1,977 matches
-
dragostea; epoleți; eternitate; femeia; a fi curajos; ca fierul; cu flăcări; în flăcări; a lua foc; a folosi; frig; fuge; fugi; gaz; gazul; grabă; grătar; improvizație; inimă; iubirea; încăpere; încinge; încins; îneca; lampa; lemnele; Ana Lesco; luminos; mare; metamorfoză; miere; mistuie; mistuit; mîncare; mîncarea; mocni; mult; neputința; nerăbdare; de nerăbdare; nervi; nervii mei; nimicește; pagube; paie; panică; paprika; ca para; paraziții; pară; pădure; pierdere; pieri; pierzanie; piper; pîlpîie; pîrjolește; ploaie; pompier; prăjește; purifica; purificare; rău; răutate; rece; a se risipi; scînteie
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
și jumătate de conversație, Cioran nota: „Dezgust, oboseală, furie, dorință de a-mi zbura creierii” (I, 250). Totuși, în fragmentul imediat anterior, el părea convins că abia topirea în neesențial poate asigura fericirea: „Nu suntem fericiți decât dacă ne lăsăm mistuiți de setea de neesențial” (I, 250). Așadar, ceilalți, prilej de flecăreală inutilă, care-l dezgustă. În acest caz, nu ne întrebăm de ce-i acceptă, dar de ce-i caută? De ce perseverează să flecărească? Nu cumva conversația și ceilalți îi oferă ocazia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mi-a trecut, nu-mi rămâne decât zațul fostelor nebunii” (II, 149). Cu aceeași atitudine, de negare a nebuniei din tinerețe, Cioran spune cu altă ocazie: „Azi-dimineață, în pat, m-am gândit la marele meu noroc de a nu fi mistuit de setea de putere. La drept vorbind, am cunoscut această sete în tinerețe. Am însă meritul de a o fi biruit. Măcar pe acest plan pot vorbi de progres” (II, 356). La un moment dat, admirându-l pe Luther pentru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o turlă de biserică", adus din munte, pe care îl așază într-o groapă făcută în pământ. Când se aud clopotele bisericii, vestind vecernia, se aprinde bradul și se strigă: Hai la focul lui Sumedru". În timpul în care flăcările se mistuie feemeile împart colaci celor prezenți, iar copiii sar peste foc pentru a fi sănătoși tot anul.439 Focurile de Sâmedru se făceau și pentru întârzierea venirii frigului, dar și ca să se încălzească morții deoarece, de Sfântul Dumitru se ținea și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de iris etc. L. Dimov scrie versuri în care nu trebuie, cum spune Al. Piru, " să căutăm înlănțuiri de idei". Arta lui Dimov pleacă din Mallarmé, Paul Valéry și Ion Barbu. "Pe malul Stixului" continuă aceeași voluptoasă tehnică a imaginilor, mistuită de lumi în transă, fascinată de drogul creator, de împărății vizuale, sonore și olfactive: Când vom ajunge însă lângă Styx,/ Pe mal la semnul meu, va fi răcoare/ Și vor zbura căderi mângâietoare/ Atunci vă voi privi atât de fix
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cântec de lună", exploziile romantice cu implicații folclorice mai persista. Cerul sună, frunza sună/ unde-i dragostea nebună/ când zvârleam cuțite-n lună/ și tot dam morții arvună." Volumul "Clopotul nins" (1971) reia metafora focului: "Puterea mea e că mă mistui, iluzie de aur,/ iluzie a tot ce-ar fi putut să fie,/ iluzie a tot ce nu va fi, deșert al somnului,/ invazie de somn și remușcare." Flacăra vine și taie, ca o limbă întunecată, ceasul grav al morții, adusă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
adormit, trupuri peste veacuri și istorii, umbre false și iarăși, într-o "inversă răsucire", imperii de regrete, căci timpul se cuprinde în ierburi, măsoară în ritmul lui uitări, într-un cuvânt,timpul nu ne mai înșală, chiar dacă conștiința lui ne mistuie ca o despărțire de mirajul existenței. Alexandru Piru fixează unele poeme din câteva volume 1 sub semnul modelelor Lautréamont, Ezra Pound, Gottfried Benn. În "Zăpezile fără întoarcere" timpul este implicat în sentimentul iubirii. "La semnul ei hipnotic, printre ziduri/ de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
chema capul regal, spre supunere?" "Regii mor numai noaptea" crede Alexa Visarion. Și aici găsim puntea posibilă, surprinzătoare, între marele Will și Conu Iancu: căci și la Caragiale, noaptea-i personaj; catalizator; decor preferat... "Înaintea marilor bătălii, regele shakespearian, singur, mistuit de zădărnicia acțiunii și condamnat la înțelegere, devine om". Cam tîrziu, cum se știe... Dar nu doar despre piese și autori, regizorul are viziuni revelatoare. Ca orice artist pasionat, condamnat să ardă pînă la capăt, gîndind, experimentînd, definind, schițează o
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Radu Penciulescu, s-a devotat în ultimii ani învățământului artistic, nu doar ca un paliativ artistic sau privilegiu financiar, ci ca o nouă vocație. Școală i-a devenit adăpost fecund și el s-a impus ca un pedagog exemplar continuu mistuit de pasiunea teatrului a cărei intensitate n-a încetat să o resimtă. Și de aceea contaminarea elevilor s-a produs iar ei, azi, îl recunosc ca un ghid ce le-a transmis o încredere în scenă pe care atâția o
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
dar le-a nuanțat foarte mult; dorința de răzbunare a Ancăi se împletește subtil cu o mare durere provenită din imposibilitatea de a-l uita pe Dumitru. Iar Dragomir nu e doar un personaj chinuit de remușcări: pe el îl mistuie, în aceeași măsură, suferința de a nu putea cîștiga inima femeii pe care o iubește cu patimă și, totodată, e urmărit de o cumplită spaimă. Formidabila lui izbucnire din secvența în care izbește cu barda în pereții casei nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
spus) și în același timp făcând să iradieze tragic în timp, Alexa Visarion se dovedește și în Năpasta un cineast de excepție, un artist care aduce în cinematografia noastră un univers de autentică originalitate. Febril, anxios, excesiv, obsedat, trăind și mistuindu-se în actul artistic precum personajele sale în dramă regizorul e gata să inghită săbiile pentru a demonstra că arta nu e joacă, ci un lucru grav, uneori mai grav decât viața. (Roxana Pană) 1984 RICHARD AL III-LEA W
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Zvăpăiala (după cum el însuși a declarat) extremele, contradicția operei lui Cehov și, în contradicție, însăși esența acestei opere. Spectacolul se rostogolește repede, dar bolovănos și cade greu. Desfășurarea însăși e mai importantă, prin energia ei, decât imaginile pe care le mistuie. Cuvântul e voce. Cuvintele se deschid, dar nu zboară, sensul lor le trage în jos ca plumbul. Se înalță și cad, împușcate. Și când vorbele nu mai ajută, personajele cântă; cântă și dansează; dar frenezia lor nu e veselie, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
-i împlinim nesiguranța. Nesiguranța este acea forță ce ne obligă să încercăm. Eu nu știu despre Meșterul Manole decât că reprezintă șansa definirii unui concept de creație. Bineînțeles că necunoașterea are multe căi cunoscute și că valențele tragice care-l mistuie pe erou trebuiesc împlinite sau mai bine zis deschise în viitorul film. Cu acest film încerc să pun în discuție un testament al artistului privind utilitatea adevărului mistuirii ființei lui în creație. Vă mulțumim pentru interviu și vă dorim să
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
erou trebuiesc împlinite sau mai bine zis deschise în viitorul film. Cu acest film încerc să pun în discuție un testament al artistului privind utilitatea adevărului mistuirii ființei lui în creație. Vă mulțumim pentru interviu și vă dorim să vă mistuiți în filmele pe care năzuiți să le faceți. Interviu realizat de Dana Duma 1990 Nu am altă șansă Cred că mă bucur de privilegiul primului interviu pe care îl acordați acum, în calitate de director. Da, sunt director de o zi și
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
nouă joi și nouă marți după Paști, că te izbește cu foc. Sara, cînd stai la lumînare, să nu te uiți la umbra-ți pe perete, că-i de foc. Se crede că spre a fi ferit de focul care mistuiește casa vecinului este bine a pune înaintea casei sale o icoană sfîntă, o huscă de sare și două pîni. Din ziua de Sf. Ilie, femeile nu lucrează o săptămînă, fiind rău de foc, trăsnet și boale arză toare. Să nu
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]
-
actorul, cu dezarmantă sinceritate (p. 79); a colaborat bine cu Ion Iliescu și Cornel Pacoste (după '80); drept care... în '88 fuge în Germania; de-acolo pleacă-n Siberia pentru face un reportaj pentru o televiziune; se-ntoarce, firește, după '89, mistuit de dorul de Timișoara; acum are o pensie bună de la statul german. Cunoscîndu-i bine pe cei doi intervievator și intervievat îmi dau seama ce greu s-a născut volumul; și cu cîtă răbdare (plus diplomație) din partea celui ce a redactat
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
s-a îndrăgostit de solara Enigel. Nebunia regelui Crypto se sublimează prin focul iubirii. În forme ermetice, această sublimare a erosului revine în "Ritmuri pentru nunțile necesare", unde spiritul se eliberează prin iubire și în Uvedenrode, în care fiorul erotic mistuie carnea moluștelor "suprasexuale", "supramuzicale", pure, abstracte, "moduri de ode", "ceruri eșarfă"; 9. Asocierea între fragilitatea organizării inferioare a vieții și sufletul infantil în poezia După melci. În lumea gasteropozilor se petrece o dramă, provocată de un cântec folcloric prin care
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
visători la steaua/ Singurătății", reliefează atitudinea contemplativă a poetului (Strofa I). Acesta trăiește viața ca suferință, conștient de efemeritatea omului: "Până-n fund băui voluptatea morții/ Neîndurătoare". Voluptatea iubirii devine voluptatea morții, marcată de repaos, atunci când suferința e "dureros de dulce". Mistuit de patima erotică, poetul trăiește intens acest sentiment, un adevărat foc ce nu poate fi stins "cu toate/ Apele mării". Pasiunea pentru femeie rămâne constantă, deși mitologia ne oferă exemple de eroi care au sfârșit în chinuri, din cauza acestora. Nessus
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul". Ștefan Gheorghidiu trăiește o dramă a incompatibilității, a imposibilității de comunicare autentică, în relații erotice, în relații camaraderești pe front. Totul se consumă în interior, îl mistuie la mari adâncimi. Drama își are explicația în conflictul dintre lumea idealului, a absolutului, așa cum și-o imaginase eroul și lumea reală, existența dureroasă. Din această confruntare, Ștefan Gheorghidiu este un învins. "Izvoarele" prozei lui Camil Petrescu pornesc din Stendhal
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
intelectuală. Emotivă, se află mereu în contact cu arta, surâde și surâsul ei pare "un reziduu de tristețe", iar întreaga ei alcătuire este străbătută necontenit de un fluid" (Fred Vasilescu). Din confesiunile de la începutul romanului, ne-o imaginăm excesiv feminină, mistuită de dragoste față de Fred Vasilescu, cu răbufniri mai întotdeauna cenzurate. Doamna T. trăiește prin iubire, prin sentimente superioare, apropieri sprirituale, afecțiune, devotament, dragoste, încât este femeia "iubită de toți bărbații", ba mai mult: "În primul rând, luăm cunoștință de drama
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Este un personaj dinamic, multidimensional, însetat de certitudini. Portetul fizic: "...un tânăr ca de treizeci de ani, înalt și delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, fața palidă și ochii verzi-albaștri, foarte puternici , pătrunzători. Are o figură obosită, de om mistuit de o frământată viață interioară". În actul al doilea se confruntă protagoniștii, două caractere diferite. Confruntarea cu Ioana îl arată "neliniștit", "timid", "îngrozit", dar fericit. Caracterizarea Ioanei Boiu-Dorcani Ioana este un personaj dinamic, multidimensional, inflexibil, având senzația atingerii absolutului prin
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
noapte în brațele lui Lică, o ucide și este ucis la rândul lui de Răuț, omul lui Lică Sămădăul. Acesta din urmă, ca să nu fie prins de Pintea, se sinucide izbindu-se cu capul de-un copac, în timp ce un incendiu mistuie cârciuma, parcă pentru a purifica locul afacerilor necurate. Pintea a aruncat în apă trupul lui Lică Sămădăul, pentru ca "nimeni în lume să nu afle" că a scăpat de pedeapsa legilor. În operele lui Slavici, descrierile de natură apar aproape întâmplător
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
nu cadă viu în mâinile jandarmului Pintea, s-a sinucis, zdrobindu-și capul de-un stejar, dovadă a orgoliului său nemăsurat și a cruzimii. Ioan Slavici își sancționează personajele care se abat de la principiile fundamentale ale moralei. În final, focul mistuie hanul pentru a purifica locul de rele. Lică Sămădăul este o întruchipare a răului: "un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustață lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
ca pe o metodă eficace de uitare, de cufundare într-un astfel binefăcător, desi halucinant, joc al destinului: Scos din viața firească, mă mișcăm că un somnambul în afară de club. Toate îmi erau indiferente; din furnicarea străzilor, nu deosebeam decât tovărășii mistuiți de acelasi rău, atrași unul către celălalt de o tainica asociație. Numai între noi găseam ce ne vorbi, prelungind dincolo de zidurile clubului halucinația jocului". Prăbușirea protagonistului devine certă abia când realul, acest real al voluptoasei adânciri în viciu, se contopește
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
lumea asta nu e decât un mare rahat. Cred că și d-ta ai pățit același lucru. Asta e, știu că am pierdut."30 Tirania vieții demonstrează a fi inevitabilă, dorința de a trăi, ca și capul zmeului, renaște mereu, mistuie, devorează și anihilează. Chiar dacă uram viața, ne agățam mizerabil de ea, spune Cioran, o blestemam, în timp ce dăm lumii copii, unul după altul. Cioran își uimește încă o dată cititorii atunci când, tematizând moartea, în eseul final din Ispita de a exista, exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]