură. Această ipoteză poate fi considerată corectă la nivel macroscopic deoarece proprietățile ondulatorii nu se manifestă. Efectele cuantice trebuie luate în considerare pentru mărimi fizice comparabile cu constanta lui Planck.
Dualismul corpuscul-undă () [Corola-website/Science/299498_a_300827]
-
a matematicii care se ocupă cu securizarea informației precum și cu autentificarea și restricționarea accesului într-un sistem informatic. În realizarea acestora se utilizează atât metode matematice (profitând, de exemplu, de dificultatea factorizării numerelor foarte mari), cât și metode de criptare cuantică. Termenul "criptografie" este compus din cuvintele de origine greacă κρυπτός "kryptós" (ascuns) și γράφειν "gráfein" (a scrie). Criptologia este considerată ca fiind cu adevărat o știință de foarte puțin timp. Aceasta cuprinde atât criptografia - scrierea secretizată - cât și criptanaliza. De
Criptografie () [Corola-website/Science/302977_a_304306]
-
să ia în considerație în dezvoltarea proiectelor lor și posibilele dezvoltări ulterioare. De exemplu, îmbunătățirile continue în puterea de calcul a calculatoarelor au mărit gradul de acoperire al atacurilor cu forța brută la specificarea lungimii cheilor. Efectele potențiale ale calculatoarelor cuantice sunt deja luate în calcul de unii proiectanți de sisteme criptografice; iminența anunțată a implementării acestor mașini face aceste precauții necesare. În principal, până la începutul secolului al XX-lea, criptografia s-a ocupat mai ales de șabloane lingvistice. De atunci
Criptografie () [Corola-website/Science/302977_a_304306]
-
o ramura a ingineriei, dar una neobișnuită, întrucât se ocupă de opoziția activă, inteligentă și răuvoitoare; majoritatea celorlalte ramuri ale ingineriei se ocupă doar de forțe naturale neutre. Se fac cercetări și în examinarea relațiilor dintre problemele criptografice și fizica cuantică. Domeniul modern al criptografiei poate fi împărțit în câteva domenii de studiu. Cele principale sunt discutate aici. Criptografia cu chei simetrice se referă la metode de criptare în care atât trimițătorul cât și receptorul folosesc aceeași cheie (sau, mai rar
Criptografie () [Corola-website/Science/302977_a_304306]
-
interacțiunilor elementare. Măsurate în procese la scară macroscopică, atomică sau nucleară, valorile constantelor de cuplaj pentru cele patru interacțiuni fundamentale sunt împrăștiate peste mai bine de 40 de ordine de mărime. Exceptând interacțiunea gravitațională, pentru care nu există o teorie cuantică satisfăcătoare, se constată că în realitate aceste „constante” depind de transferul de energie-impuls în procesul considerat; în domeniul energiilor foarte înalte - sau, echivalent, al interacțiunilor la scară foarte redusă - din fizica particulelor elementare, spectrul lor de valori se îngustează. În
Constantă de cuplaj () [Corola-website/Science/337066_a_338395]
-
se constată că în realitate aceste „constante” depind de transferul de energie-impuls în procesul considerat; în domeniul energiilor foarte înalte - sau, echivalent, al interacțiunilor la scară foarte redusă - din fizica particulelor elementare, spectrul lor de valori se îngustează. În teoriile cuantice de câmp care descriu interacțiunile fundamentale, starea de vid este o stare dinamică, în care sunt create și anihilate încontinuu particule virtuale. Rezultatul acestor fluctuații este o polarizare a vidului, de aceeași natură cu polarizarea unui dielectric în electromagnetism, și
Constantă de cuplaj () [Corola-website/Science/337066_a_338395]
-
În mecanica cuantică, chiar și rezultatul unei măsurători a unui sistem nu este determinist, ci este caracterizat printr-o distribuție de probabilitate, în care cu cât este mai mare deviația standard, cu atât mai multă "incertitudine" se va putea spune că respectiva caracteristică
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]
-
produsul incertitudinilor, de ordinul 10 Joule-secundă, este atât de mic încât principiul incertitudinii are efect neglijabil la scară macroscopică, în ciuda importanței pe care o are la nivel atomic sau subatomic. Principiul incertitudinii a fost un pas important în dezvoltarea mecanicii cuantice când a fost formulat de Werner Heisenberg în 1927. Este adesea confundat cu efectul de observator. Un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care se manifestă în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, este acela că nici un fenomen fizic nu poate fi
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]
-
care o are la nivel atomic sau subatomic. Principiul incertitudinii a fost un pas important în dezvoltarea mecanicii cuantice când a fost formulat de Werner Heisenberg în 1927. Este adesea confundat cu efectul de observator. Un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care se manifestă în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, este acela că nici un fenomen fizic nu poate fi descris (cu precizie arbitrară) ca "particulă punctiformă clasică" sau ca undă ci mai degrabă realitatea este modelată folosind dualitatea undă-particulă. Principiul incertitudinii
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]
-
la pătrat a unei funcții, înmulțită cu deviația standard a valorii absolute a transformatei sale Fourier, este cel puțin 1/(16π) (Folland și Sitaram, Teorema 1.1). O analogie utilă poate fi făcută între unda asociată unei particule din mecanica cuantică și o undă mai bine cunoscută, semnalul variabil în timp asociat cu o undă sonoră. Nu are sens întrebarea privind spectrul de frecvență la un anumit moment din timp, deoarece măsurarea frecvenței este măsura unei repetiții într-o perioadă de
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]
-
are loc la un moment de timp bine definit (adică e de scurtă durată) va conține obligatoriu o bandă de frecvențe largă. Adică, într-adevăr, este o analogie matematică apropiată de Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg. Principiul incertitudinii din mecanica cuantică este uneori eronat explicat prin afirmația că măsurarea poziției obligatoriu modifică impulsul unei particule, și vice versa—adică se spune că principiul incertitudinii este o manifestare a efectului de observator. Într-adevăr, Heisenberg însuși inițial a dat explicații care au
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]
-
ca o denaturare fizică aplicată direct asupra sistemului măsurat, fiind uneori ilustrată sub forma unui experiment imaginar numit Microscopul lui Heisenberg. De exemplu, la măsurarea poziției unui electron, ne închipuim luminarea electronului, și astfel intervenirea asupra lui și producerea incertitudinilor cuantice asupra poziției sale. Paradoxul EPR indică faptul că este greșit ca principiul incertitudinii să fie văzut ca o măsurare care afectează direct o particulă. Acest "paradox" arată că o măsurătoare poate fi efectuată asupra unei particule fără a o afecta
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]
-
o măsurătoare poate fi efectuată asupra unei particule fără a o afecta direct, prin măsurarea unei particule asociată acesteia și aflată la distanță. O altă problemă cu această vedere este aceea că induce o percepție greșită asupra măsurării din mecanica cuantică. Pentru a testa principiul incertitudinii, un fizician ipotetic ar folosi o anume procedură de mai multe ori pentru a pregăti un ansamblu de particule aflate în aceeași stare cuantică. Pentru jumătate din acest ansamblu, ar măsura poziția, dând o distribuție
Principiul incertitudinii () [Corola-website/Science/308245_a_309574]