1,709 matches
-
cochilie de melc și o coajă de nucă. Foamea uniformiza simțirile. Ascaris lumbricoides démocraticus populum: Aliniere la curul Europei! Dreptul de întâi venit nu motivează inerția mâinii întinse. Ca să fii domn, mai întâi, tovarăș trebuie să ți se spună; ca să râvnești firimituri la masa bogatului, nesațul la altă masă trebuie să ți-l astâmperi. Alinierea! Traista calicului adâncește golul în stomac, buzunarul cu pâine domolește obsesia zilei de mâine. Alinierea! Capitalismul o vacă bună de lapte. Luați țâța în gură și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
precum un labirint deschis: observare, percepție, interpretare, prelucrarea imaginilor toate funcționau într-un tonus al conștientului asumat; mai adânc însă, acolo unde nu se înțeleg ochii între ei, acolo unde inima se rupe în două părți inegale și fiecare parte râvnește același trup, acolo unde inelarul mâinii stângi se ceartă cu inelarul mâinii drepte de la aceeași Evă, acolo se deschidea hăul. Petru împletea punte din sânge, fire putrede într-un țol de cordele peste lume. Ochiul trupului privește, primește, cerne, reține
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
piesa se desprindea din întreg, celelalte piese, lacome, împărțeau absența în părți inegale. A zburat pasărea, au rămas pe ramură amprentele cuibului. Văzduhul păstra zborul ca pe o urmă de înger. Deasupra pământului, catapetesme fără sfinți; dedesubt, frânturile de nimic râvneau nimicul: Dumnezeu împărțea vouchere în icoană. Petru era piesa de puzzle cu muchiile tocite. Privea pe fereastră: zăpadă, pe sub zid, un om, o pereche de ghete, pași. Cine era acel individ, cu ce era încălțat, spre ce i se îndreptau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
o poveste scrisă în cer: Ce o să le spun despre mine? Știți, eu am fugit de la balamuc cu un pedofil, am spânzurat paznicul de calorifer, am pășit pe inima șotronului, am poftit-o pe mama, femeia de la pagina 7, am râvnit la darurile altor copii cuminți, m-am ascuns de Dumnezeu între cearșafuri, am supt țâță străină în icoană, am... Ce să le spun despre mine? Știți, eu mă căiesc pentru toate nefăcutele mele, mă pocăiesc pentru ispitirea că sunt, mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește." Dacă află părintele stareț, te leagă în stupină de un copac. Și eu am fost prins în chingi două zile, pentru că am râvnit la cizmele părintelui Macarie. O săptămână m-am uns cu seu de oaie, înțepăturile de albină le-am simțit până-n oase. Aici, nu ai ce să dăruiești, Petre, pentru ca aici nimic nu-ți aparține. Nu ești pe de-a-ntregul al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată." Ba cade, frate Petru, cade până își rupe oasele prin pustietatea asta. Eu m-am prăbușit de pe marginea oalei cu lapte, atât am râvnit în 3 ani de ascultare la vaci. Canon: o lună am cărat apă cu coșarca de la Bistrița până aici, 2 kilometri. Ajungeam cu nuielele uscate și o luam de la capăt. Stai mata cuminte aici, în chilie. După slujbă vine părintele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
de la Gahița lui Ispas. Am încercat eu să le molfăi, da' nu mai am cu ce. Poate sfinția ta ești mai tare în măsele... SISOE (întoarce capul cu dezgust): Smochine? Umblă sănătoasă, babo, și cată-ți pe altul care să râvnească la smochinele dumitale... Că eu... (face semn că-i sătul până în gât. Fira iese, foarte nefericită) BABA RADA: Tiii, că bine zici! Cuviosul o fi flămânzit, bietul, după câte minuni a făcut pe inima goală. Cap la noi, măi femei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
să înnot. Încercă să-și păstreze tonul calm, dar începuse deja să se enerveze. De ce era Leigh așa de acră? Tipa avea o super slujbă la cea mai prestigioasă editură din oraș, un logodnic adorabil care era comentator sportiv, foarte râvnit de femei, dar care n-avea ochi decât pentru ea, și o înfățișare sofisticată, sobră, suficient de arătoasă ca s-o placă bărbații, dar nu într-atât încât s-o urască femeile. De ce era întotdeauna atât de nesuferită? — Sper că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
regina-mamă. Ce faceți, Îi dați afară pe Blaga, Berceanu și Videanu și o puneți pe Udrea lider la București? Nu știu cum face femeia asta, dar urcă, urcă, urcă, sare și trei trepte deodată. Bine, a zis că nu vrea, că nu râvnește la poziția asta, de era să mă și umfle râsul... Ia zi-i, cum stă treaba, e bolnavă și prezintă umflături? De un` să știu eu, Gore, că vraciul din junglă nu sunt?! Stau și eu, ca membrul de partid
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
primesc fonduri ca să mă dedic cercetării asupra sexului îngerilor”. „Divinul” Jacques i-a răspuns ușor ironic, ușor simpatetic: „Tare mă tem că în Franța nu ați găsi pe nimeni să vă finanțeze un astfel de proiect”. Andrei s-a întristat. Râvnea la o lume tihnită, cu prieteni, cărți și aripi de îngeri textualizate. Inserție, 2004. În toamna aceasta, A.P. a publicat un editorial despre farmecul pierdut al acestei lumi angelless. A încheiat într-un mod dezarmant: „Mă simt un ghișeu”. Mulți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
majoră între conținutul studiilor lor din anii ’60 și conținutul studiilor noastre din anii ’80. În 22-ul lui ’90 apăreau articole despre lecturi din Kant făcute în secret și aspru pedepsite ca o încălcare a poruncii capitale: să nu râvnești la fructul oprit. Ce credit aveau atunci unii ca mine să fi contrazis vocile oficiale ale rezistenței prin cultură? Cum să publice aceeași revistă în numărul următor: stați, oameni buni puțin, în generația mea Kant era așa de obligatoriu, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
nimic! Ai priceput? E OK. Îți amintești? Ajutând pe cineva...Îți amintești, nu-i așa? Trecând Oceanul. New Jersey. Comitetul Central. Femeie pe de-a-ntregul. Hotărât, atunci foloseam acest termen: mica mea demnitate de femeie. Era ca și când nici nu puteam râvni la demnitate deplină tocmai fiindcă eram femeie. Dacă mai adăugăm și că trăiam în „lagăru’” socialist, tabloul micuțeniilor e complet. Limitele principale ale modelului rawlsian... Ar trebuis să discutăm cu dumneavoastră mai degrabă ca româncă, nu ca filosoafă. Dar sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
ruse trimise de bizantini, cum a poruncit să li se taie nasul, dar și cum i-a redat libertatea Împăratului prizonier. Un moment măreț pentru Islam, fără Îndoială, dar un subiect de gravă preocupare pentru Samarkand. Alp Arslan l-a râvnit Întotdeauna, a Încercat chiar, În trecut, să-l cucerească. Numai conflictul său cu bizantinii l-a silit să Încheie un armistițiu, pecetluit prin alianțe matrimoniale Între cele două dinastii: Malik Șah, fiul cel mai mare al sultanului, a obținut mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
și Împlinite de alții! — Altfel spus, tu vei fi adevăratul vizir, iar stăpâna ta, adevăratul sultan, asta Îți dorești, nu-i așa? Cu ce te-ar stânjeni? Vei avea parte de onoruri, fiind totodată lipsit de griji, ce ai putea râvni mai mult? Terken Hatun intervine, pentru a nuanța cuvintele ei. Djahane traduce: — Stăpâna mea spune: pentru că oamenii asemenea ție Întorc spatele politicii, suntem atât de rău guvernați. Ea crede că tu ai toate calitățile pentru a fi un excelent vizir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Nizam continuă: — Când vei ajunge În sala draperiilor, vei povesti despre nenorocirea În care se află Samarkandul din cauza ereticilor, dar nu sufli o vorbă despre convertirea lui Ahmed. Cu totul dimpotrivă, vei lăsa să se Înțeleagă că Hasan Sabbah Îi râvnește tronul, că viața Îi e În primejdie și că numai Providența ar mai putea să-l salveze. Vei adăuga și că ai venit să mă vezi, dar că eu n-am știut să plec o ureche atentă, ba chiar că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
jertfi Găsind un sens acelui, “a fi sau a nu fi”, Nostalgică otravă de tăinuire-a firii... Din vremurile-apuse, de când mă știu visând, Imaginar, se poate, dar sigur niciodată În firea-mprejurării, nicicând nu mi se-arată, Tărâmul către care, râvnește al meu gând... Bat drumul de pe care nu pot să mă abat Și-ncerc până la capăt să duc a mea povară Acum, când viața însăși, devine mai amară, Mă tot trudesc să aflu...și încă n-am aflat... De ce, trecând
ADEV?RUL by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83740_a_85065]
-
de judecată, În rest, Tezeu e zorit să uite, ceea ce poeții n-au prea fost dispuși să accepte. El trăiește spectaculos și superficial. Face parte dintre cei pe care nu-i interesează un răspuns; tot ce vor e să Învingă, rîvnind gloria și puterea... Față de Ariadna, Tezeu se comportă ca un escroc. În realitate, nu-i place să spună: rămîn... (...Eu nu sînt om al memoriei, ci al clipei care urmează. Labirintul nu mă mai interesează după ce l-am părăsit. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
De la o margine de pădure În sus, piatra și iarba devin echivoce, așa cum În catedralele gotice zidul vrea să fie un intermediar Între om și Dumnezeu. Sub laurii amari din văile care urcă spre crestele pierdute Între nori, cei vechi rîvneau să uite noroiul și să viseze divinul. Trebuie sa adaug o subtilă observație a lui Jean Grenier: divinul nu este totuna cu Dumnezeu. Muntele Înseamnă o nevoie de transparență. Memoria Își pierde din greutate, fără să dispară, și aripile pline
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
Cum să stea la masă Icar și să se culce cu aripi? Dacă ar renunța să mai zboare, ar Încerca să scape de ele. Însă Înlăuntrul său strălucește Muntele. Și Într-o zi va zbura. Numai că nimeni nu poate rîvni să urce Muntele trădînd cîmpia. Această cîmpie care ne hrănește și pe care o simt În sîngele ațipit de căldura dimineții. Tot ce-aș putea Îmbrățișa, ca adevăr, Îi aparține. Sirenele cîntă ca zeii pe Înălțimile Muntelui; Într-un cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
voi crede că este de invidiat o fericire abstractă cînd viața ne oferă un adevăr care poate fi strîns În brațe. Iată-mă plecînd În căutarea lui Dionysos. E zeul cel mai nimerit pentru o asemenea Împrejurare. El nu spune: rîvnesc absolutul, ci: rîvnesc clipa. Și nu numai vița de vie, ci Întreaga vegetație crește vivace pe urmele sale. E cel mai necumpătat dintre zeii grecilor. Și cel mai străin de surîsul inuman al olimpienilor, cum ne-ar fi putut explica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
este de invidiat o fericire abstractă cînd viața ne oferă un adevăr care poate fi strîns În brațe. Iată-mă plecînd În căutarea lui Dionysos. E zeul cel mai nimerit pentru o asemenea Împrejurare. El nu spune: rîvnesc absolutul, ci: rîvnesc clipa. Și nu numai vița de vie, ci Întreaga vegetație crește vivace pe urmele sale. E cel mai necumpătat dintre zeii grecilor. Și cel mai străin de surîsul inuman al olimpienilor, cum ne-ar fi putut explica oricare dintre credincioșii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
căutată nu În recapitularea antichității, ci În faptul că a descoperit, cum spunea Jules Michelet, o nouă credință. Ulise Însuși, cîtă vreme e fascinat de aventuri necunoscute, este un om baroc. Acest om baroc se revoltă Împotriva cercului Închis și rîvnește un zbor ca Icar. Adăugind melancolia lui Anteu aripilor lui Icar vom avea barocul. Barocul nu În formele sale fericite și declamatorii ca la Bernini, ci acolo unde caută și Întreabă; unde se află ca Oedip În fața sfinxului; În amieze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
sînt mai sinceri, dar și mai expuși decît ai statuilor antice... Cercul clasic se sparge și Marsyas aleargă acum pe elipsa barocă. Mai tîrziu va scoate un strigat de triumf. Odată cu acest strigăt Însă, el Începe sa uite ce-a rîvnit și să iubească fastul. În clipa În care Își proclamă atotputernicia, elipsa se transformă simbolic În cerc, deoarece Între barocul retoric al Contrareformei și canonul clasic nu e, ca atitudine, nici o diferență. Barocul a sfărîmat o Închisoare pentru a-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
În timp ce verbele clasicismului sînt a iubi și a crede, barocul le preferă verbul a spera. Nu văd cum am putea renunța la unul din ele. Speranța e barocă, iar memoria e fidelă clasicismului. De aici Înverșunarea cu care a fost rîvnită și negată Elada. Memoria are nevoie de ea, În vreme ce speranța o contestă intuind că Arcadia e o problemă de viitor. O flacără barocă visează În sufletul nostru și În aceeași clipă memoria ne strigă s-o vedem pe Euridice. Pasiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
a fost atît de explicit. Arta, ne sugerează Pygmalion, a pornit din punctul unde a apărut insatisfacția față de zei. În formele ei cele mai pline de umilință se ascundea o revoltă. De fapt, e supremul ei orgoliu, acela de a rîvni puteri demiurgice, recunoscînd eșecul ideii de Dumnezeu și recreînd lumea ca să-i corecteze erorile sau să le evite. Căci gestul lui Pygmalion nu lasă loc la Îndoieli. El aspiră să-și făurească o lume a sa, ideală, În care să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]