1,752 matches
-
oară deci, omul făcu cunoștință cu "focul", ca element ce cădea sub simțurile sale omenești și care-i arăta, lămurit, propria vină și necurăție. În același timp însă, focul acesta îi amintea și starea sa de mai înainte, când nu păcătuise și când Dumnezeu -lumină eternă sta de vorbă cu Adam gură către gură și față către față. Acum simțiră Adam și Eva, că între ei și Dumnezeu s-a pus o stavilă de trecut și pe care avea s-o
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
recomand să citească necontenit Sf. Scriptură și-n special Noul Testament, neuitând nici Capitolul 15 din Epistola I către Corinteni, în care Sf. Apostol Pavel între altele spune și aceste cuvinte semnificative: "Veniți-vă în fire, cum se cuvine, și nu păcătuiți! Căci sunt între voi unii, care nu cunosc pe Dumnezeu: spre rușinea voastră o spun" (Flacăra Sacră, IV, 12, 1937, pp. 3-4) Mi-e frică de fericire Silindu-mi gândirea să controleze temeiurile credinței și trecând peste efemerele interese ale
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
sufletele morților noștri sunt în legătură cu noi; caută să ni se facă cunoscute; ne mustră; ne ajută fără să știm și pricepem noi și ne mângâie, în vreme de necazuri și primejdie. Depășesc poate doctrina creștină despre "starea sufletelor", dar nu păcătuiesc câtuși de puțin, afirmând că existența lor și legătura dintre noi cei vii și ele. Însuși Biserica creștină afirmă aceasta, când face pomeniri pentru "păcatele veniale" ale celor dispăruți. Mare greșeală fac, deci, urmașii unui mort, a cărui ultimă dorință
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
îți refuzi în mod deliberat oportunități. Ceea ce ar fi o prostie, atât pentru tine, cât și pentru mediul pentru care lucrezi.“ Auzit în primăvara lui 2011, de la Vivi Floricică: O femeie se duce la duhovnic ca să-i spună că a păcătuit. „știu ce ai făcut, am văzut pe Facebook“, îi zice părintele. Rușinată, femeia întreabă ce trebuie să facă pentru a i se ierta păcatele. Duhovnicul răspunde: „Dă like la cincispre zece mănăstiri!“ Era imposibil ca social media să nu-și
CARTEA FETELOR. Revoluţia facebook în spaţiul social by ALEXANDRU-BRĂDUȚ ULMANU () [Corola-publishinghouse/Journalistic/577_a_1049]
-
sute de dinari, altul cu doar cincizeci, care nu-i puteau plăti înapoi. El le iartă amândurora datoriile. Cine-l va iubi mai mult? Cel mai îndatorat, firește. La fel stau lucrurile și cu femeia de față: mult va fi păcătuit, dar și mai mult iubește, pentru că ea a îndeplinit toate riturile de bună primire și dragoste frățească pe care fariseul s-ar fi cuvenit să le îndeplinească față de oaspete. În final, Isus îi iartă femeii păcatele, spunându-i că propria
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
eseu strălucit, Judas Iscariot. Pentru De Quincey, Iuda nu poate fi în nici un caz socotit un trădător, dat fiind că el moare prin sinucidere, doborât de remușcări. Dar nu aici rezidă partea de inedit a interpretării sale. Iuda ar fi păcătuit prin siguranța de sine. El pretindea că-l cunoaște pe Isus și intențiile sale chiar mai bine decât Isus însuși. Problema lui Isus era aceeași ca a lui Hamlet, spune De Quincey: neputința de a depăși stadiul reflecției, al meditației
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
așa cum am văzut, hybris-ul este transgresiunea activă, deliberată. Hybris-ul subîntinde o noțiune tragică și juridică apropiată de aceea a „păcatului iremisibil/de neiertat”. În Noul Testament Accepția creștină a verbului este aceea juridică și morală de „a greși”, „a păcătui”. Substantivul hamartia („păcat”, „greșeală”) apare de șaizeci de ori la Pavel. Hamartia denumește păcatul universal, comun tuturor indivizilor (Rom. 3,23; 7,14; Gal. 3,22). Omul se află hyph’ hamartian („sub păcat”); în același sens, „păcatul îi stăpânește (basileuein
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
timpul, este exact „a rosti cuvinte ofensatoare la adresa zeilor sau la adresa unor realități sacre”. În Noul Testament, fac obiect de blasfemie: Dumnezeu, Cristos, Sfântul Duh, Biserica, îngerii. La origine, termenul presupune „lovirea agresivă”: „a lovi cu forța cuvântului pe cineva”, a păcătui prin vorbire. Lovitură fonică și semantică! Ulterior, sensul acesta se dilată: o realitate legată de sfera sacrului devine obiect de blasfemie nu neapărat prin virulența cuvintelor, ci și prin aceea a gândului sau intenției. Iertarea Nu voi discuta pe larg
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Fiului, în schimb, nu atinge decât ființele raționale, catehumeni și păgâni, fără discriminare. Iar Duhul Sfânt nu se împărtășește decât creștinilor, adică acelor ființe raționale care s-au „înfruptat” din taina botezului. Așadar, după teoria misterică a lui Origen, atunci când păcătuiesc, catehumenii și păgânii păcătuiesc împotriva Fiului: se subînțelege că ei pot fi oricând regenerați prin botezul Duhului Sfânt. Lucru de neconceput pentru creștini, adică pentru cei care au dus inițierea până la capăt, întrucât aceștia păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt. În viziunea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
atinge decât ființele raționale, catehumeni și păgâni, fără discriminare. Iar Duhul Sfânt nu se împărtășește decât creștinilor, adică acelor ființe raționale care s-au „înfruptat” din taina botezului. Așadar, după teoria misterică a lui Origen, atunci când păcătuiesc, catehumenii și păgânii păcătuiesc împotriva Fiului: se subînțelege că ei pot fi oricând regenerați prin botezul Duhului Sfânt. Lucru de neconceput pentru creștini, adică pentru cei care au dus inițierea până la capăt, întrucât aceștia păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt. În viziunea lui Origen, există așadar
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
misterică a lui Origen, atunci când păcătuiesc, catehumenii și păgânii păcătuiesc împotriva Fiului: se subînțelege că ei pot fi oricând regenerați prin botezul Duhului Sfânt. Lucru de neconceput pentru creștini, adică pentru cei care au dus inițierea până la capăt, întrucât aceștia păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt. În viziunea lui Origen, există așadar o gradație în comiterea păcatelor, ce reflectă o anumită organizare ierarhică a lumii cerești și pământești. Păcatul este cu atât mai mare cu cât distanța dintre om și cer este mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
anacronism), ci plecând de la noțiunea de „cunoaștere spirituală” (gnosis) sau de la strategia de inițiere în misterul divin. Gravitatea păcatului se probează la Origen în funcție de conștientizarea sau posibilitatea ființei de a conștientiza păcatul. O pisică, ființă animată, dar irațională, nu poate păcătui împotriva Fiului sau a Duhului, postura ei ontologică fiind foarte modestă în raport cu ființa umană. La fel, păgânul netrecut prin taina majoră a botezului nu are capacitatea „gnostică” necesară pentru a-și asuma păcatul comis față de Fiul. Numai creștinul, adică ființa
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
păgânul netrecut prin taina majoră a botezului nu are capacitatea „gnostică” necesară pentru a-și asuma păcatul comis față de Fiul. Numai creștinul, adică ființa umană completă, realizată spiritual, posedă conștiința și discernământul necesare perceperii păcatului său. Prin urmare, numai el, păcătuind, o face pe deplin conștient, împotriva Duhului din care s-a împărtășit, umbrind pe veci lumina primită la botez. Pentru Origen (poate părea paradoxal, dar aceasta este viziunea elitistă asupra creștinismului, specifică secolelor II-III63), numai cei desăvârșiți, numai cei perfecți
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o face pe deplin conștient, împotriva Duhului din care s-a împărtășit, umbrind pe veci lumina primită la botez. Pentru Origen (poate părea paradoxal, dar aceasta este viziunea elitistă asupra creștinismului, specifică secolelor II-III63), numai cei desăvârșiți, numai cei perfecți păcătuiesc iremisibil împotriva Sfântului Duh. Fiul este condescendent față de nedesăvârșiți. În schimb, cei desăvârșiți poartă pecetea Duhului, care, odată întinată, declanșează un dezastru psihologic și ontologic. Atanasie: Scrisoarea a IV-a către Serapion a) Critica teoriei origeniene prin schimbarea macazului exegetic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ci în perspectiva Treimii. Iată desfășurarea întregului raționament! Dacă totul a fost făcut prin Fiul (Ioan 1,3), atunci cum se poate spune că unele entități au rămas în afara Lui? Din moment ce toate persoanele Treimii sunt solidare și nedespărțite, atunci „oricine păcătuiește și blasfemiază împotriva Fiului păcătuiește și împotriva Tatălui, și împotriva Sfântului Duh”. Dar tocmai acesta e paradoxul spuselor lui Isus, și anume: cine hulește duhul nu hulește în mod implicit și pe Fiul, și pe Tatăl. Al doilea contraargument al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
desfășurarea întregului raționament! Dacă totul a fost făcut prin Fiul (Ioan 1,3), atunci cum se poate spune că unele entități au rămas în afara Lui? Din moment ce toate persoanele Treimii sunt solidare și nedespărțite, atunci „oricine păcătuiește și blasfemiază împotriva Fiului păcătuiește și împotriva Tatălui, și împotriva Sfântului Duh”. Dar tocmai acesta e paradoxul spuselor lui Isus, și anume: cine hulește duhul nu hulește în mod implicit și pe Fiul, și pe Tatăl. Al doilea contraargument al lui Atanasie este unul istoricist
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
despre Duhul iudeii aflaseră de multă vreme. Tot ce-au grăit profeții au grăit prin Duhul Sfânt. Toți cei din Vechiul Testament aveau o idee foarte clară despre Duhul Sfânt. Înțelesul cuvintelor lui Cristos este așadar acesta: Fie, spune El. Puteți păcătui față de Mine, din pricina trupului în care sunt îmbrăcat. Dar nu puteți spune și de Duhul Sfânt: Nu-L cunoaștem. De aceea blasfemia voastră nu vă este iertată și veți fi pedepsiți și aici, și dincolo” (Omilia 41,3). Nici în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
asupra logion-ului în Scrisoarea 42 către Marcella, redactată la Roma în 385. Marcella îl consultase cu privire la acest subiect, deoarece fusese intrigată de afirmația categorică a lui Novațian: numai creștinii apostați, cei care s-au lepădat de Isus în timpul persecuțiilor, au păcătuit împotriva Sfântului Duh65. Ieronim dă un răspuns grăbit și destul de încâlcit, contradictoriu, dat fiind că, în opinia sa, păcatul împotriva Duhului Sfânt nu poate fi dezlegat de păcatul împotriva Tatălui și Fiului. Singurul contraargument care stă în picioare este următorul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
la polemica antifariseică, adăugând însă un element inedit: episodul cu Simon Magul. Simon dorește să cumpere harul, spune Ambrozie, întrucât nu are credință. Episcopul milanez extinde morala logion-ului de la farisei la „ereticii și schismaticii din toate vremurile”. Aceștia divizează Biserica, păcătuind, ca persoane individuale, împotriva tuturor, adică împotriva unității sacre a Bisericii întemeiate pe lucrarea Sfântului Duh. Raționamentul său este următorul: unde există unitate, Duhul Sfânt lucrează; unde-i dezbinare, se păcătuiește împotriva Duhului Sfânt. Logion-ul este instrumentalizat politic, împotriva novațienilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ereticii și schismaticii din toate vremurile”. Aceștia divizează Biserica, păcătuind, ca persoane individuale, împotriva tuturor, adică împotriva unității sacre a Bisericii întemeiate pe lucrarea Sfântului Duh. Raționamentul său este următorul: unde există unitate, Duhul Sfânt lucrează; unde-i dezbinare, se păcătuiește împotriva Duhului Sfânt. Logion-ul este instrumentalizat politic, împotriva novațienilor puriști, care nu acceptaseră nici un compromis cu puterea în perioada persecuțiilor. În tratatul De Spirito Sancto I,3,54, Ambrozie propune aceeași interpretare ca și Ioan Gură de Aur67. Augustin În
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pasajul amplu consacrat păcatului împotriva Sfântului Duh din Comentariul neterminat la Scrisoarea către romani. Augustin pleacă de la analiza formulei pauline de salut, „har și pace” (charis, eirene), afirmând că acestea sunt două denumiri ale Sfântului Duh, neinvocat explicit de apostol: „Păcătuiește împotriva Duhului Sfânt cel care, disperând sau bătându-și joc sau disprețuind cuvântul (praedicationem) harului (gratia), prin care se dezleagă păcatele, și al păcii, prin care ne împăcăm cu Dumnezeu, refuză să se pocăiască de păcatele sale și decide să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
moment dat ei revin pe făgașul ortodoxiei, păcatul le este iertat. Altă ipoteză respinsă: unii, maximaliștii, rigoriștii, fundamentaliștii intratabili, pretind că păcatul împotriva Duhului este păcatul comis după botez. Te-ai botezat, s-a isprăvit, nu mai ai voie să păcătuiești. Aceștia exclud, pe de o parte, pocăința din partea păcătosului, iar pe de altă parte, capacitatea harului de a lucra și de a ierta, bunătatea harului. Aluzie clară la donatiști! Contraargument de bun-simț: ce se întâmplă cu creștinii care au primit
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ei se numesc creștini, practic, viața lor se află în contrasens cu voința divină. Dar și aceștia beneficiază de un antidot: creștinii desăvârșiți le oferă modele de îndreptare, de revenire în fire. Contraexemplu: David, care cunoștea voia Domnului și totuși păcătuiește, furând nevasta altuia. Mai departe: păcatul împotriva Duhului comis conștient (doar acest păcat, nu orice păcat). Chestiunea care se pune aici este dacă fariseii puteau discerne acțiunea Duhului Sfânt în minunile săvârșite de Isus. Posedau ei instrumentul prin care să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lumii și tartarului; Rafael, asupra duhurilor oamenilor (îngerul Providenței); Raguel („prieten al lui Dumnezeu”) pedepsește luminătorii (stelele sunt însuflețite, la fel ca în cosmologia greacă); Michael are grijă de oamenii binefăcători și de popoare; Sariel „se ocupă” de cei care păcătuiesc împotriva duhului; Gabriel are în grijă paradisul și heruvimii; în sfârșit, Remiel (derivat dintr-un verb care în ebraică înseamnă „a se ridica”) e „responsabil” cu învierea. Capitolele XXXI-XXXVI dezvoltă viziunea, prezentată sumar în capitolele precedente. Capitolul XXII este extrem de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
arhanghel: „Poruncește, Mihaile, să se oprească de îndată carul. Du-l îndărăt pe Abraham, ca să nu vadă întreg pământul locuit. Dacă ar fi să-i vadă pe toți cei care trăiesc în păcat, ar distruge toată creatura (anastema). Căci Abraham, nepăcătuind niciodată, n-are milă de păcătoși” (cap. X). Rigorismul patriarhului se trage încă o dată din lipsa acelui organ (sau din atrofierea lui prin practicarea virtuților) de percepere a răului. Abraham nu distinge decât o culoare din bogata policromie a sufletului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]