11,261 matches
-
jos. Dacă asta voiau să vadă românii, zice Tîrnăcop, asta li s-a dat, moartea Tiranului, și încă mult mai frumos decît se așteptau, i se pare. — De Crăciun, printre programele de colinde, spoturi propagandistice, mesaje mincinoase, știri internaționale despre ecourile Revoluției, Nașterea Domnului, și Executarea Dictatorului, recapitulează Dendé. — Alo, da! țipă din nou Roja în microfon părîndu-i-se că aude pe cineva la celălalt capăt. Uite de-asta nu mă las eu păgubaș, ați înțeles de ce? se întărîtă. Pe vremea cînd
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2722]
-
important sau era de vină doar neîncrederea și suspiciunea generală care în ultimii ani puseseră stăpînire pe conduita tuturor? Multă vreme după aceea nu a reușit să și scoată din cap acea imagine dezolantă a sălii goale în care din cauza ecoului, propriile cuvinte rostite cu patimă sfîrșeau toate prin a se întoarce împotriva sa. După fiecare dezamăgire de felul ăsta, seara, după ce preda cheile la portar și semna într-un caiet, se întorcea acasă convins că n-o să se aleagă nimic
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2722]
-
nici un hiatus, amândouă fiind opera aceleiași pensuleă introducând o dimensiune vieaceea a Timpului. În cadrul unui tablou tridimensional, poemul, prin ritmul său, prin conținutul care relatează o experiență trăită, dezvăluie procesul prin care gândirea pictorului s-a materializat În tablou, prin ecoul pe care-l trezește, constituind o prelungire a tabloului,,. Nu o interesează. Citesc pe chipul ei o mare plictiseală. Când eram copil și Îi simțeam pe oamenii maturi indiferenți la problemele care mă frământau, plângeam . Mă adăposteam Într-un colț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
cloșard, care trage semnale de alarmă, mute și nu mai am ce spune. Îi Întoarce spatele Plăcințicăi, Îndepărtându-se, În timp ce fata Încearcă, să-i mai pună o ultimă Întrebare, tocmai când el Începe să traverseze bulevardul. Aude ca un straniu ecou strigătul fetei: ,, Sunt eeeu Plăcințicaaaa, te-am recunoscuuut Antoniuuuu, dar să știiii, că Uniunea Europeană nu ne vreaaaa ră-uuuul,,. Claxonul puternic, strident al unei autobuz, acoperă ultimele cuvinte ale fetei. Antoniu nu le mai aude. Douăzeci și șapte Cerul de septembrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
e floare, nu e iarbă, nu e copac, nu e porțelan, nu e nor, este o lumină Între orizont și cer, care pâlpâie incontinuu. Dar nici Plăcințica nu mai este ce-a fost; s-a transformat Între timp, Într-un ecou harnic și laic al Uniunii Europene. Nu prea știi tu ce-nseamnă asta, și nu am timp acum să-ți explic. O casă nelocuită, undeva, la marginea unei păduri de pini și de brazi.. De pe horn iese un fum pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
noi aceste obiecte ca pe o pradă jalnică, pentru a fi ascunse prin dulapuri, ca niște secrete urâte, sau pângărite de eticheta unui agent de licitație. Am lovit ușor paharul din sticlă de Waterford, iar în clinchetul său am auzit ecoul unui glas care-mi spunea: Am impresia că, de fapt, nu doriți să vă recăpătați soția. Și i-am răspuns glasului din inima mea: o asemenea legătură este mai profundă și mai puternică decât ceea ce ți se întâmplă să vrei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
o trădare a iubirii. Acum, cu ajutorul tău, pot îndrepta lucrurile. Am să te iubesc și mai mult, Martin, mult mai mult, în viitor. Se opri în fața mea. Am fost profund marcat de felul în care vorbele ei repetau ca un ecou gândurile mele. Am căutat, fără să găsesc, cuvintele îndeajuns de grăitoare care să o aducă mai aproape de mine printr-un schimb preliminar de jurăminte de credință. Am aruncat pe jos felicitările de Crăciun și am dus-o pe Georgie lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
lipicioase. Zgomotul traficului nu pătrundea până aici. Zona era cufundată în tăcerea bolnăvicioasă a ceții atotstăpânitoare. Noaptea londoneză uriașă se strângea în jurul meu ca o temniță rece în care umezeala se târa și se încolăcea, estompând zgomotul pașilor mei fără ecou. M-am apropiat grăbit de ușă și am intrat în holul cald, cu miros proaspăt. Stătusem mult la Georgie. Trecuse deja de ora zece. În hol și pe palierul din capul scărilor lumina era aprinsă. Am ascultat. Nu se auzeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
și am ajuns în hol. Ușa de la intrare era deschisă iar afară, la câțiva pași de ușă, atârnând ca o perdea, plutea ceața gălbuie, opacă, infernală, complet neclintită. M-am oprit în prag. În tăcerea umedă și găunoasă am auzit ecoul pașilor ce se depărtau. Am pornit-o de-a lungul străzii, chiar am alergat puțin, apoi m-am oprit să ascult. În spatele meu, pe pavajul umed, pașii mei lăsaseră o urmă șerpuită. Cu un oftat ce semăna mai mult a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
bucată de vreme, destul de previzibil, aș putea spune, În timp ce transpirația mi se prelingea pe frunte și gura mi se umplea cu gustul de fier - până când claxonul Începu să sune. În sfârșit, o stradă pietruită. Acum pedalatul se auzea ca un ecou liniștitor printre case. Nici un motiv de panică. Ajungând la intersecția mare cu câteva străzi mai Încolo, un tramvai trecu prin fața mea scârțâind, romburile de pe acoperișul său plutind Într-o resemnare tăcută. În ultimul vagon, doi pasageri iluminați de o lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
E timpul să facem ceva cu molima asta care se răspândește În oraș. N-am zis nimic și am rămas pe loc. Wickert Își privi la mâna, apoi adăugă amabil: Abia aștept dezvăluirile dumneavoastră. — Abia așteptați? se auzi ca un ecou de pe scări. Inspectorul se răsuci și dădu din cap spre femeia cu un rând de fuste jegoase adunate pe șoldurile late. Am Înjurat În minte: era doamna Britz, administratoare, patrula pieței și agenție de colectat datorii, toate astea Într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
și i-am sărutat degetele. Și asta a fost tot. Nici adio, nici la revedere. Cu toate astea, eram convins că semnaserăm un pact. În cele șapte zile și nopți care au urmat, cuvintele rostite de noi au lăsat un ecou - cel puțin În mintea mea. Mi-a luat trei zile să mă Încred În intuiția mea, Încă trei să mă conving, dar abia În a șaptea zi mi-am dat seama că nu conta cine făcea invitația. În acea vineri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
Își ridică fața și râse. Pe povârnișul de lângă linie, un bărbat și o femeie zăceau Îmbrățișați. Apoi afară căzu Întunericul și pasagerii puteau vedea prin sticlă doar reflecția transparentă a propriilor trăsături. 2. „Premier Service, Premier Service!“ Vocea Își purtă ecoul pe coridor, dar Myatt luase deja loc În vagonul-restaurant. Nu voia să treacă prin primejdia de-a Împărți cu cineva o masă, de a fi obligat la introduceri politicoase, de a fi - tot ce se poate - pus la punct. Constantinopol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
Numele meu - și dolofanul se Înclină puțin din mijloc, În timp ce un deget răsucea nasturele de jos al vestei - este... Numele fu lăsat să cadă În Întunericul străveziu de la lumina zăpezii, Înăbușit de huruitul trenului, de zăngănitul conductelor de oțel, de ecourile unui pod. Dunărea alunecă de pe o parte pe cealaltă a liniei ferate ca un țipar de argint. Omul trebui să-și repete numele: — Josef Grünlich. Ezită o clipă, apoi continuă: — Căutam bani, Herr Czinner. — Ai furat... — Ați venit prea devreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
tresărire și se duse la fereastră. Văzu străfulgerarea unui luciu de apă Între edificii Înalte și cenușii, lumini arzând În Încăperile de la etaj, tăiate brusc de bolta gării, iar apoi trenul alunecă și se opri În holul mare, plin de ecouri. Domnul Opie coborî imediat, ager, bine dispus și Împovărat, descărcând pe peron două valize, apoi un sac de golf și o rachetă de tenis În husa ei. Josef rânji și Își goli pieptul: vederea domnului Opie Îi aminti de crima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
Charles Reade (1814-1884), romancier englez care a scris mai ales despre injustițiile sociale ale epocii sale. Condițiile din Închisori, azile de boli mentale, de pe navele de pescuit, acestea au fost subiectele lui de predilecție. S-a bucurat de un anume ecou, ajungându-se și la revizuirea legislațiie privind respectivele instituții. Friederick Delius (1862-1934), compozitor, În mare parte autodidact, prieten la un moment dat cu Edvard Grieg, prețuit În Germania și Anglia la Începutul secolului XX, autor a șase opere și al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
fi putut să nu-mi ajungă timpul să le spun pe toate: N-am mai fost atât de nefericită În viața mea. Vreau să divorțez. Prefer să fiu eu cea care părăsește, decât cea părăsită, am spus, repetând, ca un ecou, cuvintele lui Lauren. Ce să fii? Cea care părăsește! am urlat la el și am Închis, Într-un acces de furie provocat de melancolie și de nenorocirea În care eram. M-am uitat lung la telefonul din mâna mea. Acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
-
apare, noaptea târziu, chipul unui om care s-a sinucis cu barbiturice. Apoi trebuie să se ducă la un raân stațiench cu etaj, încălzire centrală pe bază de gaz și spațiu de relaxare îngropat în podea, unde încă mai răsună ecoul armei cu care a fost comisă o dublă omucidere, acum mai bine de zece ani. Toate lucrurile astea sunt scrise în agenda ei cea groasă, groasă și legată, din câte se pare, în piele roșie. Aici își trece ea totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
nu știe nimic. — Trebuie să sunați la agentul autorizat, a zis. Helen Boyle. E pe plăcuță. Iar fetița a zis: — E o vrăjitoare. Iar menajera a închis ușa. În vila Gartoller, Helen Hoover Boyle se plimbă prin încăperile goale, cu ecou. Continuă să vorbească la telefon în timpul ăsta. Cu norul ei de păr roz, cu costumul roz asortat, cu ciorapii albi și pantofii roz, cu toc mediu. Buzele îi sunt încleiate de ruj roz. Brațele îi sclipesc și zornăie de brățări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
în formă de clepsidră sau cu panouri tapisate. Nu se termină nici dincolo de punctul în care coridoarele cotesc. Șifoniere în stilul barocului târziu. Tot nu se mai termină mobilele din lemn de arțar. Intarsii de sidef și de alamă aurită. Ecoul pașilor noștri pe ciment. Pe acoperișul de oțel răpăie ploaia. — Nu vă simțiți, cum să spun eu, copleșit de istorie? zice ea. Scoate cu unghiile ei roz un inel de chei din geanta asortată în alb și galben. — Vă dați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
Primul cuvânt îl generază pe cel de-al doilea. Primul vers îl generază pe următorul. Vocea mi se înalță ca pe o scenă de operă. Cuvintele tună și se rostogolesc cu sunetul profund al unei piste de bowling. Tunetul prinde ecou în faianță și linoleum. Cu vocea asta răsunătoare, de operă, descântecul nu mai sună absurd, așa cum suna în biroul lui Duncan. Sună plină și grea. Este sunetul blestemului. Este blestemul abătut asupra vecinului meu de deasupra. Îi pun capăt vieții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
s-a răsucit strâns în jurul trupului, iar gulerul i s-a rupt într-o parte, dezgolindu-i umărul. Sandalele i-au căzut din picioare. Ochii ei acoperiți de șuvițele încâlcite, ochii ei reflectând luminile bâlciului, țipetele din depărtare ca un ecou nesfârșit al țipetelor ei. Arată ca o făptură de groază. O vrăjitoare rea. O iasmă. Sucită. Nu mai e fiica mea. Acum este o ființă pe care s-ar putea să n-o înțeleg niciodată. O străină. Și zice printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
Aștept să se oprească din plâns, ca să-i pot zice că-mi pare rău. Capitolul 37 Vila Gartoller în lumina lunii, o casă în stil georgian cu opt dormitoare, șapte băi, patru șeminee - totul este pustiu și alb. Pretutindeni răsună ecoul fiecărui pas pe podelele lustruite. Casa este întunecată, fără nici o lumină. Este rece, fără nici o mobilă, fără nici un covor. — Aici, zice Helen. Putem s-o facem aici; n-are cum să ne vadă nimeni. Apasă un întrerupător pe o scară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
bani de buzunar arată Ovidiu cu privirea spre ceasul de la mîna lui Lazăr. Fratele meu omul spune Lazăr studentei, arătîndu-1 pe Ovidiu cu capul vrea încă un plasture, de-o să facă precum trenul și-o să semene, privit din față, cu "Ecoul" lui Munch. Așa-i, dom' profesor? Luat prin surprindere, profesorul se întoarce din plimbarea lui agale, aruncînd spre cel de lîngă el o privire obosită: Ce mai vrei, Lazăre? S-ar putea să crăp, să crăpăm toți că autofreza s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
încercând să ți-l strecori pe sub fustele femeilor! Ești un demon, asta ești; o creatură a nopții, un distrugător, un violator. Da, asta ești - un violator!... Nenorocitule! Nenorocitul dracului... O, Doamne! Ura colora vocea profesorului ca cerneala turnată în apă. Ecoul spuselor sale mai dăinuia încă în compartimentul prăfuit, emanând val după val de agresivitate. Eram șocat. Prea șocat să mă feresc de ochii lui holbați și de buzele care împroșcau venin, prea șocat să mai spun ceva. Era evident că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]