1,560 matches
-
liderului. De exemplu, manualul de Istoria contemporană a României este împovărat de formule elogiante și descrieri hiperbolice ale secretarului general al Partidului. O adevărată epitetică ceaușistă poate fi culeasă din rândurile manualului. Câteva exemple pot evidenția amploarea elogierii și intensitatea patosului poetic: Nicolae Ceaușescu se distinge prin "energia sa clocotitoare", "spirit clarvăzător și îndrăzneț" transpuse în "activitatea sa neobosită" (p. 6). Un alt pasaj subliniază identitatea de destin dintre biografia lui N. Ceaușescu și istoria contemporană a României: "clarviziunea, pasiunea și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Cernăuți și Lugoj [...] au fost "declarațiile de război" ale forțelor novatoarea (sic!) ale națiunii române împotriva forțelor conservatoare, națiune care în timpul revoluției de la 1848 și-a afirmat hotărârea pentru unitate și independență națională" (p. 52). Deși nu mai degajă același patos naționalist și exaltare patriotică emise de manualele de istorie din ultima fază a național-comunismului, discursul conservatorist al vechii gărzi istoriografice păstrează retorica tradițională a unității chiar și în răspărul direcției oficiale stabilitate de autoritățile statale. În contrast, direcția reflexivă-europenistă cât
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
instrucție în masă" (Ingrao, 2009) prin intermediul cărora autoritățile statale își implementează programul de loializare politică a corpului social față de statul-națiune și față de ordinea consființită a lucrurilor. Paradigma clasică a memoriei naționale românești a evoluat de-a lungul unui crescendo al patosului naționalist, ale cărui trepte sunt următoarele: a) idealizarea trecutului - aceasta se produce ca efect direct al etnocentrismului în conceptualizarea trecutului. Ca specie a etnocentrismului, idealizarea trecutului poate fi considerată o "universală mnemonică", în sensul în care, ca și etnocentrismul, idealizarea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
toate, culturile umane de până la încheierea epocii moderne a meta-povestirilor (Lyotard, 1993). Ca produs derivat din etnocentrism, idealizarea trecutului în memoria colectivă se produce "natural", fără promovarea realizată de către o ideologie specifică. În schimb, toate celelalte secvențe ale crescendo-ului patosului naționalist sunt produsul unei asidue munci ideologice și expresii ale unui "narcisism colectiv" din ce în ce mai exacerbat; b) glorificarea trecutului și eroizarea acțiunilor istorice - un grad superior de patetism se atinge prin glorificarea trecutului și eroizarea protagoniștilor majori ai istoriei (fie ei
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
alcătuită din "tradiții inventate" (Hobsbawm, 1983; Lewis, 1975) este irelevant. Un trecut monumental, populat de figuri istorice titanice, a fost imaginat ca prolog al unui prezent ce aspira spre aceeași monumentalitate; d) sacralizarea trecutului - momentul apoteotic al acestui crescendo al patosului național se împlinește în sanctificarea trecutului și canonizarea protagoniștilor săi umani. În mod tradițional, atitudinea generală a societăților față de propriul lor trecut se înscrie pe linia reverențiozității, a unei raportări pioase, plină de smerenie, față de un trecut memorializat într-un
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Constantin Brâncoveanu, ambii proslăviți ca sfinți de către Biserica Ortodoxă Română în 1992. Privită în durata lungă a devenirii sale istorice, memoria națională românească trece prin acest crescendo în două cicluri complete, despărțite de scurtul intermezzo al anilor 1947-1964 în care patosul naționalist a fost substituit cu la fel de înflăcărata doctrină a internaționalismului proletar. Primul ciclu a debutat în epoca postpașoptistă, când memoria națională românească a prins cheag, evoluând pe parcursul unui secol pentru a-și atinge climaxul în interbelicul înstăpânit de crezul fanatic
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
de sub aureola sacrosanctă care a circumscris-o. Deposedarea istoriei naționale de haloul său sacru de către noua atitudine critico-relativizantă avansată de perspectiva postmodernistă îmbrățișată de L. Boia și S. Mitu semnalează încheierea celui de-al doilea ciclu complet al crescendo-ului patosului naționalist. Manualele alternative introduse începând cu 1998-1999 marchează simbolic un moment de cotitură în tradiția discursivă referitoare la trecutul românesc. Înainte de această dată, literatura școlară este tributară unei "etici marțiale", fiind pătrunsă de spiritul belic pe care îl celebrează necontenit
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
și modalitatea ei de a judeca și de a expune faptele, experiența îi este fragmentată și divizată, este chiar în luptă cu propria persoană, și chiar dacă obține ceva într-un domeniu, pierde în altul. Situația ei nu este lipsită de patos, deoarece pentru o senzuală și o materialistă, este condamnată la o viață cu experiențe trecătoare, care nu ajung la dimensiunea reală și care sunt astfel interpretabile numai în cadrul restrâns, impus de trecerea timpului și a materiei.381 Târgoveța se lamentează
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
delicată în basmul pe care îl rostește.”468 Bernard F. Huppé apreciază că, în Prologul târgoveței, Chaucer a creat un monolog subtil și dramatic, care ne înfățișează o femeie credibilă, ce a depășit barierele timpului. Comicul acestui autoportret are un patos al său, deoarece cititorul percepe, ceea ce personajul nu reușește, și anume că puterea argumentației ei acoperă și conține mirajul unei vieți care este de fapt o minciună.469 Stareța, un alt personaj feminin semnificativ din rama Povestirilor din Canterbury, devine
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
băiatul rămâne în viață și continuă să cânte, până când o sămânță misterioasă, pe care i-a pus o pe limbă, este îndepărtată de starețul din zonă. Între timp evreii sunt demascați și executați. În mare parte, povestirea accentuează pietatea copilului, patosul cu care mama îndurerată îl caută și miracolul surprinzător al Stăpânei celeste.494 Episodul în care mama își caută îndurerată fiul poate fi corelat cu un episod biblic: Fecioara Maria în căutarea propriului Fiu. Femeia devine o emblemă a mamei
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
alegoric: Constanța, în periplul ei, ar reprezenta de fapt sufletul în călătoria sa prin lume, barca nu poate fi decât Biserica care oferă sprijin și protecție. 763 Tânăra este un spirit profund religios (cf. rugăciunile rostite cu intensitate și evlavie). Patosul plângerilor eroinei în legătură cu destinul propriului copil este amplificat de comparația biblică cu Fecioara Maria care își deplânge Fiul crucificat. Femeia nu luptă propriu-zis pentru sine, nici chiar atunci când este amenințată cu violul, lasă totul pe seama proniei divine, căreia i se
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
3, p. 419. (trad. n.) 259 ironică a autorului la adresa dragostei curtenești. Firul epic, relativ simplu, păstrează în mare parte narațiunea lui Boccaccio, detaliile sunt însă semnificative, iar caracterizările subtile și complexe. „Este un roman psihologic elaborat, îmbinând instincul, umorul, patosul, pasiunea și natura umană.”962 Troilus, fiul lui Priam, al doilea ca importanță după fratele său Hector, desconsideră dragostea și pe cei îndrăgostiți. Plimbându-se, într-o sărbătoare, prin templul Atenei, liber și mândru de acest lucru, o vede pe
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
motiv central al gândirii filozofului grec, acel motiv care revine mereu, în noi chipuri, în tot ceea ce a scris acesta. Este vorba de contrapunerea spiritului și simțurilor, ca opoziție a binelui și răului, pe care o exalta și Weininger, de patosul scuturării lanțurilor dorințelor și aspirațiilor comune, a ridicării către ceea ce este mai înalt. În anul 1916, elaborarea cărții la care lucra ajunsese într-o fază avansată. Propozițiile reținute în redactarea finală vor fi alese dintr-un mare număr de însemnări
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Vezi M. Drury, op. cit., p. 132. 134 Citat după N. Malcolm, op. cit., p. 125. 135 Vezi P. Geach, op. cit., p. 169. Ce putea prețui atât de mult Wittgenstein în modul de a scrie al lui Frege? Putem presupune că îndeosebi patosul onestității și responsabilității intelectuale. Cititorul lui Frege simte că ceea ce îl preocupă pe autor este căutarea adevărului; nu este vizibilă intenția de a-l impresiona printr-o exersare performantă a capacităților intelectuale. 136 M. Drury, op. cit., p. 233. 137 L.
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
nu ne va fi greu să ne închipuim în ce spirit se desfășurau discuțiile aproape zilnice dintre Russell și Wittgenstein. Mentorul lui Wittgenstein era ferm convins că este unul din primii exploratori ai unor ținuturi cu totul noi ale gândirii. Patosul caracteristic al celor care se angajează în înfăptuirea unor reforme radicale străbate cartea lui de la un capăt la celălalt. „Din timpurile cele mai vechi, filozofia a formulat pretenții mai mari și a avut rezultate mai mici decât orice altă ramură
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
pe cei capabili să jertfească totul în slujba căutării dezinteresate a adevărului, să privească în față și să-și asume fără menajamente eșecul unei întreprinderi care i-a putut costa eforturi intense și îndelungate. Pentru Russell, ca și pentru Wittgenstein, patosul acestei onestități intelectuale incoruptibile s-a exprimat într-un mod exemplar în reacția lui Frege, atunci când cel dintâi i-a comunicat un paradox care ruina rezultatele cercetărilor sale asupra fundamentelor aritmeticii. Iată câteva rânduri din răspunsul lui Frege la scrisoarea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
îi este imprimată în acest fel, filozofia devine capabilă să aducă o contribuție reală la instituirea unei ordini sociale raționale, a societății democratice. Unul dintre membrii importanți ai Cercului de la Viena, matematicianul Hans Hahn, se exprima în această privință cu patos profetic, într-o scriere din anii ’30: „Treptat, se luminează însă de zi, iar eliberarea vine de acolo de unde a venit în lume și eliberarea politică, din Anglia. Cele mai strălucitoare nume pe calea acestei eliberări sunt John Locke, David
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
sale: gesturi de uniune, de supunere, de liniștire și de îmbrățișare în ,,Întoarcerea fiului risipitor", ,,Logodnica evreică", gesturi de rugăciune în ,,Haman implorând iertare Esterei", dar și privirea ,,pierdută" în ,,Suzana și cei doi bătrâni". Compozițiile pictorului sunt monumentale prin patosul figurilor și energia gesturilor (vezi picturile menționate în cartea Rembrandt 68). Corpul uman în mișcare este spectaculos redat în picturile lui Henri Matisse, cea mai reprezentativă lucrare fiind ,,Dansul" (1912), cu tema hora dansatorilor, în care predomină gesturile curbilinii, accentuate
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
de cariera didactică. Alteori, din cauza comportamentelor indezirabile ale elevilor, aceștia își manifestă furia printr-o vie animație expresivă, gestuală, verbală și vocală. De cele mai multe ori, amploarea gesturilor în comunicarea didactică este corelată cu ritmul: fiind executate lent, gesturile ample au patos și grandoare, în timp ce mișcările precipitate, exprimă impulsivitate și agresivitate. * După formă, observăm în comunicarea didactică: a) gesturi rectiline: de exemplu, atenționarea unui elev neatent se poate realiza cu degetul arătător prin mișcarea de translație de tip vertical de sus în
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
conștiință (de remușcare și căință). „În tine trebuie să ardă ceea ce vrei să aprinzi În alții.” (Sf. Augustin) De aceea se și spune despre convingere că „se aprinde din convingere”: nu atît aspectul logic al unei demonstrații ne cucerește, cît patosul cu care este realizată acea demonstrație (succesul „paranoicilor” În a fi excelenți inductori, se explică tocmai prin acest fanatism al argumentațiilor lor). * „CÎte pasiuni ai În suflet, ai tot atîția cruzi stăpîni.” (Demophilos) Unele dintre cele mai frumoase exemple doveditoare
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
Iancu transportă un întreg arsenal de locuri și situații comune parafate politic. V. supralicitează acțiunea, deschide multiple planuri de argumentare privind „rolul istoric”. Totodată ecranează partitura protagonistului, redus la o voce prestatoare de aserțiuni, stilistic rizibile, însă întotdeauna rostite cu patos: „Lupta noastră a fost ca o vacă neagră... Întunecată de durere. Dar n-a fost stearpă” (Avram Iancu sau Calvarul biruinței). În alte piese, Adio, majestate! (în centrul scenei: N.D. Cocea și Miron Radu Paraschivescu - luptătorul de stânga vechi și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290636_a_291965]
-
motiv central al gândirii filozofului grec, acel motiv care revine mereu, în noi chipuri, în tot ceea ce a scris acesta. Este vorba de contrapunerea spiritului și simțurilor, ca opoziție a binelui și răului, pe care o exalta și Weininger, de patosul scuturării lanțurilor dorințelor și aspirațiilor comune, a ridicării către ceea ce este mai înalt. În anul 1916, elaborarea cărții la care lucra ajunsese într-o fază avansată. Propozițiile reținute în redactarea finală vor fi alese dintr-un mare număr de însemnări
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
Vezi M. Drury, op. cit., p. 132. 134 Citat după N. Malcolm, op. cit., p. 125. 135 Vezi P. Geach, op. cit., p. 169. Ce putea prețui atât de mult Wittgenstein în modul de a scrie al lui Frege? Putem presupune că îndeosebi patosul onestității și responsabilității intelectuale. Cititorul lui Frege simte că ceea ce îl preocupă pe autor este căutarea adevărului; nu este vizibilă intenția de a-l impresiona printr-o exersare performantă a capacităților intelectuale. 136 M. Drury, op. cit., p. 233. 137 L.
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
nu ne va fi greu să ne închipuim în ce spirit se desfășurau discuțiile aproape zilnice dintre Russell și Wittgenstein. Mentorul lui Wittgenstein era ferm convins că este unul din primii exploratori ai unor ținuturi cu totul noi ale gândirii. Patosul caracteristic al celor care se angajează în înfăptuirea unor reforme radicale străbate cartea lui de la un capăt la celălalt. „Din timpurile cele mai vechi, filozofia a formulat pretenții mai mari și a avut rezultate mai mici decât orice altă ramură
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
pe cei capabili să jertfească totul în slujba căutării dezinteresate a adevărului, să privească în față și să-și asume fără menajamente eșecul unei întreprinderi care i-a putut costa eforturi intense și îndelungate. Pentru Russell, ca și pentru Wittgenstein, patosul acestei onestități intelectuale incoruptibile s-a exprimat într-un mod exemplar în reacția lui Frege, atunci când cel dintâi i-a comunicat un paradox care ruina rezultatele cercetărilor sale asupra fundamentelor aritmeticii. Iată câteva rânduri din răspunsul lui Frege la scrisoarea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]