KorAP: Find »[drukola/base=nordic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...56 57 58 ...347 >

8,673 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

suportul reprezentat de Imperiu, redevenit după 450, singura putere politică și principalul focar de civilizație la Dunărea mijlocie și de jos. Refacerea așezărilor de pe malul drept, restaurarea fortificațiilor și altor cetăți de pe malul stâng, instalarea unor garnizoane, stăpânirea unor puncte nordice, reluarea schimburilor comerciale, circulația monetară și cea umană, legăturile între creștinismul nordic și cel sud-dunărean au dus la pătrunderea masivă a creștinismului în nordul Dunării, în regiuni încă păgâne până atunci. Restaurarea scaunelor episcopale pe malul drept, înființarea altora în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
focar de civilizație la Dunărea mijlocie și de jos. Refacerea așezărilor de pe malul drept, restaurarea fortificațiilor și altor cetăți de pe malul stâng, instalarea unor garnizoane, stăpânirea unor puncte nordice, reluarea schimburilor comerciale, circulația monetară și cea umană, legăturile între creștinismul nordic și cel sud-dunărean au dus la pătrunderea masivă a creștinismului în nordul Dunării, în regiuni încă păgâne până atunci. Restaurarea scaunelor episcopale pe malul drept, înființarea altora în Scythia Minor (Dobrogea), reorganizarea bisericească a Illyricumului, prin înființarea, în 535, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Imperiul. Examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de limbă latină, din limba noastră, conduce la concluzia generală că, abia după 350, sunt situate începuturile creștinismului în nordul Dunării. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc (biserică, sărbătoare) s-au născut pe malul stâng (nordic), iar alte cuvinte (duminică, Crăciun, Cincizecime, a cumineca) ne duc la fixarea datei creștinării noastre în anii 375-450. Apoi, din contrastul dintre creștinismul urban și cel rural, rezultă caracterul misionar al începuturilor creștinismului românesc-episcopi și preoți din orașele provinciei Illyricum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
I, s-a desfășurat într-un context politic și etno-demografic fluctuant. Prăbușirea stăpânirii bizantine în regiune și spargerea romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean și rolul său în menținerea identității etno-lingvistice și spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credințele, ideile și practicile religioase ale populațiilor care au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Pe lângă Panonia, centrul puterii hune, cedată de romani prin tratate, Attila urmărea să-și adauge tot șirul centrelor romanice dunărene până la Novae, reședința ostrogoților. În timpul incursiunilor hunice la Dunăre, răsar satele localnicilor de străveche origine, prezente peste tot pe malul nordic al ei. Patronatul turanic al hunilor este, de fapt, un nou și mare factor de sinteză, regalitatea lor nu înseamnă o veritabilă administrație, ci "un drapel de luptă" (Iorga). Din palatul său din Panonia, magister-ul barbar merge spre Apus, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
patrii, după ce-au părăsit țărmul Balticei, gepizii s-au stabilit în apropierea Daciei, în regiunile de nord-vest, dar goții s-au opus cu armele și gepizii au pierdut lupta. După înfrângere, gepizii s-au retras (stabilit) pe versantul Carpaților nordici, unde anterior locuiseră costobocii sau vandalii. Participarea lor, în 269 d. H., într-o coaliție a triburilor germane împotriva Imperiului indică stabilirea gepizilor în apropierea frontierei romane. Gepizii au început să graviteze spre regiunea situată la apus de Vistula, dovadă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
revoltei slavilor și altor popoare supuse, ascensiunii francilor în Apus și apariției proto-bulgarilor în sudul Dunării, în secolul al VII-lea. Avarii au reușit să controleze un teritoriu vast, ce se întindea din stepele nord-pontice până în Alpi și din Carpații nordici până la Dunărea de Jos și coasta Mării Adriatice. Însă, în ciuda întinderii teritoriale, destinul lor istoric se va consuma în interiorul bazinului carpatic. Modelul după care a fost organizată stăpânirea avară era specific societății nomazilor răsăriteni: structuri politice efemere bazate pe legea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
târziu în secolul VII, au fost îngropați și războinici călăreți, despre care unii specialiști cred că erau avari sau kutriguri sau alți nomazi răsăriteni. Un fapt semnificativ pentru avari, este că ei nu s-au instalat niciodată efectiv în partea nordică a Transilvaniei pentru asigurarea controlului căilor de acces dinspre nord-vest, deoarece era nepotrivită modului lor de viață de păstori nomazi. Controlul zonei era asigurat de slavi, supuși ai avarilor, care au primit sarcini militare precise în acest sens. Însă în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
erau intercalați între ei (slavi) și autohtoni (romanici). Pentru apariția slavilor la Dunăre, nu se poate lua în calcul decât secolul al V-lea, pe vremea lui Attila, și al VI-lea. În acel moment, romanicii erau pe malul stâng (nordic) al Dunării, sub stăpânirea trecătoare a unor elemente germane (gepizii). Cronicarul bizantin Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
militar, chaganul apare în numele supușilor de care se servește (slavii) și ale căror năvăliri le hotărăște. Romanii nu consideră barbari pe slavi, dovadă, simbioza lor cu elementul romanic de la nordul Dunării, ca și refuzul Imperiului de a considera pierdut malul nordic dunărean fortificat de ei. Slavii, avangarda avarilor, sunt conduși de Ardagast, Musokios, apoi Piragast. În replică la expediția romană, oastea barbară trece Dunărea în sud și, iarăși, chaganul avar apare ca stăpân în aceste regiuni. Luptele dintre avari și romani

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mareei slave, Imperiul s-a retras din preajma Dunării pentru mai multe secole. Dar prin colonizarea grupurilor de seminții slave, Imperiul nu se considera nici izgonit, nici umilit-el deținea Marea și Dunărea, ceea ce presupunea deținerea capetelor de pod de pe malul stâng (nordic) al fluviului, cu cetățile și teritoriile înconjurătoare. În plus, slavii îi aparțin în secolele VII-VIII, cum i-au aparținut anterior goții, colonizați în sudul Dunării, apoi mutați în Italia. Așadar, la începutul secolului al VII-lea, se părea că o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
îi aparțin în secolele VII-VIII, cum i-au aparținut anterior goții, colonizați în sudul Dunării, apoi mutați în Italia. Așadar, la începutul secolului al VII-lea, se părea că o nouă ordine, definitivă, s-a constituit, cu redobândirea malului stâng (nordic) al Dunării și cu puternica organizare a Dalmației romane-avem o dominație bizantină permanentă peste râu, pe ambele maluri. Se pare că Imperiul, mai ales după cedarea provinciei către bulgari (vezi mai jos), a operat o adevărată strămutare pe malul stâng

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, George Monahul, Simion Magister și Leon Grammaticus, relatează despre năvălirea bulgarilor în Tracia și ocuparea Adrianopolului. În această împrejurare, 40.000 de locuitori din zonă sunt luați și colonizați (deportați) de Krum în Bulgaria de dincolo de Dunăre-pe malul stâng (nordic) după un sfert de secol, ei reușesc în ciuda opoziției bulgarilor și ungurilor să se întoarcă în Imperiu. Să observăm că bulgarii, care dominau nordul Dunării, nu aveau o armată în zonă, ci trimit pe un comite din sud. Colonizarea celor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a cabarilor, care desprinși de chaganatul chazar în urma unor divergențe, s-au repliat în teritoriile controlate de unguri și s-au subordonat lor. Expedițiile organizate de unguri, în 862 și 881, s-au produs prin pasul Verecke din Carpații Păduroși (Nordici), la îndemnul cnejilor moravieni, Rostislav și Sviatopulk. Dar, după scurt timp, bunele raporturi ale ungurilor cu Moravia Mare au încetat și, în 892, ei întreprind o expediție ca aliați ai regelui Arnulf al Germaniei. Apopi, în 894, ungurii s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
câmpia (pusta) Panoniei, regiune prielnică pentru păstoritul animalelor. Unii autori (Notarul anonim) susțin plauzibil că ungurii au pornit spre nord, de-a lungul Carpaților Moldovei și Galiției, până la Munkacs, apoi au înaintat spre apus cu grosul efectivelor lor prin pasul nordic Verecke-cale tradițională de trecere ale migratorilor nord-pontici spre Europa centrală. Alți istorici susțin, puțin verosimil, că ungurii n-au ocolit pe la nord, ci au trecut de-a dreptul spre apus, prin trecătorile Carpaților răsăriteni și au ajuns, astfel, străbătând Transilvania

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Geto-dacii sunt elementul etnic de bază care a participat la alcătuirea poporului român. Ei aparțineau marelui neam al tracilor, de sorginte indo-europeană. În secolele VIII-VI î. H., geto-dacii și moesii, înrudiți cu ei, s-au desprins și alcătuiau ramura nordică a tracilor, constituind populația autohtonă a spațiului carpato-dunăreano-pontic. În teritoriile întinse ocupate de geto-daci au pătruns, în decursul veacurilor, și alte etnii, cum au fost sciții iranieni (agatârșii), coloniștii greci, celții, bastarnii, sarmații (iazigi și roxolani), dar acestea n-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și lingvistice a fost stabilită de învățatul ceh Jirecek, acceptată apoi și de alți lingviști și istorici (vezi mai sus). Conform acesteia, zona latină se întindea de la nord de Skoplje, lacul Ohrida, vest de Serdica (Sofia), urma spre răsărit versantul nordic al Munților Haemus până la gurile Dunării și Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și lingvistic, nu s-a desfășurat în același timp și în același mod în aria carpato-dunăreană. La sud de Dunăre, romanizarea a început mai devreme (secolul I î. H.), iar de-aici ea a iradiat în regiunile învecinate de pe malul nordic al Dunării, în Muntenia și sudul Moldovei. Acestea erau supravegheate de trupele romane încă înainte de cucerirea Daciei, prin construirea unor castre în vremea lui Domitian și Traian. După fixarea graniței romane pe Dunăre, dacii de pe malul nordic au fost atrași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
învecinate de pe malul nordic al Dunării, în Muntenia și sudul Moldovei. Acestea erau supravegheate de trupele romane încă înainte de cucerirea Daciei, prin construirea unor castre în vremea lui Domitian și Traian. După fixarea graniței romane pe Dunăre, dacii de pe malul nordic au fost atrași în sfera economică, culturală și politică a Romei. În acest fel, romanizarea Daciei a fost pregătită de pătrunderea economică și culturală la nord de Dunăre. Au contribuit, în sensul acesta, și strămutările de populații geto-dace din nord

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
supravegheată de trupele romane aflate în castrul de la Tirighina (Barboși)-teritoriu roman ce aparținea Moesiei Inferior -, pe valea Siretului se realiza legătura între Transilvania, Dobrogea și nordul Mării Negre, prin pasul Brețcu unde se afla castrul de la Angustiae. Moldova centrală și nordică, locuită de carpi și costoboci, a cunoscut viața romană prin negustori și militari un teritoriu de influență romană puternică în apropierea Dunării, până la Tyras (gura Nistrului), teritoriu controlat de trupe din Moesia. Cu toate acestea, vecinătatea cu provinciile Moesia și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au părăsit regiunile de munte și deal, unde trăiau în anonimat de secole, de-aici și tăcerea izvoarelor istorice, apoi s-au contopit cu grupurile împrăștiate în regiunile de silvostepă și cu o parte din romanicii veniți aici, pe malul nordic, în urma năvălirii slavilor în sud. Datorită numărului lor, a unui potențial biologic și economic superior, a unei organizări sociale și religioase (creștine) închegate, daco-romanii au învins și au asimilat pe slavi. Procesul de asimilare poate fi considerat încheiat, în linii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și social-politice la un rol preponderent, datorită în primul rând vitalității lor etnice. Slavii aceștia au fost, se vede, mai slabi, mai puțin numeroși în cele două extremități ale teritoriului pe care l-au ocupat, cea sudică (Grecia) și cea nordică (Dacia). Începând din secolul al VIII-lea, slavii pierd treptat teren în Grecia, iar în Dacia, în amalgamul etnic slavo-romanic, au numericește o importanță mereu mai mică. În Grecia, regrecizarea s-a făcut din orașele mai mari de pe coasta de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Adriatica și Marea Egee. Pe linia de graniță a limbilor slave în Balcani, susține slavistul olandez Van Wyk, se păstrează urme neîndoielnice ale idiomului unei populații romanice. Cercetarea diferențelor dialectale ale românei primare duce la constatarea că adevărata limită între particularitățile nordice și cele sudice, frontiera care pare să împiedice orice fel de întrepătrundere și să determine separarea dialectală este mai degrabă Mureșul, nu Dunărea, susține Pușcariu. Dovadă că Dunărea, spune la rândul său Brătianu, n-a fost niciodată o barieră, iar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
3058), 4524; 3. străine mai noi, cu puține derivate; 4. autohtone-160 (170), cu 1400 derivate, așadar aprox. 1500. În ceea ce privește repartizarea dialectală, cuvintele autohtone (traco-dace) nu se află în toate cele patru dialecte ale limbii române-majoritatea se află în dialectul daco-român (nordic), numai trei cuvinte lipsesc din acesta (arom. ..). Referitor la împrumuturile în limbile vecine, cuvintele autohtone românești împrumutate în limbile vecine sunt repartizate astfel: în maghiară-80, ucraineană-50, germană (sași)-40, bulgară-35, sârbo-croată -33, poloneză-20, neogreacă-20, cehă-10, albaneză-nu știm !54 Limba română

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
relațiile dintre "ugrii" albi, slavi și volohi: vorbind despre slavii de la Dunăre, el amintește despre populația romanică, volohii. Apoi, în 896, ungurii pătrund în Câmpia Panonică, unde "începură lupta cu volohii și slavii care trăiau acolo". Deducem că, în regiunea nordică a Carpaților Păduroși, românii trăiau împreună cu slavii. Despre situația formațiunilor politice românești din Transilvania, la începutul secolului al X-lea, aflăm date în Cronica Notarului anonim al regelui Bela al III-lea (Anonymus) "Gesta Hungarorum", datat secolul XII, dar care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]