1,501 matches
-
s-a ales de Ducatti? - Trebuit să-l vând. Jayne credea că-i va da idei periculoase lui Robby. Iar idea mea că puștiului nu-i pasă de nimic s-a dovedit inutilă. - Cum e tatăl, așa și... - Nu mai gâfâi pe aici de nerăbdare și trage o coca. Jay a tras o linie, apoi s-a oprit, strâmbându-se. O secundă de tăcere. - Care-i treaba? am întrebat. - Păi praful ăsta de copt e lungit cu mult prea mult laxativ
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
în hohote, deși nu-mi dădusem seama că făcusem o glumă. Am continuat să-l urmăresc pe Mitchell, care se uita la Jayne și o sorbea cu acea privire libidinoasă în timp ce ea îi explica ceva inutil, reacția lui fiind să gâfâie tot timpul. Au trebuit să treacă trei ore înainte ca cina să ia sfârșit. Femeile au debarasat masa și apoi s-au dus în bucătărie să pregătească desertul, în timp ce bărbații au ieșit lângă piscină să fumeze trabucuri, însă Mark Huntington
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
e unul dintre băieții cu care face schimb de informații. Am făcut o pauză de respirație. În momentul acela totul se destrăma. - Ce tot îndrugi, Nadine? Am încercat să-mi smulg brațul din strânsoarea ei. - Nu înțelegi, Bret - aproape că gâfâia - există sute de pagini dedicate acelor băieți pe care Ashton le-a descărcat pe calculator. Simțeam cum tremură în momentul în care mi-am smuls brațul și mi-am întors capul. Le trimite prin e-mail, Bret. Nadine rostise cuvintele astea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
retransmis lui Robby. Încerca să explice asta gesticulând. „I-a trimis un mesaj lui Cleary Miller, altul lui Eddie Burgess, și când am verificat datele la care fuseseră trimise am realizat că le expediase după ce dispăruseră, Bret. Era după - înțelegi? Gâfâia din nou. Le-am găsit în fișierul lui Ashton de pe AOL, dar n-aveam nici o idee de ce-ar fi putut face una ca asta, iar atunci când l-am întrebat, pur și simplu a urlat la mine că îi violez
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
urmărit în toată casa...a rupt uși...vroia ceva... Cineva a observat că îmi pierdusem suflul. În acel moment unul dintre ofițeri a ieșit din casă cu Victor. Polițistul ținea câinele de zgardă conducând animalul spre grupul de pe gazon. Victor gâfâia și avea o expresie sticloasă. Exista un consens și o tăcere conspirativă. Am identificat-o și ceva s-a dezlănțuit în sinea mea. Am început să dau târcoale. Lanternele îl cercetau pe câinele care de-abia își putea ține ochii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de naștere? l-am auzit pe Miller întrebând. - Șapte martie. Miller bătu cu pixul în carnețel. Miller trăsese o linie între două numere. Cu pastă roșie: 3/07 Elsinore Lane. - N-am putea doar să ne mutăm în altă casă? Gâfâiam. - Nu putem să plecăm de-acolo? Nu mă puteam controla. - Nu ne-am putea muta în altă parte? Miller mă prinse de mână să mă calmeze. - Domnule Ellis, în acest caz nu cred că ai de ales. Nu mai puteam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
începură să-i străpungă pielea. Zgomotele scoase de Victor erau ascuțite, asurzitoare. Câinele arăta surprins în timp ce i se arcuia coloana - iar trupul său se lungi cu vreo treizeci de centimetri. Câinele scoase alt sunet de durere și apoi începu să gâfâie sufocat. Preț de o clipă totul rămase nemișcat, iar eu, plângând, m-am întins, fără să gândesc, să-l mângâi pe câine, să-l facă să-și dea seama că eram prietenul lui și că n-avea de ce să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
din lemnul moale, lăcuit. Am încercat să mă târăsc în susul scărilor. Câinele își lăsă capul în jos, iar când începu să privească foarte încet în sus, apropiindu-se de mine, rânjea. Am început să dau din picioare în direcția lui, gâfâind, târându-mă în sus pe spate. Câinele se opri. Câinele își ridică din nou capul și începu să urle. Globii oculari i se umflară în așa hal încât îi fură expulzați afară din orbite, atârnând de-o parte și alta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
și când un surâs ironic, abia nostalgic. Nu, cu riscul să par încă o dată un „demodat”, cum trec poate în ochii unor tineri ce adoptă iute ultimele reflexe de gândire și mode culturale nord-americane - parcă întorcând spatele bietei Europe ce gâfâie azi sub presiunea marilor „plăci economice” extrem orientale Japonia și China sau sud-est asiatice și nord-americane! -, nu am să renunț la acest cuvânt, noțiune - de ideal! Acest cuvânt desemnează și un uriaș curent de gândire, așa-zisa școală romantică germană
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
un guard de geniu, mic, cu o față de bufon și cu niște mustăți uriașe, bea de stinge și spune câte comedii toate de se tăvălesc de râs cucoanele. Tinerii joacă, parcă-s purtați de vârtejuri, joacă de nu mai pot, gâfâie și-s numai pic de apă; iar lăutarii țipă din scripci ca niște nenorociți cărora li se scot, cu clește de fierar măselele... Mă întorc în tabără cu cumătrul Zaharescu prin întunerecul slăbit al ceasului dinnaintea zorilor. Regimentele de artilerie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
de serviciu), acuma aduc și pe băiatul meu ca să lucreze aicea ce trebuie. El e leat 1914! Mândru, cu fecioru său, omul a intrat să ia lucru măcar că e-n zi de Sâmbătă! Doi meseriași se prezintă după aceea, imediat, gâfâind: Trăiți domnule colonel, pe noi ne-a căutat poliția și nu ne-a găsit, dar noi venim singuri. Noi facem datoria noastră și (tare) fără poliție. Pleacă și se mai întorc o dată din drum: Trăiți domnu Colonel, noi facem fără
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
creație, e ca și cum te-ai conecta la un tub de oxigen în momentul când simți că te asfixiezi. Al doilea aspect, nu prea are importanță când iei startul, important e să nu ratezi cursa, cel mai bine e să nu gâfâi niciodată în spatele vreunui confrate, îți prăfuiește scrierile, îți întunecă sufletul, te termină, este extrem de bine ca drumul pe care ți l-ai ales, fie el cât de îngust, fie chiar o nișă, să fie doar al tău, totul e să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
apropie de ele. Eu chiar nu m-am jucat de-a scrisul, de-a hazardul. Mi-am dedicat viața scrisului. Am făcut sacrificii mult prea mari ca să-mi permit să ratez acest culoar în care m-am înscris, nu să gâfâi după glorie, nu să fiu în topuri de o zi sau de un an, nu să fiu pe lista lui cutare sau lui cutare, ci să pot spune că mă aflu acolo unde literatura se află. Mi-am ratat, în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
o cameră-n alta, aruncînd lucrurile-n toate părțile și golind sertarele pe jos cu o furie crescîndă. Hohotind de ciudă, am Încercat să smulg plăcile cu mîna. În cele din urmă am renunțat și m-am Întins pe podea, gîfÎind și gemînd. Mi-am adus aminte că În dulapul cu medicamente aveam niște dionină. M-am ridicat să văd. O singură tabletă. La preparare s-a făcut lăptoasă și mi-a fost frică să mi-o bag În venă. O
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2031_a_3356]
-
în dicționar. Întrebând în stânga și în dreapta am nimerit cu ușurință la Centrul Județean de Creație din localitate. Spre mirarea mea, ajunsesem primul, cu toate că veneam de la cea mai mare distanță, din Moldova. După ceva timp a apărut și pictorul Gustav Hlinka, gâfâind și puțin mirat; deși mă așteptase în gară, nu ne văzusem unul cu celălalt. Credea că nu am ajuns și nu știa nimic de mine. Când m-a observat pe holul instituției, un zâmbet i-a schimbat radical expresia feței
Aventuri în insula naivilor by Mihai DASCĂLU , Gustav Ioan HLINKA , Costel IFTINCHI () [Corola-publishinghouse/Memoirs/316_a_626]
-
cu două locuri ce tușea urcând încet dar sigur și mai repede decât noi, panta. Erau doi ciobani ce își cărau oile la o stână sus pe munte. Oameni credincioși, cu frică de Dumnezeu, la vederea unei fețe bisericești ce gâfâia urcând spre mănăstire, au și oprit poftindu-ne în mașină. Sfinția Sa s-a urcat înghesuindu-se în față, rămânând ca eu să călătoresc doar în singurul loc unde mai era loc, în spate. Era prima dată când mă aflam așa
Aventuri în insula naivilor by Mihai DASCĂLU , Gustav Ioan HLINKA , Costel IFTINCHI () [Corola-publishinghouse/Memoirs/316_a_626]
-
obișnuit cu aerul tare de la munte, iarna lăsa ferestrele deschise larg. Făcea drumuri lungi după o croznie de lemne. Și, cu toate astea, nu simțea nevoia să fie compătimit. Nu se văita. Noi, dacă am alergat zece metri după tramvai, gâfâim și înjurăm guvernul. Nu că n-ar merita înjurat, dar nu în contextul ăsta. E posibil ca Gheorghe Tatomir să fi fost puțin șmecher. Te primea la stână, te îndopa cu mămăligă și, la urmă, tăia un miel pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
are amintiri dintr-astea, ea gândește cu o cu totul altă parte a corpului. Până la optșpe ani, a fost destul de cuminte, în liceu, chiar ciufută. Apoi a dat de Vali ăsta, care în weekend o duce la munte, urcă, coboară, gâfâie, sunt obosiți și le e bine, nu mai au nevoie să se și converseze. După asta, a dat de un bizar, de un excentric ca mine. Nici la serviciu, acolo, la revista aia, nu prea comunică ea cu multă lume
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
Întreg complexul nostru masculin, cu atributele și prerogativele lui, cărora, de data asta, Înțeleg să li se supună ca niciodată [...]. „Tăticule!“ este țipătul lor Înăbușit sub brațele vânjoase și cu nasul lor turtit prin părul aspru de pe pieptul gol și gâfâind al bărbatului iubit. „Mamă!“, le răspunde geamătul surd al bărbatului sfârșit pe pântecul lor cald; la fel cu geamătul ostașului fulgerat de glonț pe câmpul de bătaie: Soțul sau amantul ajung după o vreme să fie urâți, detestați sau abia
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
pe geam să vadă unde intră coletul, au trecut câteva minute. Până a urcat etajul au trecut altele, timp destul pentru ca noi să intrăm în posesia tezelor și să le schimbăm cu cele originale. Când a intrat profesorul de jos gâfâind în clasă și a început să-i șoptească ceva la ureche lui Hâncu, noi am știut despre ce-i vorba si până să se dezmetecească bine lucrurile, ne-am sculat din bancă și am predat tezele, punându-le pe catedră
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Nandris Gheorghe () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93341]
-
lovea furios, scos din minți: -Ă, nu recunoști, ă?! țipa el confuz. O jumătate de ceas sau o oră a durat bătaia smintită, apoi mama și-a dat duhul. Tovarășul Cameniță a continuat să o izbească încă vreo zece minute, gâfâia din ce în ce mai tare, dar nu simțea oboseala, repeta fără contenire: -Ă, nu recunoști, ă?! Atunci, Truman, m-am trezit din acest vis. A fost un vis cu mama. 18 TC "18" \l 1 Strig: -Nu, nu, nu! Ceea ce am visat nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
o supere ori s-o sperie și s-au lăsat păgubași. Mergând tiptil pe vârful picioarelor, aproape ținându-și respirația, s-au îndepărtat. Când erau deja la vreo jumate de kilometru de ființa de lumină, au rupt-o la fugă gâfâind, spre Serenite. -Mamă, Doamne, ce-am descoperit! a strigat Mircea în șoaptă, dacă se poate închipui așa ceva. -Hai repede în oraș să-i anunțăm pe toți! Îți dai seama, nimeni n-o să ne creadă dacă n-o să vadă! l-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
a intrat în Serenite, s-a întrebat unde să meargă, cui ar fi potrivit să-i spună mai întâi despre făptura cu aripi. La liceu, cel mai bine ar fi să se ducă la liceu, să le zică acolo tărășenia. Gâfâind, a dat buzna în cancelarie, arăta răvășit, ca soldatul de la Maraton. Profesor de serviciu era domnul Pârvulescu, care preda latina. Bine că s-a nimerit el, a gândit Biță, o să mă creadă, fiindcă mereu scapă și ne pomenește la ore
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și de miel, cu pîine și sos și o salată minunată. La finele cîtorva zile de petrecere am plecat, după multe Îmbrățișări, pornind pe drumul spre Carrué, un alt lac din regiune. Drumul era foarte prost, iar biata noastră motocicletă gîfÎia prin nisip, În timp ce eu Încercam s-o scot dintre dune. Ne-a luat o oră și jumătate să parcurgem primii cinci kilometri, dar după asta drumul s-a Îmbunătățit și am ajuns, fără alte greutăți, la Carrué Chico, un mic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
totala sa neputință, Își dorește din tot sufletul o schimbare: o schimbare care să oprească nedreptățile unui sistem În care, cu numai o lună În urmă, această biată femeie Încă Își cîștiga singură pîinea ca ospătăriță, cu respirația hîrșîind și gîfÎind, dar Înfruntînd viața cu demnitate. În astfel de Împrejurări, cei proveniți din familii sărace, care nu-și mai pot plăti traiul, sînt Înconjurați de o atmosferă de dușmănie abia stăpînită; ei Încetează să mai fie tată, mamă, soră sau frate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]