1,528 matches
-
asupra faptului că n-am coborât de pe bicicletă, fie val fie deal (dar amintesc faptul că n-am făcut-o), prima oprire fiind la izvorul din Dulcești, unde mi-am făcut plinul bidonului bicicletei. Am trecut lejer de Condor ajungând (nițel panicat) la Girov, unde m- am întărit cu o înghețată și o coca-cola. Trebuie spus că acolo mi-am depășit recordul de viteză atinsă cu bicicleta actuală: 55,5 km/h. Ziceam că eram nițel panicat; păi nici nu aveam
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
trecut lejer de Condor ajungând (nițel panicat) la Girov, unde m- am întărit cu o înghețată și o coca-cola. Trebuie spus că acolo mi-am depășit recordul de viteză atinsă cu bicicleta actuală: 55,5 km/h. Ziceam că eram nițel panicat; păi nici nu aveam cum să nu fiu auzind tunete, privind deseori spre cerul care n-arăta bine.... Mă gândeam la pelerina de ploaie și la umbrela din geanta pliantă nelipsită la deplăsarile pe două roți, și încet- încet
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
al tău! În ceea ce privește jongleriile cu energia sau meditația... în vârf de copac, în frunzișul verii sau iarna, printre crengi înțepenite de ger... totul nu este nimic altceva decât rodul antrenamentului unei meditații zilnice și făcute cu conștiinciozitate. Bineînțeles, am exagerat nițel cu... copacul, cu... iarna... Meditează și tu cu regularitate și o să observi că performanțele nu vor întârzia să apară! - Remarc faptul că reușești mereu să mă faci să mă simt confortabil în prezența ta. Să mă simt... egalul tău! Mă
Nevăzutele cărări by FLORIN MEȘCA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91862_a_93220]
-
fericit. Prima datorie a creștinului: a simți adînc nenorocirea condiției omenești. Ieșirea din dilemă: soluția dogmatică: credința în transfigurare și înviere. Creștinul (sau omul e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, rațional, degajat, convins de relativitatea celor lumești; deci nițel sceptic și foarte îngăduitor; și totodată știind că aici se joacă partida pe viață și pe moarte că numai în trup ne putem mîntui (trupul e trup de moarte și Pavel așteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
să cânte o piesă, nu ? și iar râsete la masă. Pauză câteva secunde. Hai, dă-i bice ! Ai noroc că în seara asta totul a mers bine, în cel mai rău caz o să iasă o comedie, și n-ar strica nițică comedie, nu, Vasilescule ? Păi, eu ce-am zis, coane Răcaru ? Oricum o dai, iese bine. Și dacă puștiul cântă mai bine ca matale ? îl irită Răcaru. Îl las pe el să cânte și-i dau pe sfert cât mă cureți
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
o insistentă gesticulație ne-conformă cu cea a „majorității”, cei care nu numai că desfid „simțul practic”, dar și normele de comunicare și de reacție. Atunci, În ’72-’73, mi s-a „oferit”, ca să zic așa, varianta de a fi „nițel nebun”, dar cum eu, cu bine-cunoscutul meu simț „ne-realist”, am refuzat-o, demonstrându-mi logica și puterea creatoare printr-o carte publică, mi s-a „oferit” cealaltă „variantă”, ceva mai puțin „clasică”, mai puțin „curată”, dar... variantă totuși! Și
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
noilor politicieni, improvizați cei mai mulți, s-au ițit, ca să zic așa, și câteva siluete „culturale”, unele dintre cele mai respectabile, de altfel; un Doinaș, un Manolescu, un Paleologu, un Pleșu, un Dinescu sau Hăulică! În ce mă mă privește, deși făcusem nițel politică prin anii șaizeci (dar mi-am tras iute piciorul, În văzul tuturor, riscând nu puțin, când am simțit duhoarea și imprevizibilitatea mediuluiă, am preferat să stau deoparte În acei ani, primii de după Revoluție, „mărginindu-mă” să scriu romane, eseuri
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
ani cucerită de noi cu sabia” (Portret în istorie, p. 503). Aceste afirmații nu constituie însă un temei pentru a aduna și scădea anii ca să se potrivească în așa fel încât să se spună că închinarea s-a făcut, potrivind nițel anii, în 1476. Afirmațiile sultanului și ale marelui vizir sunt vagi, faptul că se referă la un secol sau la mulți ani, de când s-au petrecut faptele, nu constituie o certitudine. Dacă ar fi precizat și unul, și altul, că
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
circumscrie puterilor cosmocratoare ale fecioarei. Motivația închiderii fecioarei din basm anticipează parcursul inițiatic: „Și, biata, nu putea și ea să iasă din casă să se plimbe, nu putea să se mărite, nimic, din pricina zmeilor, că de cum mai răsărise și ea nițel de se făcuse de măritat, se pomenise cu spurcăciunile la poarta împăratului”, „Și-atâta trei zmei care bântuia la ele să le fure întotdeauna. El le-a țânut înainte șaptesprezăce ani într-un geamlâc de sticlă” (Boișoara - Vâlcea). Vârsta fetei
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
ușile erau închise, toate erau cu santinelă la fiecare ușă, planton” (CeleiOlt), „a durat un turn mare cu zidurile groasegroase și cu gratii la ferestre cât piciorul omului și dese, și acolo a pus pe domniță de cum s-a mărit nițel”, „biata nu știa nici iarba verde a câmpului nici de cântatul privighetoarei în pădure, nici de nimic”, „de optăsprezăce de ani n-a văzut razele soarelui, nici măcar grădina lor de flori” (Boișoara - Vâlcea). Interdicția luminii, semnalată de V. I. Propp
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
literatura foarte bună pe care, unii, o scriu și sărăcia spirituală în care se zbat. Depun energii nebănuite pentru a-și asigura stima de critică și onorurile unor jurii pe care le asediază cu rugăminți fierbinți exprimate cât mai... poetic. Nițică demnitate nu ar strica acestei fiare numite uneori poet. Mai cred și azi că trebuie să uiți că ești poet când scrii poezie, să încerci o formă de detașare, ca atunci când, se spune, sufletul părăsește trupul și se pregătește de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
a murit la Paris unde a băut șampanie bună, în companii selecte, dar nu a uitat să-și facă mămăliga pe pirostrii aduse din țară. Nu poți părăsi țara, nu poți lăsa pirostriile să ruginească la muzeu hai să râdem nițel când căutăm prea evident cinci motive pentru exil. Doar știi că omul este oaspete și călător pe acest pământ întunecat, ce fel de exil cu pașaport e acela? Provincia e placidă: și dacă are vârfuri în inteligență sau abisuri de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
e mai complicat cu angoasa. Scrisul e o îndeletnicire pe care o faci de plăcere, dar de care ai vrea să scapi la un moment dat, atunci când simți că nu mai e scăpare. E o descensus ad inferos, ca să fiu nițel prețios, de la orfici citire, chiar dacă unii au mai realizat și ascensiunea. În general, de ce ar scrie oamenii poezie, ca să spună cât de frumoasă e lumea? Asta e treaba fotografilor, dar și ei, săracii, realizează astăzi că grotescul, chiar tragicul, este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
valait son pesant d'or, certains les pauvres, les dissidents, les anarques ou les homosexuels naîtraient sans cul. Ș.a.m.d. Patafizica te învață și să te reconciliezi cu dimensiunea excremențială a existenței. Inter faeces et urinam nascimur și, cu nițică strădanie, vincimus, trecând din eșec în eșec până la victoria finală... a coasei asupra lanschenetului. Grației soluțiilor ei atipice, marginale, nu rareori amintitoare de metodul lui Coue, compari, evaluezi, observi altminteri; numai supralicitezi straiul de fir aurit și... așternut peste țărâna
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
prieten; acest sentiment l-am avut văzând primul număr al revistei Symposion... Îmi amintesc foarte bine când am văzut, surprins, primul număr din Symposion, în primăvara anului 1972. Prima impresie a fost modestia (ca să nu spun sărăcia, adică o impresie nițel penibilă) Symposionului primar. Eram cu toții, pe atunci, săraci, studenții în special. Săraci, dar Symposionul mi s-a părut și el, la prima vedere, prea sărac, ca un tânăr îmbrăcat cu niște straie oarecare care nu-s ale lui; eu mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
Rienzi, ar însemna să fie ori Dl. Hohenzollern ori Domnul Candiano Popescu. De altfel Dl. Hohenzollern știe că Doamna lui îl preferă pe Conul Vasile, care a știut s-o traducă, deși nu știe nemțește. Și eu am tradus-o nițel, deși știu nemțește. Ha, ha! El a știut să scrie și "Peneș Curcanul". Plecat-am nouă din Vaslui și cu sergentul zece. Eu nu puteam să scriu "Peneș Curcanul", poemă care, o recunosc, e foarte reușită, e o frescă minunată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
flămânzi, căci nu mai era mult pănă la amiazăzi, ne-am întrunit cu toții la umbra unui stejar singuratic și rămuros, care străjuia ca un pusnic în mijlocul câmpului și acolo am ținut sfat unde să ne ducem ca să ne înfiripăm cu nițică mâncărică și băuturică, deoarece nu luasem merinde cu noi, în speranța că ne vom întoarce mai curând acasă, speranță de multe ori înșalată, căci, dacă știi când pleci, când ai să te întorci nu știi. Nedând peste vânat, ne-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
cavernos, de parcă te înjunghia cineva. De la Cohen ăsta mi-a rămas atunci în minte un singur vers „Jesus was a sailor“. Nu știam ce vrea să spună. Cum adică Iisus vaporean? Trebuia să-ți pui bibilica la contribuție. Să judeci nițel. Cohen ăsta avea nuanțe, nenică. Era bengos, care va să zică. Nu ca zgubiliticii mei de până atunci, la care mesajul putea fi rezumat la ceva de genul: „Viața asta e un rahat/ Absolut toți mă enervează/ Mai ales tu ăsta care ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
adâncurile pădurilor. Când ploile erau mai abundente de umpleau șanțurile, copilașii neobosiți erau primii afară să se joace cu „tunuri”. Nu știți ce sunt, nu-i așa? Copii adunau în mânuțe noroi și-l scobeau în mijloc, după care turnau nițică apă în scobitură. În final dădeau cu bulgărele de pământ și sună exact ca și cum ar fi tras cu pușca. Asta numeau ei tunuri... Dar anii au trecut și în clasa a III-a am aflat vestea tragică a morții bunicii
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
alb cu fulgarinul ei care-i venea extraordinar, și-a luat geanta și pur și simplu a zbughit-o din cabinet, alături de tata. Au ieșit alergând din clădirea dispensarului. Aveau aerul unor adolescenți care tocmai făcuseră o poznă. Tata era nițel ridicol în rolul acesta de june, el, care avea păr alb la tâmple. În stradă, doctorița s-a oprit și i-a întins tatei mâna, recomandându-se în glumă și serios: -Irina. -Valeriu, s-a prins tata în jocul ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ca și cum vipia îi alungase pe toți amatorii de plajă, silindu-i să rămână acasă, ascunși la umbră, în cotloane răcoroase. Cei doi băieți s-au retras în păduricea din apropiere, pe malul înalt și abrupt. Dezamăgiți, voiau să-și tragă nițel sufletul după ce bătuseră atâta drum degeaba, prin dogoarea de iad. Și-au aprins câte o țigară. Carpați fără filtru. Au tras adânc fumul în piept: fumau ca niște bărbați, nu ca niște țânci mucoși. S-au întins în iarbă. Au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
trei minute, după care observă că analistul nu arată prea bine. „Sunați-l din partea mea pe profesorul X.“, spune falsul ministru. „Mi-a fost student. Să vă vadă, să faceți niște analize. Probabil că e vorba doar despre un ficat nițel obosit. Nu mi-o luați în nume de rău, dar vă stimez prea mult, ca să nu-mi fac griji. Un medic la pensie e tot medic.“ Apoi, falsul ministru îi telefonează secretarei profesorului X. și-i spune că o să-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
că îmi era dat să construiesc viitorul până când o să ies la pensie. Și nu orice fel de viitor, ci viitorul luminos al patriei. Era posibil ca mortul să-l fi construit mai repede ca restul românilor și apoi a forțat nițel situația. S-a mutat, fără să mai aștepte repartiție în viitor. Cum moartea e ultimul act de prezență, anunțul consemna, de fapt, un caz de absență temporară în drumul numitului Dăbuleanu Pamfil spre trecut. Nu spre perfectul simplu, nu spre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
îngroape și ce-o să se aleagă din afacere, angajații îl zăresc pe Mănel stând pe vine într-un colț al camerei. Băiatul știe că, în curând, o s-o ia iarăși din loc și e trist. De fapt, nu trist, ci nițel dezorientat. Toată viața a hoinărit, dar la domnul Dumitru își găsise un rost. „Oameni buni - discută între ei angajații -, a zis nea Dumitru c-o să-l îmbrace din cap până-n picioare, înseamnă că asta a fost ultima dorință a mortului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
ca să-și delireze părerile. Ar fi însemnat să fie toți nebuni, dar uite că oamenii se duceau la muncă, făceau cumpărături, conduceau mașinile, iar duminica mergeau la biserică. Singura chestie care te îndemna să crezi că Dinu era totuși ori nițel mai nebun ori nițel mai sănătos decât ceilalți erau cele două vorbe cu care încheia orice părere. Uneori, își începea părerea cu ele. Erau două vorbe pe care le folosea zilnic de zeci și poate chiar de sute de ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]