2,071 matches
-
Consumul de cărți nu este egalat la mine decât de consumul de alimente: într-adevăr, mi-e foame permanent și nimic nu mă satură Ă nici când mănânc, nici când citesc. Bulimia și abulia merg mână-n mână. Trebuie să devor ca să simt că exist, ca să fiu” (II, 16). Iată, deci, cum își vindecă Cioran această boală a irealității, care-l mută în proximitatea nebuniei: devorând alimente și cărți. Poate chiar parcurgând pe jos zeci de kilometri. Toate acestea, instituind realitatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici când mănânc, nici când citesc. Bulimia și abulia merg mână-n mână. Trebuie să devor ca să simt că exist, ca să fiu” (II, 16). Iată, deci, cum își vindecă Cioran această boală a irealității, care-l mută în proximitatea nebuniei: devorând alimente și cărți. Poate chiar parcurgând pe jos zeci de kilometri. Toate acestea, instituind realitatea, o și pulverizează. E la mijloc un permanent echilibru în stare precară. Ca să scape de ezitările, de vagul și de indecizia în care trăiește, ca să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Toate acestea, instituind realitatea, o și pulverizează. E la mijloc un permanent echilibru în stare precară. Ca să scape de ezitările, de vagul și de indecizia în care trăiește, ca să amâne nebunia generată de senzația coșmarescului și a propriei absențe, Cioran devoră materia din jur. În copilărie, spune într-un loc, mânca el singur cât toată familia... Din copilărie se încuibase în el, fără să știe, spaima de propriul spectru, spaima de absență. Prin urmare, insomniac, abulic, hiperlucid, Cioran percepe realitatea cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iată de ce a o elimina exclude orice sentiment uman) răspunde situării propriei ființe în ireal: „Nu e prima dată când, după insomnie, notează Cioran, am această impresie de lume încremenită, golită de viață. Aceste nopți albe îmi sorb sângele, îl devoră; fiind eu însumi un spectru, cum aș putea să văd în ceilalți semnele realității?” (ibidem). Deocamdată, Cioran privește spectacolul vieții Ă fie că e întruchipat de ceilalți, fie că e întrupat de el însuși Ă cu groază, lăsând să se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Or, exact asta încearcă să facă, în Caietele sale, Cioran. Și aici trebuie căutată cauza primă a scrisului său: să înțeleagă meandrele urii de sine. Neputând să ucidă, scribul țese ca un păianjen pânza în care își prinde și își devoră propria ființă. Este felul lui, singular, de a supraviețui. Este felul în care ura de sine întemeiază. Neputând acționa în afară, Cioran acționează în el însuși și edifică prin distrugere. Vorbind de Lucrețiu și de Luther, caută în îndârjirea lor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Consumul de cărți nu este egalat la mine decât de consumul de alimente: într-adevăr, mi-e foame permanent și nimic nu mă satură Ă nici când mănânc, nici când citesc. Bulimia și abulia merg mână-n mână. Trebuie să devor ca să simt că exist, ca să fiu” (idem). E poate chiar un mod elementar de a fi, dincolo de prezența conștiinței de sine, din moment ce, spune Cioran, “îmi place să mănânc Ă ca tuturor oamenilor fără convingeri profunde” (II, 171). În plus, mărturisește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 17). Nu întâmplător, pentru a citi Cioran folosește uneori cuvântul care implică fiziologicul. Iată: „Aș putea înghiți câte o carte de amintiri pe zi. Pentru că nu pot să-mi scriu memoriile, le citesc pe ale altora. Îmi place să devorez vieți” (II, 204). Mai mult, Cioran devorează cadavre. Întrebat dacă ține regim sever, și spune cuiva: “în principiu, mănânc orice, chiar și cadavru” (idem). Cum i se pregătise un pește, nu dă înapoi. Peștele este, pentru el, un cadavru. Așadar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran folosește uneori cuvântul care implică fiziologicul. Iată: „Aș putea înghiți câte o carte de amintiri pe zi. Pentru că nu pot să-mi scriu memoriile, le citesc pe ale altora. Îmi place să devorez vieți” (II, 204). Mai mult, Cioran devorează cadavre. Întrebat dacă ține regim sever, și spune cuiva: “în principiu, mănânc orice, chiar și cadavru” (idem). Cum i se pregătise un pește, nu dă înapoi. Peștele este, pentru el, un cadavru. Așadar, nevoia de glorie, ca și nevoia fizică
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este o conștiință a morții, dar nu una neliniștitoare, căci viziunile sumbre se îmblânzesc. Iată: „Găsit într-un colț o coajă de brânză, aruncată acolo mai de mult. În jurul ei, o armată de insecte negre. Aceleași instincte ți le imaginezi devorând ultimele rămășițe ale unui creier. Să te gândești la propriul cadavru, la metamorfozele oribile ce-l așteaptă, are ceva liniștitor: te apără de mâhniri și de spaime; o frică ce distruge alte mii de frici” (I, 20). Viziunile sumbre rămân
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
conviețuirea celor doi. Se întîmplă... Cu ostenelile împîclite în rutină ale robotelii lui de funcționar, ce avînturi să-i mai ceri domnului Popescu? "Corect ca un principiu", înfundîndu-se în teancuri de hîrțoage, esgte oare numitul Ilie doar un slujbaș muncit, devorat de ambiții? Ce se ascunde îndărătul acestei încrîncenări? Terfeloage peste terfeloage, dar nu tu o tresărire de bucurie, nici măcar un palpit de suferință numai dezgust. Și o crescîndă amăgire de sine. Prins în roțile unui mecanism implacabil, uniformizator, amploaiatul de
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
schilozi, doi infirmi, El 1 fiind cu ușurință împins spre "etică" și liniștea căsniciei aflată sub mortală rutină, Ea 1 lăsată într-o halucinantă nedumerire și dezamăgire. Finalul piesei intenționează o subtilă și legică dialectică a evenimentelor, puterile necurate își devorează proprii slujitori ultimul pe care rafala "mașinii de vînt", de intensități apocaliptice, îl mătură, ca pe orice alt gunoi, este "El la puterea N" el (prietenul, fratele, tînărul, dînsul, dumnealui, excelența sa, amantul, preotul). Constantin Popa Personajele: El 1: Cea care
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
spectacol oglindă Există, fără îndoială, o tiranie a Trecutului mai mult sau mai puțin apropiat. Îl evocăm, îl cităm, îl renegăm, îl adulăm, îl detestăm, dar el, trecutul, s-a instalat în noi, definitiv, ca o boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretând periodic amintiri și atitudini. Amintirile ne îmbălsămează vârstele prin care trecem implacabil, iar atitudinile, de cele mai multe ori, ni le otrăvesc. Nu toate trecuturile sunt limpezi, refugii exaltante în "epoci" miraculoase; unele sunt tulburi, insalubre, maculate de compromisuri
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
forte al spectacolului și întreaga lui miză regizorală pe care Ovidiu Lazăr o și consemnează în caietul de sală: "există, fără îndoială, o tiranie a trecutului... El, trecutul, s-a instalat în noi definitiv ca o boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretînd periodic amintiri și atitudini... Cultivăm uitarea ca pe un panaceu tămăduitor, dar această nu înseamnă că rănile psihice sau cele sufletești s-au vindecat complet, iar pulsul bolnav al conștiinței și-a încetat palpitul de coșmar intratabil
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
stâlpii pridvorului sau pe grinda mare din camera de oaspeți, dar și pe monumentele funerare. Șarpele de câmp apare pe stâlpii de mormânt și pe cruci, reprezentat pe verticală, cu gura deschisă sub simbolul soarelui pe care vrea să-l devoreze. Șarpele de câmp iese de sărbătoarea Alexiilor (17 februarie), dintr-o gaură mare, apărută din pământ, special pentru el, iar numele său este interzis a se rosti în acea zi. Șarpele mitic gigant păzește comorile ascunse în păduri și izvoarele
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Când moare ultimul stăpân al casei, șarpele de casă este sculptat pe stâlpul sau pe crucea de la mormânt, tronând ca apotropeu. Pe monumentele funerare este sculptat și șarpele de câmp care este înfățișat pe verticală, cu gura deschisă pentru a devora soarele, amintind de marele șarpe originar, de la egipteni, Atum. Șarpele mitic apără comorile sau izvoarele cu apă vie și apă moartă.344 Apariție și dispariția șerpilor sunt fenomene bine determinate în desfășurarea ciclică a timpului, fiind marcate de două fenomene
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Peste tot este o negare, un sfârșit, parcă simțim atmosfera din "Marea trecere" a lui L. Blaga. Omul nu se mai poate sustrage unei vieți pustii până la jertfa definitivă. Viața este o pândă permanentă, care pe care se umilesc, se devorează, se ucid. Sicriele se înmulțesc halucinant, astfel că nu mai distingi cine este mort și cine este viu. Universul este în dezagregare, nici răul nu mai poate triumfa, pentru că cetățile sunt obosite, neamurile sufocate, memoria va rătăci în beznă, fluierele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
liră". "Odihnă în țipăt" prezintă nașterea ca o ardere. Poetul face o călătorie către începuturile vieții, invocând motivul popular "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte" (Petre Ispirescu). Trecerea de la naștere prin purgatoriul existenței înseamnă un drum lung în cunoaștere, devorat de setea de absolut, până la trecerea din ființă la neființă, care ne-a generat ("O fecioară de țipăt locuiește în soare"). "Nemișcare, Cutremur, Nemișcare/ Cutremur. Odihnă în țipăt/ A lumii./ Oh, împietrită și veche și sfâșietoare odihnă în țipăt a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se revarsă ca o ploaie torențială: Se amestecă tunetele cu cuvintele/ sentimentul meu e al zidului decupat pe orizont/ cu păsări învârtejite de vânt." Versul poetului se înfruntă cu soarele și, într-o "artă poetică", ne mărturisește că poezia îl devoră. Zborul, ca și la I. Barbu este invers: "Împădurit de păsări albe sunt/ acum ai zice vom zbura/ și vom rămâne urma/ prelungii lor ninsori inverse/ cu țipetele-asurzitoare/ o insulă de calcar singuratică". Apare obsesiv ideea de vis, amestec de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în Noaptea furtunoasă propune un unghi nou de atac: o stare de somnambulism: Piesa este oribila tragedie a mistificării. Adunate într-o cameră de mahala, invadată pentru totdeauna de noroiul ce se revarsă din maidanul lui Bursuc, aceste ființe se devorează într-o ciclică disperare inconștientă. Nu întîmplător, acțiunea se desfășoară noaptea. O noapte ploioasă, de septembrie, cînd totul miroase a mucegai, a stătut, cînd umezeala a uniformizat culorile, cînd iritate de îndelungate ceasuri de așteptare nătîngă, instinctele năvălesc devastator. O
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Cântecul lebedei în care un actor bătrân celebru, sărbătorit pentru cariera sa, rămâne uitat într-un teatru în compania unui sufleor apropiat și cu texte shakespeariene ce sugerează repertoriul universal al teatrului. Cei doi își evocă viețile, vieți de actor devorate de roluri și texte, vieți în care jocul a constituit expresia propriei biografii. Text exemplar pentru un interpret care a călătorit în teatrul lumii. Ceea ce la Cehov a fost doar fructul unei improvizații rapide, pentru orice om de teatru, acest
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
au greșit sau s-a greșit cu oamenii? Cea mai ambițioasă propunere a spectacolului, care ne bucură pentru că ne întărește revolta, este faptul că putem realiza performant momentele lipsei de viață. Otrăviți de doruri, ei, bizonii, rătăciți în timpurile nimicniciei, devorează mimând efectele ce impun un grandios, stupid film necunoscut. A nu trăi și a fi viu este momentul de vârf al disperării. Echipa de zgomote, echipa supraviețuirii mârșave, sincronizează secvențe după secvențe din proiectul neștiut vreodată de ei. Ce film
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
care nu știe să rezolve întrebările atât de neliniștitoare pe care le naște lumea aruncată în creația sa. Caut posibilități de expresie scenică a acestor întâmplări "plicticoase" în care se așteaptă, se vorbește, se trăiește și totodată se scurge timpul devorând aceste ființe mâncate de propria lor viață. Vilegiaturiștii, text căruia îi caut o expresie scenică într-un spectacol al Teatrului Bulandra, este o parabolă despre ideal și realitate, despre trezie politică într-un climat de apatie generală. Este piesa intelectualilor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
metatextual, încadrând în specie sau reliefând o caracteristică textuală. - Un termen verbal/o structură verbală sau adverbială este simptomatic(ă) pentru definirea unei atitudini de aderare la real: Pălind de G. Bacovia, Părândumi rău de adolescență de N. Stănescu, A devora, a privi de Virgil Teodorescu, Cândva, niciodată... de L. Antonesei - Titlurile enunțiative exprimă, întro propoziție simplă sau dezvoltată, ideea centrală/me sajul global al textului: Trecutau anii... de M. Eminescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L.
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
sensului concret și un nivel de adâncime, al semnificațiilor sugerate pe baza unei analogii. Astfel, moartea este reprezentată alegoric ca nuntire cosmică (Miorița) sau ca joc irecuzabil ( Dea vați ascuns de T. Arghezi), iar destinul singular al omului superior - care, devorat de nostalgia absolutului, forțează limitele condiției umane - este încifrat în poeme alegorice precum Luceafărul eminescian, Noapte de decemvrie de Al. Macedonski, Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu, Mistrețul cu colți de argint de Șt. AugustinDoinaș. Secvențe construite prin
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
pentru sinuciderea Anei, el nu are remușcări, cum nu are nici când îi moare copilul, în care văzuse mai ales o garanție a păstrării pământurilor lui Vasile Baciu. Pentru toate aceste carențe morale și afective va plăti însă cu viața, devorat de glasul pământului și de glasul iubirii. Item 4: susținerea unei opinii despre modul în care se reflectă o idee sau o temă în romanul ales În opinia mea, cele două „voci“ interioare prin care se dezvoltă temele principale ale
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]