KorAP: Find »[drukola/base=nefiresc & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...56 57 58 ...96 >

2,380 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939

îndoia demult? Și dacă toată lumea se înșela? Învățătorul acela care mă premiase fără să știu nimic murise demult și luase cu el în mormânt secretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese niciodată convins că nu se petrecuse atunci ceva nefiresc. Ai mei toți știau bine că sânt un bleg, totuși de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-ași fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obișnuiți din prostie sau din părtinire, dar

Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
se mai găsesc? Le spusesem pe toate. Și în orașele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Îi spusesem pe toți. Mai erau însă orașe și locuitori pe care nu-i spusesem, să mă mai gândesc. Se lăsă o tăcere nefirească în marea încăpere de clasă. Timpul trecea, profesorul stătea neclintit la catedră și aștepta. Totul parcă încremenise. Ce vroia de la mine? Atâta știam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă gândi. ― Gîndește-te! mă somă bătrânul domn ca și când mi-ar fi

Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
înțelegeam nici de ce plecasem așa devreme... ― Marine, începu el, te duci la București... Și tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu eram nici neliniștit. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, așa cum nu credeam în lucrurile nefirești. Acest sentiment de neîncredere care mi se năștea în conștiință în acea toamnă era adânc și cu anii a devenit foarte stabil și m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic... Răsturnări nefirești... puteau avea o durată... nu

Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
așa cum nu credeam în lucrurile nefirești. Acest sentiment de neîncredere care mi se năștea în conștiință în acea toamnă era adânc și cu anii a devenit foarte stabil și m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic... Răsturnări nefirești... puteau avea o durată... nu puteau avea viitor... ― Te duci la București, reluă tata... Și cu o insistență cu care vocea sa groasă se ferea să ma sperie, dar nu șovăia să mă facă totuși să înțeleg că mcepînd din

Imposibila întoarcere by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295610_a_296939]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631

Tușa o găsiră vecinii căzută la pământ, cu brațele și picioarele moi, cu gura strâmbă din care curgea În praful bătăturii un fir lucitor de scuipat. Aluatul dăduse peste răscoale din copaie, oamenii și lucrurile Își lăbărțaseră și-și bulbucaseră nefiresc formele de cocă la căldura cuptorului ce-și pierdea Încet-Încet din putere. Tușa Îl Înfruntase pe Cel ce Doarme, iar el nu Îngăduise Îndrăzneala. A lăsat-o să trăiască Încă vreme destulă, nemișcată, mută, cu gura strâmbă, Îngrijită de niște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
sub pat. A doua zi, trei sferturi dintre soldați plecară către casele lor. Era o liniște nelalocul ei, barăcile deodată se făcuseră uriașe și pustii. Se auzea pentru Întâia oară ciripitul vrăbiilor, iar lătratul potăilor costelive se prelungea În ecouri nefirești printre magaziile de tablă. Camioanele verzi se arătau de tot pașnice, așa cum zăceau tăcute pe platformă și Își Încălzeau străvechea tăblărie la acel soare pașnic și binevoitor. De soldați nu se sinchisea nimeni, În afară de bucătăreasă, care asuda deasupra oalei de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
câine rău, harnic și neiertător” și mulți Își botezau cățeii așa, În credința că ghemurile alea de blană aveau să ajungă așa cum le chema. Un vecin al vărului meu are o pereche de câini - două fiare sălbatice, de o ferocitate nefirească, hrănite de trei ori pe zi cu bătaie, și la două zile cu resturi de la masă și apă, care se numesc Talina și Icler. Mi-a trebuit destulă vreme până să se producă În mintea mea marea revelație: Îi chema

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
dobitocule!” „Păi de ce nu zici, bre, așa? Uite acușica!” După ce se prăvălise de câteva ori În murdărie, proptindu-se, ca la armată, pe coate, palme și genunchi, Rândașul izbutise, până la urmă, să pună mâna pe un vițel alb, cu ochii nefiresc de mari. Îl târâse până În mijlocul țarcului și-i sucise capul. Vițelul se prăbușise, mișcându-și Înspăimântat și cu disperare picioarele În aer. Rândașul se azvârlise peste el și-l ținea bine, ca pe o ibovnică nărăvașă. Veterinarul părea că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
foc, a lup, a inundație, a cutremur. În mijlocul țarcului, Înconjurați de grămada rotitoare a vițeilor, cei doi rânjeau tot prostește, ca și cum ar fi fost obișnuiți cu tot ce se Întâmpla În jurul lor și nimic nu li s-ar fi părut nefiresc. Directorul, și el puțin buimăcit de acea zarvă, Încheiase, tot ca și cum lucrurile n-ar fi fost altfel decât oarecare: „Tovarășul veterinar va continua mai târziu cu partea a doua a intervenției. În ordine, doi câte doi, poftiți spre ieșire”. Ajunși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
săptămânilor de practică. Nu izbutisem Încă să pricep cum se măsoară cu șublerul, de pildă, ori cu micrometrul (de câte ori Încercase maistrul să mă lămurească, nu-mi intrase nimic În cap, căci, fascinat - nu știu de ce -, Îmi lipeam privirile de locul nefiresc de gol de la mâna dreaptă a ăluia, acolo de unde fusese retezat un deget...). Însă de-acuma, gata: aveam să fiu atent ca să ajung bun meseriaș. Iar dacă n-avea să se petreacă așa (după cum cu destul temei bănuiam), nu se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
ostoiască, atât refugiații Înghesuiți În vagoane, cât și oamenii ce se aflau În preajma ruinelor gării băgaseră de seamă că singurele victime făcute de acea bombă vicleană de calibru mic fuseseră cerșetorul olog și câinele său, un dulău alb, cu ochii nefiresc de mari, pe care toți cei din măruntul târgușor știau că-l chema Ilie și că fusese nemaipomenit de credincios și de blând. Viitoarea bunică vitregă a lui Ectoraș apucase să vadă răspândite prin moloz o pâine, o parte dintre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
nu se ducea acasă În seara aia, ci la văru-său, așa că n-ar fi fost nici o nenorocire dacă ar fi ocolit nițeluș pe ulița ei și-ar fi apărat-o de Înspăimântătoarele potăi. Lui Ectoraș Îi era o frică aproape nefirească de câini, Însă atunci se simțise mai bărbat decât oricând și se știa gata să le ia beregățile cu dinții. Din fericire, ca să ajungă la casa așezată pe o uliță de pe culmea coastei dinspre Dunăre, trebuia să străbată o mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
spinarea de partea ferită de vifor a ghizdurilor. Lângă el Înfipse În zăpadă, ca să-l aibă la Îndemână, toiagul. Se gândi să rămână așa câteva minute, ca să-și recapete suflul și puterile. Își mângâie prin șubă, aproape cu drag, pântecele nefiresc de umflat și oftă cu un fel de ușurare și bucurie. Își Închipui cum ar fi fost să dea Încet pe gât o cană, una singură, de vin fiert cu miere și scorțișoară. Ar fi sorbit-o ușor, s-ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
ordonat. Își sprijinea mâinile pe toiagul lustruit din lemn de sânger. Bătrânul Înălță capul, simțind că se Îndrepta cineva către el. Lui Repetentu i se strânse o gheruță pe inimă. Înghiți În sec, privind ochii care Îl țintuiau goi, ieșiți nefiresc din găvane și lăcrimând Întruna. Își Învinse sfârșeala și rosti cu glas tare și vesel: „N-ai treabă, nea Mitule! Stai frumușel la poartă, te uiți după vreun cur de muiere, mai o vorbă, mai alta, te odihnești și mata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
curba În unghi drept din mijlocul satului - să-și piardă cunoștința, mai avu timp să se scârbească pentru că zăcea aruncat și tăvălit În balegă moale de vacă. Nu simțea nici un soi de durere, văzu că un picior Îi stătea Îndoit nefiresc și pricepu că era frânt. Auzi strigăte În jur. Cineva Încercă să-i asculte inima. Zgomotele se Îndepărtau din ce În ce. Se Întrebă cum de aflase Coana Marița că el și nu Ectoraș fusese cel care, În copilărie, o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
izbuti În timpul somniei mele să-l pun pe dealul ăla - știi tu care - să-și nască taina. ― E un fel de moarte ce facem noi aicea, nu? mormăi mai mult pentru sine cel tânăr. ― Ai zis ceva? Întrebă cu glas nefiresc de puternic Foiște. ― N-am zis nimica... Căutau din ochi locuri unde să se așeze. Foiște părea că se distrează: ― Doi dumnezei zănatici! Știai, Repetentule, că zănatic vine din latinescul dianaticus? Se așezară, după ce neteziseră cu palmele țărâna călduță, măruntă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573

ale unui koto, în depărare. În acel moment, peste Castelul Miki se pogorî o stranie liniște. În noaptea de culoarea cernelii indiene, nimeni nu mai putea nici măcar să respire, în timp ce frunzele uscate se învârteau și dansau haotic, pe un cer nefiresc. — Un koto? întrebă unul dintre soldați, ridicând privirea în gol. Ascultau, aproape în extaz, sunetele nostalgice. Oamenii din turnul de veghe, din corpul de gardă și din toate părțile fortăreței erau cuprinși de aceleași gânduri. Prin furtuni de săgeți, împușcături

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
Katsuyori. Deși, pe de o parte, își arătase, tot mai dârz, neînduplecatul spirit și ordonase întărirea mijloacelor defensive de pretutindeni, când îl primi pe Kaisen la noul său castel se arătă dispus să se autoanalizeze, ceea ce, pentru el, o atitudine nefiresc de calmă. Probabil, însă, că această schimbare venea prea târziu. — N-au trecut decât zece ani de când a răposat tatăl meu și opt ani de la bătălia de la Nagashino. De ce și-au uitat, atât de brusc, generalii din Kai principiile? îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
vasali bănuiseră că plecarea din Kameyama urma să aibă loc în acea zi și se așteptau la un anunț în acest sens, de la primele ore ale dimineții. Fură foarte surprinși când descoperiră că stăpânul lor dormea atât de mult, lucru nefiresc pentru el. Pe la amiază, în hol se auzi glasul relaxat al lui Mitsuhide: — Ieri mi-am petrecut întreaga zi plimbându-mă pe munte, iar azi noapte am dormit mai adânc ca oricând. Poate că de-asta mă simt azi atât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
simula intenționat neștiința. Se agăța de speranța că, într-un fel sau altul, își mai putea trage vărul înapoi de pe marginea prăpastiei. La auzul cuvintelor lui Mitsuharu, venele de pe tâmplele lui Mitsuhide se umflară și mai mult. Glasul îi devenit nefiresc de răgușit, când spuse: — Mitsuharu, nu știi că mă roade ceva de când am plecat din Azuchi? — Se vede cu ochiul liber. — Dacă așa e, atunci de ce mai avem nevoie de atâtea vorbe? Nu da sau un nu va fi de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
astupe șanțul cu uși și scânduri de acoperiș. Imediat, toți se buluciră să escaladeze zidul. Pușcașii își aliniară armele și, ochind de pe creasta zidului spre curte, traseră prima salvă. Între timp, în clădirile din incinta templului se lăsase o încremenire nefirească. Toate ușile din fața templului principal erau închise și ar fi fost greu de spus dacă înăuntru se găsea sau nu un inamic în care să se tragă. Din Strada Scursurilor începură să se înalțe flăcări și rotocoale de fum. Dogoarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
Shibata făceau raiduri de noapte și recurgeau la șicane meschine, reușind să stânjenească progresele, dar, când își dădură seama că n-aveau nici un real succes împotriva unor oameni care erau pregătiți tot timpul, deveniseră tăcuți ca însuși muntele. Era aproape nefiresc. De ce nu acționau? Hideyoshi, însă, înțelegea. Gândul lui constant - și anume, că adversarul era un veteran bătrân și puternic, deloc ușor de înfrânt - se reflecta și în mintea lui Katsuie. Dar mai existau și alte motive importante. Pregătirile militare ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
soare, oamenii văzură că de abia era jumătatea a doua din Ora Dragonului. Fuseseră oare orele mai lungi sau mai scurte? Nu era o zi când timpul să se măsoare în mod normal. Aveau gâtlejurile uscate, dar nu doreau apă. Nefireasca tăcere le încrețea carnea pe trupuri. O pasăre țipă strident, în timp ce zbura peste vale. Dar nimic mai mult. Toate zburătoarele fugiseră spre alt munte, mai pașnic, lăsând locul în seama oamenilor. Ieyasu părea să fie prea adus de umeri. După

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
o plecăciune și se retrase. La plecarea lui, un ajutor personal intră cu o lumânare și aprinse, în liniște, două lămpi. La un moment dat, soarele apusese. Privind lămpile, Ieyasu simți că, într-un fel sau altul, ziua aceea fusese nefiresc de scurtă. Se întrebă dacă din această cauză - chiar și cu toate presiunile muncii - încă mai simțea un gol în inimă. Ca de la o mare distanță, auzi sunetul ușii glisante, deschizându-se încet. Kazumasa, îmbrăcat în haine civile la fel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
Corola-publishinghouse/Imaginative/561_a_770

iau un taxi și merg la cimitir, cu multe crizanteme și împodobesc mormântul soției și al fostului meu director la Școala Normală, Paul Constantinescu. E o liniște perfectă în cimitir, soarele stăruie luminos și călduros pe la ora 11, încât pare nefiresc de cald pentru mijlocul lui decembrie. Revin acasă puțin transpirat, încălzit. Am pregătit un volum pentru d-na prof. Ioana Triculescu din București, veche și bună prietenă a Marianei. Un autograf potrivit persoanei și o scrisoare de trei pagini au

CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII (CĂLĂTORIA CONTINUĂ). In: Călător... prin vâltoarea vremii(călătoria continuă) by Alexandru Mănăstireanu (2009) [Corola-publishinghouse/Imaginative/561_a_770]