KorAP: Find »[drukola/base=absență & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...570 571 572 ...1726 >

43,150 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

a lui Dixon, discutată mai sus și adoptată în această lucrare, altele diferite și chiar contrare. 4.1.1. Ergativitatea ca variație sintactică În studiile anterioare lui Dixon, s-a observat în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în a susține că ergativitatea este un fenomen esențial sintactic și că, deși există mici diferențe între construcțiile ergative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
unui nou referent: construcția ergativă − noul referent este obiect direct − și construcția antipasivă − noul referent este obiect oblic sau încorporat). Autorii arată că, în ciukotă, efectul de descreștere a voinței despre care s-a vorbit în legătură cu antipasivul este determinat de absența aserțiunilor despre relevanța pragmatică a schimbării de stare a obiectului. Lazard (1998: 68−69) completează descrierea efectelor discursive ale construcției antipasive: în warrungu, antipasivul exprimă o acțiune obișnuită, tipică, diferită de acțiunea actuală, care are caracteristici speciale. Autorul citat arată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
însă combinarea mai multor schimbări poate determina modificarea profilului tipologic al unei limbi. La nivelul parametrilor tipologici, schimbările nu sunt unice și unidirecționale. Această ultimă situație este ilustrată și de trecerile de la sistemul acuzativ la sistemul ergativ și invers, în absența unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit astfel de schimbări lingvistice, în ambele sensuri, sunt (Dixon 1994: 186): reinterpretarea pasivului/antipasivului 78 ca fiind o construcție tranzitivă nemarcată (vezi supra, 5.2.); dezvoltarea unui nou sistem perifrastic de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ca în limbile acuzative. În secțiunea 6. am prezentat definițiile și funcțiile antipasivului, un termen destul de recent în lingvistică, considerat frecvent ca fiind "imaginea în oglindă a pasivului". Am oferit un spațiu mai larg acestui concept atât ca urmare a absenței sale din bibliografia românească, cât și deoarece definițiile care i-au fost date și funcțiile care i-au fost atribuite sunt adesea contradictorii. Am reținut ideea că antipasivul este un mecanism de detranzitivizare, a cărui folosire are anumite consecințe morfologice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a) demonstrează relațiile apropiate, dar imperfecte dintre Cazul abstract și cazul morfologic. Concluzia formulată de Legate în mai multe studii, conform căreia absolutivul este doar aparent în unele limbi ergative, a fost criticată de Katzir (2007). 3.2.4. Nom. = absența Cazului Van de Visser (2006: 65−66), care a formulat propunerea că toate limbile sunt de tip nominativ−acuzativ la bază (vezi Capitolul 1, 2.2.), arată că subiectul unui verb tranzitiv (A) va fi întotdeauna într-o poziție care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o poziție tematică (Ura 2000)34. Alexiadou (2001: 167) aduce și argumentul marcării: Cazul ergativ este un Caz lexical deoarece Cazurile marcate morfologic nu sunt considerate structurale. Nash (1996)35 a arătat că limbile ergative diferă de limbile acuzative prin absența proiecției v, poziție structurală care găzduiește subiectul tranzitiv (Chomsky 1995). Agentul nu este proiectat tematic în limbile ergative, adică nu este proiectat ca specificator al v, însă poate fi introdus ca adjunct. Nash (1996), Mahajan (1993)36, Woolford (1997) au

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbal Limbile diferă între ele în funcție de posibilitatea verbului de a se acorda cu NP-urile marcate cu Caz inerent. Diferențele de domeniu dintre nominativ și ergativ arată că trebuie să existe o deosebire sintactică între acestea, diferența relevantă fiind prezența/absența relației de acord cu T. Autorii propun interpretarea ergativului ca marcare diferențiată a subiectului (engl. differential subject marking). Spre deosebire de termenul absolutiv, care nu are o definiție unică, fiind considerat fie un echivalent al acuzativului, fie al nominativului (în warlpiri, absolutivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
opozițiile relevante pentru fenomenele de ergativitate, în aceeași direcție mergând și opinia formulată de Lazard (1994: 101), conform căruia noțiunea subiect este inegal pertinentă în diverse limbi. De asemenea, Creissels (1995: 222) subliniază că, în limbile "exotice", s-a remarcat absența criteriilor de ierarhizare pentru subiect, prin urmare trebuie avute în vedere alte criterii decât cele folosite pentru limbile cunoscute (cu alte cuvinte, noțiunea de subiect există și în limbile mai puțin cunoscute, dar înseamnă altceva). 4.1. Se poate formula

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
II: 165/162) privește existența variantelor libere pentru același tipar de construcție: S-a albit de ziuă/A albit de ziuă, Ploaia se pornește/ Ploaia pornește, Pânza îngălbenește/Pânza se îngălbenește. Concluzia formulată în urma analizei acestor situații este că, în absența unei corelații sintactice și/sau semantice regulate, reflexivitatea, ca trăsătură inerentă, iese din domeniul gramaticalului (GALR II: 165/162) − vezi infra, 6.1. −, ceea ce presupune deci că reflexivitatea este o trăsătură de Lexicon. 2.6. Ușurelu (2005a: 48; 2005b: 36

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
proiectează un VP dublu, care dă seamă de inacuzativitatea verbelor și de dubla atribuire a rolurilor 19. Pentru verbele cauzative este nevoie de un VP dublu, relația dintre verbul cauzativ tranzitiv și cel inacuzativ fiind legată de proiectarea sau de absența Agentului. În bască (vizibil prin marcarea cazuală) și în germană (vizibil prin selecția auxiliarului), verbele de mișcare au comportament inacuzativ, dar în anumite limbi verbele de mișcare funcționează ca tranzitivele. Avram (2003: 192) și Sorace (2004: 247) formulează o observație

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și Rappaport Hovav 1995: 153) notează ca un argument suplimentar al relației dintre cele două subclase faptul că apariția poate fi considerată ca fiind o schimbare direcționată. Autoarele menționează și alte caracteristici ale acestor verbe: comportamentul lor este explicabil prin absența unei cauze externe din reprezentarea lor lexico-sintactică; pentru aceste verbe, distincția dintre cauzare internă și cauzare externă nu este relevantă; incuzativitatea are altă sursă decât detranzitivizarea; verbele de existență și de apariție nu pot avea niciun fel de obiect (nici

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sensului: verbele de emisie de sunete care descriu evenimente având cauză internă sunt inergative; în prezența unui grup direcțional pot deveni inacuzative, cu excepția situației când sunt agentive. Grupurile direcționale apar numai cu verbele de emisie cauzative, cu cauză internă; prezența/absența unui grup direcțional este corelată cu cauza internă/externă. Perlmutter le include în clasa inacuzativelor pentru că, în neerlandeză, acceptă pasivizarea impersonală. Argumentul unic este, de obicei, nonagentiv, nu implică o schimbare de stare, nu descriu eventualități delimitate temporal, au cauză

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care au demonstrat că verbele din clasa frighten și inacuzativele nu se comportă la fel în privința selecției auxiliarului și a cliticizării prin ne, precum și pe cea a lui Burzio (1986), conform căruia selecția auxiliarului essere poate fi determinată de prezența/absența unui subiect de adâncime, nu de existența argumentului extern (ceea ce ar deosebi verbele psihologice de inacuzative). Pesetsky (1995: 19) comentează analiza inacuzativă a verbelor cu obiect Experimentator, din structuri de tipul: Bill was very angry at the article in Times

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
multă grație; *patinator alunecat pe gheață cu multă grație. În fine, verbul a fugi, care descrie modalitatea de mișcare, și nu conține informația semantică privitoare la direcție, este inacuzativ numai în prezența unui grup locativ (primul exemplu), dar inergativ în absența precizării direcției (al doilea exemplu): (b) Ion fuge până acasă; om fugit până acasă/în străinătate Ion fuge prin casă; *om fugit prin casă. În unele situații, contează și tipul de subiect − atât distincția uman/nonuman (exemplele (c) și (d

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
noțiuni diferite de inacuzativitate: (a) structurală: v are un argument în specificator; (b) inacuzativ înseamnă intranzitiv nonagentiv (v este nonagentiv). Gradul de aplicare a acestor noțiuni nu este același de la o limbă la alta − diferite fenomene pot fi sensibile la absența argumentului extern sau la absența trăsăturii agentive a verbului − sau de la o problemă la alta −, de exemplu, pasivul, reflexivul și inacuzativul au aceeași morfologie și aceeași sintaxă, au în comun absența argumentului extern, dar sunt semantic diferite (Embick 2004a: 145

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
structurală: v are un argument în specificator; (b) inacuzativ înseamnă intranzitiv nonagentiv (v este nonagentiv). Gradul de aplicare a acestor noțiuni nu este același de la o limbă la alta − diferite fenomene pot fi sensibile la absența argumentului extern sau la absența trăsăturii agentive a verbului − sau de la o problemă la alta −, de exemplu, pasivul, reflexivul și inacuzativul au aceeași morfologie și aceeași sintaxă, au în comun absența argumentului extern, dar sunt semantic diferite (Embick 2004a: 145), prin urmare, o tratare de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbă la alta − diferite fenomene pot fi sensibile la absența argumentului extern sau la absența trăsăturii agentive a verbului − sau de la o problemă la alta −, de exemplu, pasivul, reflexivul și inacuzativul au aceeași morfologie și aceeași sintaxă, au în comun absența argumentului extern, dar sunt semantic diferite (Embick 2004a: 145), prin urmare, o tratare de tip structural a acestor fenomene n-ar fi profitabilă. Propunerile teoretice prezentate în această secțiune, grupate în mod convențional în sintactice, semantice, "proiecționiste", "(neo)construcționiste" și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
regulă blochează rădăcinile verbale să atribuie Caz structural celui mai înalt argument din punct de vedere tematic, care, altfel, ar fi putut primi Caz structural. Woolford (1993) e de acord cu Burzio în privința faptului că același mecanism este responsabil de absența Cazului acuzativ din structurile pasive și din cele cu verbe inacuzative. Ipoteza lui Burzio, conform căreia inacuzativele și pasivele nu pot atribui Caz structural este prea puternică, dar poate fi reformulată astfel: nu pot atribui Caz structural subiectului, dar pot

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
2004: 119), reluând trăsăturile categoriei v, remarcă faptul că din (a) și (c) rezultă Generalizarea lui Burzio. Autoarele arată că, în această abordare, diferența dintre tranzitive, pasive, reflexive și inacuzative este determinată de specificarea trăsăturilor categoriei v și de prezența/absența argumentului extern. Folli și Harley (2007: 197) susțin că, în analiza cauzativelor afixale, Agentul adăugat al verbelor cauzative apare ca rezultat al adăugării unui vP suplimentar. Morfologia cauzală ar reprezenta rezultatul (engl. spell-out) acestui vP suplimentar. Autorii (Folli și Harley

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
iar Spec,v este poziția argumentelor Agent și Cauză. Lexiconul nu specifică prezența sau natura argumentului extern. Descompunerea verbului lexical în partea de activitate/cauzativitate și nucleul semantic elimină argumentul extern din reprezentarea lexicală. Inacuzativitatea se exprimă deci structural, prin absența proiecției v, și nu prin absența argumentului extern. Bennis (2004: 86) ajunge deci la o concluzie aproape general acceptată, aceea că proiecțiile inacuzative sunt proiecții VP, iar cele inergative, vP. Prezența argumentului extern depinde de prezența proiecției v și invers

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Agent și Cauză. Lexiconul nu specifică prezența sau natura argumentului extern. Descompunerea verbului lexical în partea de activitate/cauzativitate și nucleul semantic elimină argumentul extern din reprezentarea lexicală. Inacuzativitatea se exprimă deci structural, prin absența proiecției v, și nu prin absența argumentului extern. Bennis (2004: 86) ajunge deci la o concluzie aproape general acceptată, aceea că proiecțiile inacuzative sunt proiecții VP, iar cele inergative, vP. Prezența argumentului extern depinde de prezența proiecției v și invers. Pentru a face distincția între inergative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
v și invers. Pentru a face distincția între inergative și inacuzative în termeni structurali, nu trebuie să asociem proiecția v cu un anumit sens, pentru că, după cum a arătat Kratzer (1994), v poate fi static sau dinamic. În termenii lui Burzio, absența argumentului extern este corelată cu absența Cazului acuzativ. v are un rol nu numai în prezența argumentului extern, dar și în atribuirea Cazului acuzativ. Absența categoriei v are două consecințe: nu există argument extern și nu există Caz acuzativ. Bennis

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
distincția între inergative și inacuzative în termeni structurali, nu trebuie să asociem proiecția v cu un anumit sens, pentru că, după cum a arătat Kratzer (1994), v poate fi static sau dinamic. În termenii lui Burzio, absența argumentului extern este corelată cu absența Cazului acuzativ. v are un rol nu numai în prezența argumentului extern, dar și în atribuirea Cazului acuzativ. Absența categoriei v are două consecințe: nu există argument extern și nu există Caz acuzativ. Bennis (2004: 86−87) ajunge la următoarea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
după cum a arătat Kratzer (1994), v poate fi static sau dinamic. În termenii lui Burzio, absența argumentului extern este corelată cu absența Cazului acuzativ. v are un rol nu numai în prezența argumentului extern, dar și în atribuirea Cazului acuzativ. Absența categoriei v are două consecințe: nu există argument extern și nu există Caz acuzativ. Bennis (2004: 86−87) ajunge la următoarea reinterpretare a Generalizării lui Burzio: (a) dacă nu există argument extern, nu există Caz acuzativ (structural) care să fie

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
v − ergativitate simplă; proiecția v fără argument extern − ergativitate complexă; (c) proiecția v cu argument extern. Bennis (2004: 88) ajunge la concluzia că Generalizarea lui Burzio nu e validă teoretic, iar inacuzativ este un concept lipsit de sens. Prezența sau absența argumentului extern este legată (indirect) numai de teoria Cazului. În locul acestui concept, Bennis propune distincția ergativitate simplă vs complexă. Kratzer (1993), Pylkkänen (2002)47, apud Franchetto (2007), au propus ca micul v să fie divizat în două centre: unul este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]