11,078 matches
-
intens cultura carpică a dacilor liberi, atestată de existența a 230 așezări carpice, 32 cercetate arheologic. Carpii au fost în alianță cu vizigoții germanici, cu care au făcut, la începutul secolului al IV-lea, incursiuni la sudul Dunării, de unde adunau prizonieri creștini. Timp de un mileniu (secolul al III-a - al XIII-lea) teritoriul românesc a fost supus invaziilor populațiilor migratoare barbare: goții, hunii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii și, ultimii, mongolo-tătarii. S-a demonstrat științific că stăpânirile străine au
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
la Galați (a fost mai întâi învățătoare în Slobozia) și Catinca - Ecaterina (Titina) care n-a fost căsătorită. Despre Cocu Boteanu știu că a făcut războiul de reîntregire a neamului din 1916-1918, ca tânăr locotenent și că a fost luat prizonier în bătălia de la Argeș, noiembrie 1916, împreună cu vărul său, tot sublocotenent, din familia Lang și dus într-un lagăr din Germania unde au stat doi ani, până la sfârșitul războiului. Când soldații germani au pătruns în tranșeele românilor - povestea Cocu Boteanu
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
parte la primirea generalului francez Berthelot care inspecta frontul. La război au participat, ca ofițeri tineri și foarte tineri, frații Boteanu, între care Alexandru (Cocu) Boteanu participant la luptele din Ardeal, la trecători și la Argeș, unde a fost luat prizonier. A stat în lagăr, în Germania, doi ani, suferind de foame. Alți oameni buni și bătrâni din Lunca își amintesc: „când a sunat mobilizarea, tatăl meu a început să plângă, zicând că el știe cât este de rău în război
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
plecat frații Mărioarei, Ignătescu Dumitru și Toader.” Unul dintre elevii lui Gheorghe Postoi, ajunsă învățător, Vasile Cozmescu din Fruntești, era căsătorit cu fata popii Știubei din Băimac, comuna Gloduri (azi Izvorul Berheciului), a făcut războiul ca sublocotenent și a fost prizonier la nemți. Când s-a întorsă și-a găsit soția gravidă. A născut o fetiță pe care a trecut-o pe numele lui! A fost un dascăl bun, cu tragere de inimă pentru misiune, zice Gheorghe D. (Ghiță) Iacobeanu în
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
Buhoci. În compania a 10a, luncașii soldați au primit diverse însărcinări, s-a instalat disciplina și ordinea, au luat parte la luptele de la Tulgheș, când s-a trecut granița impusă între frați. Ghi D. Iacobeanu a fost rănit și luat prizonier de germani. Eroii, morți în războiul din 1916-1918 (Lunca, Slobozia șiValea Boțului): 1. Boca Ion 2. Romedea Gheorghe 3. Pușcuță Gheorghe 4. Vraciu Ilie (căprar) 5. Andrieș Gheorghe 6. Hură Toader 7. Hriscu Vasile 8. Boca Ilie (sergent) 9. Iacobeanu
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
Sergent, a făcut infanterie. 4. Boca Petruș - Școala Normală Piatra Neamț. Student la Facultatea de istorie. Ofițer, a făcut războiul. 5. Boca Vasile - Școala Normală Piatra Neamț. A funcționat ca învățător la școala „Nicolae Bălcescu” - Bacău. Ofițer, a făcut războiul, a fost prizonier pe frontul de apus. 6. Boca Petrică - Școala Normală Piatra Neamț și Liceul din Ploiești. Continuă cu Facultatea de drept din Cluj, apoi urmează Facultatea de petrol și Gaze la Iași. Inginer la Trustul Petrol Ploiești. Ofițer, a făcut războiul și
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
oamenii. Domnul Cabestany Îl considera foarte timid și un pic lunatic, Însă mie mi s-a părut că Julián trăia În trecut, ferecat cu amintirile lui. Julián trăia Închis În sinea lui, pentru cărțile lui și Înlăuntrul acestora, ca un prizonier de lux. — O spuneți de parcă l-ați invidia. — Există temnițe mai grele decît cuvintele, Daniel. M-am limitat să Încuviințez, fără să știu prea bine la ce se referea. — V-a vorbit Julián vreodată despre amintirile acelea, despre anii petrecuți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
nimic, nu economisesc, nu păstrează nimic ca rezervă și nu iau cu ei nici un lucru pe care să nu-l poată transporta, în afară de foc, unelte, arme, îmbrăcăminte, cunoștințe, limbi, ritualuri și amintiri. Apar primele schimburi de obiecte, de femei, de prizonieri: primele piețe. Și, fără îndoială, primele manifestări de sclavie. în jurul anilor 85000 î.e.n., climatul planetei se răcește; Homo sapiens sapiens își amenajează primele adăposturi mai durabile și rămâne ceva mai multă vreme înăuntru. Călătorește mai puțin și coexistă în continuare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2225_a_3550]
-
stârnea el. Eram și mai nedumerit decât înainte. Singurul lucru care mi se părea clar, și poate că și aceasta era doar o închipuire, a fost că se străduia cu pasiune să se elibereze de o putere care-l ținea prizonier. Dar care anume era această putere și ce drum avea să urmeze eliberarea lui rămâneau întrebări fără răspuns. Fiecare dintre noi este singur pe lume, e închis într-un turn de alamă și nu poate comunica cu semenii săi decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
aflată undeva În zidul orb de lângă San Simone. Sus, dinspre ferestuicile din turn, atârnau, ca niște podoabe de la Întrecerea de Armindeni, sforile de care deținuții sperau că vreun suflet milostiv va agăța o bucată de pâine. În acel moment, câțiva prizonieri se aflau În curte, spălând niște piei proaspăt jupuite, la un canal de irigare natural a cărui apă rău-mirositoare se scurgea liber pe pământ. - A fost adus un om aici, astăzi. Fabio dal Pozzo, negustor. Unde e? Întrebă Dante Îngrijorat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
clătina Îndoit de durere, cu Încheieturile de la mâini legate la spate, cu o funie care urca până la un inel Înfipt În tavan și cobora apoi până În mâinile unuia dintre cei doi călăi prezenți. Omul mai smuci odată cu putere, smulgându-i prizonierului un țipăt ascuțit și disperat, sub privirile mulțumite ale șefului gărzilor, care contempla scena cu brațele Încrucișate, rezemat de un stâlp. Căutând să Își Învingă durerea, sărmanul se aplecase și mai mult, aproape atingând pardoseala cu fruntea. Dante se năpusti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Îi dezvălui că prima sa intuiție era cea bună. - Nu... marele cerc... vorbeau ei... zise sărmanul În grabă. Părea fericit că avea, În sfârșit, ceva de mărturisit. - Ei sunt, repetă el. - De ce construcția aceea... și În locul acela? Pentru care scop? Prizonierul fu cuprins de un tremur nestăpânit. - Nu știu... I-am auzit cum vorbeau despre asta, el și maestrul. Rigo trebuia să-l ajute să continue construirea unei clădiri. Un cerc, așa spuneau Între ei. Era foarte bătrân, nu mai era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
de cum acesta și ar fi făcut apariția. Intră În biserică pe poarta pe care o forțase prima oară, ținând-o pe femeie de mână. Între degetele lui, ale ei se Încălziseră Încet-Încet. Acum nu mai răspundea la strânsoare cu teama prizonierului, ci mai degrabă cu ducele abandon al unei Îndrăgostite. O conduse pe lângă colonadă, către ușa dinapoia altarului. Dar, după doar câțiva pași, se opri, Împingând-o la adăpostul unuia dintre pilaștri și nemaifăcând nici el nici un zgomot, În Întuneric. În fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
acestei priveliști, dădu Înapoi. Bonatti ridică arma până când se Încrucișă cu raza. Părea un Înger cu o spadă de foc. - Cunoști arma asta, messer Alighieri? murmură bătrânul cu un glas dintr-o dată calm. Lucrată la Damasc și călită În sângele prizonierilor, pentru călăul califului. Un om care fusese un tâlhar, În prima parte a vieții, mutilat de securea gâdelui. Pentru el, artizanii au făurit această mână, spre a-și putea Îndeplini misiunea. Își apropiase cele două vârfuri de față și le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
pași, ochii roșii ai lui Fermillin, bătrâna Sèchepart măturând în fața ușii, parfumul paielor proaspete, vaietele lăstunilor pe acoperișuri, mugetele vacilor pe care tânărul Dourin le duce în parc. Toate astea de zece ori, de o sută de ori, de parcă eram prizonierul acelei scene, de parcă aș fi vrut să mă închid în ea pentru totdeauna. Nu știu câte minute am rămas așa procurorul și cu mine, pe scări, față în față, privindu-ne. Nu mai țin prea bine minte mișcările, articulațiile, întregul decupaj al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
jandarmi adevărați, înalți, puternici și roșii în obraji, cu cizmele ceruite, pantalonul la dungă, cu un aer de învingători. Mulțimea se adună, nu se știe de ce, poate pentru că o mulțime e întotdeauna proastă, devine amenințătoare, îi strânge din ce în ce mai mult pe prizonieri. Se ridică pumni, sunt aruncate insulte și pietre. Ce e o mulțime? Nimic, dobitoace inofensive dacă-i privești în ochi pe fiecare în parte. Dar adunați laolaltă, aproape lipiți unul de celălalt, în mirosul trupurilor și al sudorii, al respirațiilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
sfârșite. Louisette se întoarse cu proviziile pe care mersese să le pescuiască în dreapta și-n stânga. Primarul îi spuse să pregătească totul și să meargă să-i servească pe domni și, generos, îi mai zise să le ducă ceva și prizonierilor. — Fratele meu era pe front la momentul acela, îmi povesti Louisette, știam cât le e de greu, și lui îi trecuse prin cap să lase totul și să se întoarcă acasă. „Mă vei ascunde“ îmi spusese când venise în permisie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
dar oricum a murit, cu o săptămână înaintea armistițiului... Vreau doar să vă spun că mie mi-a fost milă de bieții flăcăi, așa că, înainte de a le duce de mâncare celor doi care plesneau de sănătate, mă ocupasem deja de prizonieri. Cel din pivniță, când i-am întins pâinea și slănina, n-a vrut să le ia, stătea chircit și plângea ca un țânc, le-am lăsat lângă el, pe un butoi. Pentru celălalt, închis în debaraua de la etaj, am bătut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
dea seama că celălalt înfumurat râdea de ea, căreia îi lipseau trei dinți din față și care se uita cruciș. Apoi vorbi judecătorul. Îi ceru să coboare în pivniță și să-l anunțe pe jandarm că doreau să vorbească cu prizonierul. Luisette ieși din birou și se duse în pivniță, tremurând, de parcă ar fi coborât în infern. Micul breton nu mai plângea, dar nu se atinsese de pâinea și de slănina pe care servitoarea i le lăsase. Luisette îi transmise jandarmului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de parcă ar fi coborât în infern. Micul breton nu mai plângea, dar nu se atinsese de pâinea și de slănina pe care servitoarea i le lăsase. Luisette îi transmise jandarmului ceea ce i se spusese. Acesta clătină din cap, îi spuse prizonierului că trebuia să meargă sus, dar, cum acesta nu avea nici o reacție, Despiaux îl apucă de cătușe și îl trase după el. „În pivniță era umezeală.“ Despiaux e cel ce vorbește. Îmi dezvăluie povestea și dezgustul lui, după ce ne-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
în încăpere. „Mă speriau amândoi și se și îmbătaseră“. Pe micul breton legat în curte nu l-a văzut niciodată. Uneori, e mai convenabil să nu vezi. Din când în când, colonelul ieșea, doar pentru a-i spune câteva cuvinte prizonierului. Se apleca asupra lui, îi vorbea la ureche. Micul breton tremura, gemea, că nu e el, că el n-a făcut nimic. Colonelul ridica din umeri, își freca mâinile, își sufla în pumni, tremura de frig și se întorcea imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
picioarelor de porc, terminau și brânzeturile. Vorbeau din ce în ce mai tare, mai și cântau. Băteau în masă. Băuseră șase sticle. Atât. Ieșiră împreună în curte, ca pentru a lua o gură de aer. Era pentru prima dată când Mierck se apropia de prizonier. În schimb, era a cincea vizită a lui Matziev. Se învîrtiră în jurul micului breton de parcă nici n-ar fi existat. Mierck ridică încet capul spre cer. Și vorbi despre stele, de parcă ar fi făcut conversație. I le arătă pe toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
conversație. I le arătă pe toate lui Matziev, îi spuse cum se cheamă fiecare. Stelele erau una dintre pasiunile judecătorului. „Ne consolează în legătură cu oamenii, sunt atât de pure“. Sunt cuvintele sale. Despiaux auzea totul, cuvintele și clănțănitul din dinți al prizonierului, ce semăna cu zgomotul unei pietre lovite de un zid. Matziev scoase un trabuc, vru să-i dea unul și judecătorului, care îl refuză. Pentru câteva momente, ținură în continuare discursuri despre astre, despre lună, mișcarea planetelor, cu capul întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
să-i dea unul și judecătorului, care îl refuză. Pentru câteva momente, ținură în continuare discursuri despre astre, despre lună, mișcarea planetelor, cu capul întors spre bolta îndepărtată. Apoi, ca și cum ar fi fost înțepați cu un ac, se întoarseră spre prizonier. Erau trei ore de când stătea în frig. Și nu orice fel de frig. El unul avusese tot timpul să se uite la stele, înainte ca pleoapele să i se lipească de tot din cauza lacrimilor care-i înghețaseră. Colonelul îi plimbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
întruna aceeași întrebare. Flăcăul nici măcar nu mai răspundea, gemea. La capătul unui scurt moment, gemetele au ajuns să-l enerveze pe colonel. — Ești om sau animal? îi urlă în ureche. Nici o reacție. Matziev aruncă trabucul în zăpadă, îl împinse pe prizonier, care era încă legat de copac, și îl zgâlțâi. Mierck privea spectacolul suflând în pumni. Matziev dădu drumul trupului tremurător al micului breton, după care se uită în stânga și în dreapta, parcă pentru a găsi acolo ceva. Dar nu găsi nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]