KorAP: Find »[drukola/base=luci & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...56 57 58 ...83 >

2,054 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

De ce? Mă ucide taica, când o afla că ți-am dat drumu-n casă... — Atunci de ce mi-ai dat drumul?... Ea parcă sta la îndoială. Dacă zici că te-a pătruns ploaia... Și ochii mari, întorși spre mine numai o clipită, luceau cu bunătate. —Bine Chivo, pentru asta, pentru că ți-a fost milă de mine, să știi că am să-ți cumpăr o păreche de cercei... Ea tăcu, apoi zâmbi. Urmă un răstimp de tăcere. Un cucoș trâmbiță înăbușit, afară. Întunericul din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pace toată lumea, de altceva n-aveam trebuință. Și fata părea că n-are nimic în viața ei decât ceasurile șoaptelor de dragoste. Cu frică venea, ori mă aștepta, cu teamă se despărțea de mine. Era acum trasă la față, îi luceau ochii ca de o suferință ascunsă; cu rușine, cu umilință, deseori se uita la mine, și frica, frica de mânia pușcașului de multe ori tresărea din fundul ființii ei puternice, în vorbe șoptite cu ochii mari, și atunci peste dragostea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pacea, numai din când în când trecea pe sus un freamăt de aripi sau un țipăt scurt, singuratic. Chiva mă aștepta, în rochia-i de stambă, în ghetele-i cu tocuri nalte, pieptănată strâns cu cosițele în cunună, cu ochii lucind. Cum mă alăturam de dânsa, zâmbetul îi lumina toată fața, și întindea spre mine amândouă mânile cu palmele întoarse, ca spre apărare. Nimeni nu bănuia nimic. Locurile bătute de pasul calului meu erau fără sate, fără oameni - și nimeni nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
întăia a dragostei mele. Îmi zise încet punându-mi mânile pe umere: —Stăi, nu te duce mai departe; întoarce-te... Și eu numai ca să-ți spun m-am repezit... Stam mut în încremenire. Ea mă privea prin întuneric, cu ochii lucind; parcă zâmbea, răsuflarea fierbinte îmi dogorea fața. — Ce s-a întâmplat, Chivo? Nu știu... Ieri taica a tăcut toată ziua și m-a cercetat cu ochii... Apoi, când puneam sara de mâncare, a zis deodată: — De ce ai slăbit tu așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
opri tremurând, ca și cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-și fuga, își făcu loc printre frunzișuri în albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blănița cenușie îi lucea lin în umbră; numai capul fin, cu urechile înălțate, cu ochii mari, sta într-un sul de raze. Ascultă puțin. Apoi își plecă botul și atinse de două ori apa de lângă picioarele subțiri. Își ridicară iar ochii. În undele limpezite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ei, apoi dispăru undeva. Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri. În poienițe, lumina se trăgea spre vârfurile copacilor; câte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. Căprioara suia pe pârău, la deal. La dreapta și la stânga malurile creșteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuțite, săreau fărâmându-se în bulgărași de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul de pe piatră pe piatră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bătaia copoilor amuțise; sara venea, și prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe. Vremuri de bejenie, 1907 În pădurea Petrișorului a apărut prima dată în Semănătorul, nr. 17-18 din 20 aprilie 1907. În perioada în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care sprijineau cerul alburiu de secetă. Nu se simțea nici cea mai mică fâlfâire de vânt; un miros cald de fânețe plutea în lumina lui august. În depărtări se zăreau sate ca într-o pulbere mișcătoare; un acoperiș de biserică lucea ca o oglindă, ori ca o apă; în întinderi, pe lângă crânguri, cositori răzbăteau înmlădiindu-se prin valurile ierbii, și coasa suna ascuțit și ritmic; pe drumul lung, plin de pulbere, cine știe unde înainte, câțiva oameni însemnară pete negre, apoi se șterseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
brațul stâng. Răcnind, se trăgea iute spre fântână, căuta un loc de scăpare, căuta un par, căuta o piatră; își purta trupul scund cu mișcări iuți; ochii lui verzi se deschideau mari, îngroziți, pe fața albă ca varul, pe care lucea o pânză de sudoare. Striga mereu: —Săriți!... Și glasu-i deștepta tăcerile. În car, românul celălalt se zvârcolea și gemea sub frământările țiganilor. Băieșu simți a doua arsură de cuțit. De pe brațul stâng, în lungul degetelor, curgea sânge fierbinte. Tălharii se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur; o gaiță trecu, cu penele-i albastre lucind; o mierlă începu o frântură de cântec răsunător, apoi tăcu deodată; și liniștea se întinse ca limpezimea unei ape. Femeia părea mâhnită ca totdeauna; și eu, iar, voiam să-mi lămuresc presupusurile. Lele Măriucă, spune-mi dumneata ce ai?... Parcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dar de atunci au trecut ierni multe și primăverile tinereței s-au dus cu soarele care le lumina atunci. Măriuca robotea prin căsuța întunecoasă și tăcea, cum o știam. Din umbră nici fața nu i se deslușea bine și îi luceau numai ochii, când se întorcea spre ferestre. Voinea îmi ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturând, din fagii uriași și prin grămezi galbene pășeam; foșneau grămezile, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
muncelul lui, la margine de drum părăsit; înainte-vreme însă, în fiecare sară era împresurat de focuri de popas. Iar noaptea, după ce cărăușii se linișteau, după ce tăciunii mureau în spuză și cânii se făceau covrig sub chilne, cele trei ferestre zăbrelite luceau încă până târziu în straja a treia a nopții. Luminile lor parcă întindeau fire vii pe toate drumurile văii - spre drumeții întârziați. Într-un rând, sara, Petrișor Damian de la Cornul Caprei era cu chef și sta în bătătura hanului, de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-mi face rău... Se risipește aburul lui ca pe Siret, când a ieșit luna... Da’ boierul nu vrea să știe, el nu vrea să mă îndulcesc... Hangița zâmbi și grăi iar: Măi bădiță Petrișor, ce are a face boierul?... Pe când lucea luna pe negurile Siretului, eu vegheam lângă vârșe, pe malul apei, cu oameni vechi. Hanul cel mare de deasupra Siretului își zugrăvea risipiturile sus, în pulberea de lumină. Și mă gândeam că între zidurile acelea, multe trebuie să se fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spătos, cărunt, cu plete revărsate pe umeri, ieși îndată, plecându-și grumazul, ca să nu se pălească cu capul de pragul de sus. —Poronciți, cucoane! Cu coada harapnicului, stăpânul își dădu la o parte gluga care-i acoperea capul, și ochii luciră încruntați pe obrazul smead. Ia-ți pușca și vină după mine! grăi el cu hotărâre. Chihaia se întoarse grabnic, intră în tindă, dădu cubrațul la o parte pe cineva care i se pusese în cale, și căută prin unghere torba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la un colț de portiță, în fundul unei grădini, le rostea tot pentru plăcerile lui visate cu cutremur în ceasurile-i grele și singuratice. Cu gândul ațintit numai asupra vreunei plăceri se strecura întotdeauna repede, cu ochii lui mari și negri lucind prin fundul înserării, spre căsuța joasă, cu flori la fereastră, unde îl aștepta Tudorița lui Rusu. Intra încet, cu zâmbetu-i plin de lumină; nu spunea o vorbă; închidea iute ușa în urma lui și nările-i tremurau și închidea ochii, când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
n-a spus nimic... Bucșan își plecă în piept capul, tulburat, și începu să se gândească. Apoi se întoarse spre Haia și se uită la ea cu luare-aminte. Acu ce să fac? întrebă el încet. Fata nu răspunse, numai îi luceau ochii prin umbră. Ce pot să fac? întrebă el iar. Nu pot să-i fac nimic... Eu încă n-am slujbă... De la april era vorba să mă înainteze, dar de unde pot ști sigur că voi izbuti să fiu numit?... La

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet și ofta. Iar noaptea n-avea liniște în somn; se întorcea gemând în culcuș și parcă-și șoptea câteodată vorbe tainice. Maică-sa era bucuroasă. Nu se veselea, nu făcea gură. Numai sub tufele crețe de păr ochii îi luceau împăcați și andrelele săltau mai vioaie, înlănțuind firul albastru în călțuni. Sanis, într-o sară, și-a descleștat fălcile. Vezi? a spus el c-un rânjet bucuros. Vezi? Așa a trebuit să se întâmple... Hahamul nostru-i un om cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
are să cânte muzica, și toți prietinii au să bată din palme. Iar tu ai să te așezi sub cort de matasă cu feciorul Căprarului... Fata se ghemuise în fundul patului; parcă nu-l asculta; dar ațintea asupra lui priviri veninoase care luceau în umbră. Sanis porni apoi cu cizmele-i uriașe prin noroiul uliții; porni îngânând moale pe nas cântecul nunții. În urmă-i Haia își lăsă capul pe genunchii ridicați și începu să plângă. Rifca zvârli pe-un scaun călțunul. Porni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
niciodată pe-acolo... Și eu, un biet băiet fără părinți... —Așa-i... hm! suspină moș Nastase și se ridică în picioare. Iaca, vine și fata cu apa. Fata grăbea, lepăind cu picioarele-i desculțe, sufla pripit și ochii mari îi luceau pe fața brună. Coborî cele două trepte ale bordeiului, căută pe prichiciul hornului ulcica de lut, o umplu cu apă și o întinse drumețului.- Niță Lepădatu bău pe nerăsuflate și mai ceru o ulcică. O bău și pe a doua

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și cerându-i iar o ulcică de apă rece. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subțirele de nouri. Vântul de secetă tot sufla în întinderi. Cât cuprindeau ochii, se vedeau numai arături, miriști, păpușoiști; în valea de aproape lucea un iaz; pe-o culme ușoară, înnegrea un pâlc de mărăcini. Nicăieri păduri, livezi, sate. Deasupra, se boltea un cer alburiu de singurătate. - Mergeau încet pe un drum de țărână; pașii lor stârneau o pulbere neagră, pe care vântul o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
altele erau scurmate în mal și astupate în partea săpăturii cu scânduri ori gard de nuiele, peste care era întinsă o lipitură subțire și coșcovă de lut. Fumuri ieșeau din toate cotloanele acestea săpate în pământ. Geamuri mici cât pumnul luceau pe alocuri în bătaia piezișă a soarelui. Nicăieri nu era împrejmuire. Vitele și porcii rătăceau de-a valma, pe dinaintea ușilor. Găinile scurmau în gunoaiele grămădite pe bordeie ca niște cușme murdare și jerpelite. Aicea stau bordeienii... zise moșneagul. Iaca cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se stânse în noapte. Rămași lângă foc, ceilalți păstrară un timp tăcerea. Moș Nastase mai zvârli în flăcări un mănunchi de trestie. Gheorghe Barbă aduse ulciorul cu rachiu în lumină. Scânteile de la bordeie se stânseră. Numai în întunericul de sus luceau stele. Vântul de peste zi tot sufla și fremăta ușor în perdea. Mihalache Prescurie, vânătorul, zise: —Vătav ca Faliboga n-a avut boierul nici n-a mai avea... Cutreieră moșia ca vântul... N-au fost niciodată păzite hotarele așa ca acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bârneața roșie. Ridică privirile spre obrazul ei pălit de arșița verii; ea îndreptă ochii căprii în altă parte. —Zaharul ista miroase a busuioc... vorbi Niță și umplu ulcica cu apă. Fata începu a râde, ochii i se micșurară și-i luciră. —Hm! așa-i, încuviință moș Tentea. Fetele iestea au obiceiul de umblă cu toate buruienile prin sân... —Busuiocul nu-i buruiană, tătucă!... răspunse fata. Luă cofa și ulcica și coborî în bordei, repede. Acolo, o auziră amândoi robotind o vreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Parc-aș vrea să mă duc așa prin lume, și să le văd toate... grăi Niță zâmbind. Fata nu răspunse; rămase gânditoare. După-amiaza de toamnă era foarte blândă și o liniște nesfârșită întrista întinderile. Toate zgomotele conteniseră. În pârloagele apropiate luceau fire lungi de funigei; un vânt abia simțit purta și prin văzduh firele acestea rătăcitoare de matasă argintie. Flăcăul și fata stăteau singuri pe prispa bordeiului. Nu-și mai vorbeau, dar se simțeau chemați unul spre altul de ceva tainic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui. Se uita la cer. În minte socotea și murmura numele florilor celor mai mașcate ale cerului, învățate de la bătrânii pe lângă care copilărise. Întăi nu se gândea la nimic; îi plăcea să se simtă așa singur; pe urmă parcă-i luciră la căpătăi ochii Marghioliței de la bordeiul din deal. Închise pleoapele și o văzu ca-n vis lângă el. Înțelese că i-i dragă și i-i dor de dânsa; și deschise deodată iar spre stele ochii fierbinți. Privi în juru-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]