14,422 matches
-
să-l aleagă liber pe cel care îi propune idealul ascultării. Pentru că între cel care dă și cel care ia libertatea există o complicitate, cel care dă se recunoaște în cel care ia și el adoră în acesta tocmai chipul pierdut al libertății sale. Pentru că sursa libertății lui s-a mutat în altul, altul este în chip firesc zeificat. El îl numește Führer pe cel care îi conduce viața și care, în locul lui, îi dă un destin. Și el va omorî
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
spun și pentru că termin prin a gândi așa cum ajung să gândesc. Pentru că între mine și cel care mi-a luat libertatea nu există o complicitate, eu îl numesc pe acesta „conducător“ doar în chip silnic și urăsc în el chipul pierdut al libertății mele. Și eu nu sunt vinovat nici dacă termin prin a-l alege liber pe cel care mi-a răpit libertatea, pentru că între timp am devenit victima mutilării care m-a supus. Deși în ambele cazuri „istoria se
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Adam Mizkiewicz pînă la cea care va înfăptui independența României: Brătianu Bătrînul, Nicolae Bălcescu și alții. Nevoia imperioasă de afirmare națională a fost exprimată de Nicolae Bălcescu, democrat revoluționar și politician-istoric român: Problema naționalității este mai importantă decît libertatea. Odată pierdută, libertatea poate fi recîștigată cu ușurință, dar nu și naționalitatea". Un alt mare naționalist al secolului al XX-lea, politicianul-istoric Charles de Gaulle (care a predat, scris, dar mai ales a făcut istoria), a fost tipul de lider despre care
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
secte creștine, islamice și iudaice. Aceste state-națiuni constituie produsul relativ recent al dezmembrării imperiilor habsburgic, otoman și rusesc. Toate aceste popoare au un trecut tragic și un prezent plin de primejdii. Toate aceste popoare au cunoscut istorii tragice de libertate pierdută, identități împovărate de obligații, masacre și granițe fluctuante. Mulți vor considera drama acestei zone așa cum a făcut-o Mircea Eliade drept o "fatalitate istorică". Dar trebuie să ținem seama de faptul că unii oameni manifestă, mai mult interes față de simțul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
fost cîțiva guvernatori ruși de excepție, ca Pavel Kiseleff, care a încercat să aline suferințele românilor 19, țarul Nicolae I a impus României așa-numitul Regulament Organic, care a perpetuat exploatarea țăranului. Cu mai mult de jumătate din Moldova istorică pierdută, ceea ce a rămas a devenit pămîntul sfînt al naționalismului. În mijlocul suferințelor și degradărilor, deșteptarea națională a românilor a venit din afară, din Grecia, Serbia și Bulgaria. Ea a venit din Transilvania, unde a fost adoptat alfabetul latin, care îl înlocuia
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
mîrșav, dansul acesta de canibali, care ne transformă fie în oameni deranjați mintal, fie în teroriști. Va produce pierderi imense culturii omenești"6. Atunci cînd va lua sfîrșit, pagubele materiale produse de el vor putea fi remediate. Chiar și viețile pierdute vor putea fi înlocuite; dar daunele morale, discreditarea suferită din pricina lui de valorile secolului al XIX-lea, discreditarea adusă intelectualității, toate acestea erau cu totul altceva. În mijlocul acestei tragedii, Iorga a întrevăzut și unele perspective. În ciuda profundei sale aversiuni față de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
în 1931 a postului de prim-ministru erau compromise, ca și rolul pe care îl va juca în timpul Dictaturii Regale. Tot ce a făcut el din punct de vedere politic în anii imediat postbelici nu va constitui decît o șansă pierdută. Prin toamna lui 1918, semnele de oboseală postbelică au ieșit brusc la iveală, accentuate de o secetă neobișnuită, la care se adăugau pretențiile nejustificate ale Germaniei și Austro-Ungariei și foametea 6. Plus activitățile Sovietelor la doi pași și fierberile din
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
atît în România cît și în restul Europei. Din groaznicul măcel al Primului Război Mondial, trezită din idealismul secolului al XIX-lea și din suferințe (spiritul lui " Nimic nou pe frontul de vest" de partea celor învinși), ieșea la iveală o "generație pierdută". Ce cale avea să urmeze această generație nu era clar în momentul acela. Membrii acesteia nu erau nici de stînga, nici de dreapta. Și în România își făcea apariția o astfel de generație. Să o numim "Generația tranșeelor". Cei cu
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
un obiect inert al unei vieți pe care nu o înțelege". Într-un asemenea vid, Ortodoxia ar fi putut avea un rol firesc, dar (după părerea lui Iorga) credința ortodoxă a Legiunii era o înșelătorie. Iorga considera că acest românaș pierdut ar fi fost fericit chiar și dacă era mințit. Reformele trebuie însă să vină de sus și să fie inspirate de suflete mai mărețe decît cele ale legionarilor. Toată lumea trebuia să fie alături de rege. Iorga a reprodus facsimilele scrisorii lui
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
sacrificare a Europei ocazia de a lupta pentru ceva mai bun. Anii ’30 au fost, În cuvintele lui Auden, „un deceniu josnic, necinstit”, dar au reprezentat și o perioadă a implicării și a credinței politice, culminând cu iluziile și viețile pierdute În războiul civil din Spania. Era vara târzie a viziunilor radicale de secol XIX, investite acum Într-o eră mult mai sumbră, cu angajamente ideologice violente: „Ce adâncă tânjire după o nouă ordine umană a existat În era interbelică și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
umilință. Jean-Paul Sartre descria colaborarea În termeni deliberat sexuali, ca „supunere” În fața puterii ocupantului; În numeroase romane din anii ’40, colaboraționiștii sunt fie femei, fie bărbați slabi („efeminați”), seduși de farmecul viril al stăpânitorilor teutoni. Răzbunându-se crunt pe femeile pierdute, francezii Încercau să Înăbușe amintirea incomodă a neputinței lor personale și colective. Acte anarhice de pedepsire violentă au avut loc și În teritoriile eliberate din Europa de Est, Însă ele s-au manifestat diferit. În Vest, germanii racolaseră activ colaboratori; În țările
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o chestiune, după el, secundară. În revolta lor, comuniștii greci au mizat cu naivitate pe ajutorul sovietic, poate chiar pe intervenția armată, care erau În realitate excluse. Dimpotrivă, Stalin Îi privea ca pe niște aventurieri zănateci, luptând pentru o cauză pierdută și riscând să declanșeze o intervenție americană. Sprijinul provocator acordat de Tito rebelilor greci l-a enervat așadar pe Stalin (care socotea pe bună dreptate că, dacă n-ar fi fost ajutorul iugoslav, situația politică tulbure din Grecia s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
neîntinării politice, ci a neîncrederii În sine”. Intelectualii cu adevărat reacționari erau rari În primul deceniu de după război. Chiar și cei care se declarau deschis de dreapta, ca francezii Jacques Laurent sau Roger Nimier, gustau mai degrabă farmecul unei cauze pierdute, afișând o nostalgie boemă pentru trecutul discreditat și arborându-și cu mândrie insignifianța politică. Cum stânga avea vântul În pupă și istoria de partea ei, literații de dreapta din noua generație s-au declarat sfidător perdanți, transformând decadența autentică și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vest-germani, noile calități ale noii Germanii din noua Europă - prosperitate, compromis, demobilizare politică și angajamentul tacit de a nu trezi fantomele memoriei naționale - nu puteau masca vechile defecte. Erau vechile defecte, Într-o formă nouă. IXtc "IX" Iluzii pierdutetc "Iluzii pierdute" Indië verloren, rampspoed geboren. șDacă pierdem Indiile, suntem pierduți.ț Zicală olandeză, populară În anii ’40 Vântul schimbării suflă peste acest continent și, fie că ne place sau nu, conștiința de sine a Africii este o realitate politică. Harold Macmillan
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de revizuire a acordurilor postbelice din Est. Tratatul din 1963 și noul condominiu franco-german au confirmat orientarea fermă a Franței către Europa. Pentru Charles de Gaulle, lecția secolului XX a fost că Franța nu putea spera să-și recapete gloria pierdută decât investind În proiectul european și modelându-l În așa fel Încât să servească obiectivelor Franței. Algeria era pierdută. Coloniile o urmau. Anglo-americanii, ca Întotdeauna, nu manifestau nici un fel de compasiune. Înfrângerile și pierderile succesive din ultimele decenii nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sărite, Îndeosebi pe cei tineri 10. Dar anii ’50 au fost și o epocă a inovației - cea din teatru, literatură și cinema fiind mult mai durabilă decât ce avea să urmeze. Europa de Vest compensa În domeniul artistic puterea și prestigiul politic pierdute. Anii ’50 au fost chiar apogeul nesperat al artei „elitiste” În Europa. Circumstanțele erau neobișnuit de favorabile: „calitatea europeană” (sintagmă ce nu avea deocamdată o conotație ironică) se bucura pentru prima oară de finanțare publică de anvergură, dar nu era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Existau, desigur, burse pentru copiii săraci și din clasa de mijloc. Dar cu excepția admirabilelor instituții școlare egalitariste și meritocratice din a Treia și a Patra Republică franceză, bursele nu acopereau cheltuielile reale pentru studii suplimentare; nicăieri ele nu compensau venitul pierdut. În ciuda generației precedente de reformatori, animată de cele mai bune intenții, Oxford, Cambridge, École Normale Supérieure, univeristățile din Bologna sau Heidelberg și celelalte instituții vechi și prestigioase din Europa rămâneau, practic, inaccesibile. În 1949, Suedia număra 15.000 de studenți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe viitor succesul. Dar Troțki purta și el aura puterii - la urma urmei, jucase un rol crucial În primii ani ai regimului sovietic și era răspunzător pentru o parte din devieri. Pentru o generație nouă și fără experiență politică, liderii pierduți ai comunismului european, cei care nu avuseseră șansa de a exercita responsabilități politice, erau eșecuri cu adevărat seducătoare. Astfel, În anii ’60 a fost redescoperită Rosa Luxemburg, socialista evreică poloneză asasinată de soldații germani din Frei Korps la Berlin, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Est, căutând inspirație pe tărâmuri mai Îndepărtate. Noul gust pentru exotic era alimentat, pe de o parte, de decolonizarea În curs și de aspirațiile mișcărilor de eliberare națională, iar pe de altă parte, de proiecția În exterior a propriilor iluzii pierdute ale Europei. Se baza pe cunoștințe locale extrem de sumare, În ciuda emergenței unui nou meșteșug universitar, „studiile țărănești”. Revoluțiile din China și Cuba mai ales au fost Învestite cu toate calitățile și realizările care lipseau Europei. În Italia, scriitoarea marxistă Maria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
semn de protest față de invazia sovietică și consecințele ei. Palach a murit după trei zile În urma arsurilor, pe 19 ianuarie 1969. Funeraliile lui, desfășurate pe 25 ianuarie 1969, au fost o ocazie de doliu național: pentru Palach și pentru democrația pierdută a Cehoslovaciei. La următoarea ieșire În stradă a demonstranților pro-democrație (după un meci În care Cehoslovacia a bătut Uniunea Sovietică la hochei pe gheață), Kremlinul a profitat de ocazie pentru a-l Înlătura pe Dubček, Înlocuit la 17 aprilie 1969
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru a face „Ordine”. Mai Îngrijorător e faptul că grupul Baader-Meinhof profita de un fond general de simpatie pentru ideile sale din partea unor intelectuali și universitari altminteri pacifiști 10. Una dintre sursele simpatiei locale era o nostalgie crescândă pentru trecutul pierdut al Germaniei În cercurile literare și artistice. Exista sentimentul că Germania fusese de două ori dezmoștenită: de naziști, care Îi privaseră pe nemți de un trecut respectabil, „utilizabil”, și de Republica Federală, ai cărei șefi americani impuseseră țării o imagine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legală, estetică - este importantă În sine. Dacă anii ’60 stau sub semnul credinței naive, suficiente, că tot ce se Întâmplă e nou (și că tot ce e nou este important), anii ’70 au fost o epocă a cinismului, a iluziilor pierdute și speranțelor modeste. Vremurile mediocre nasc profeți pustii, scria Albert Camus În Căderea. Anii ’70 abundau În astfel de figuri. Era o perioadă teribil de conștientă că urmează marilor speranțe și reflecțiilor ambițioase din trecutul recent și că nu are
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Nostalgia nemților pentru peisajele specific germane, pentru munții și râurile din Harz și Pfalz, pentru Heimat; visul naționalist francez de armonie rurală dintr-o France profonde, nepătată de urbanizare și cosmopolitism; reveria engleză a unei armonii trecute și viitoare, Ierusalimul pierdut al lui Blake: toate acestea aveau mai multe În comun decât erau dispuși să admită adepții lor. Iar dacă stânga contempla admirativ de zeci de ani „producția” comunistă la Întrecere cu cea occidentală, la Începutul anilor ’70, atât la dreapta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
peisajele urbane tot mai șic. În 1988, cu Mujeres al borde de un ataque de nervios (Femei În pragul unei crize de nervi), Almodóvar ajunge să realizeze un convingător portret cinematografic al unei societăți moderne trepidante, disperată să recupereze timpul pierdut 21. Culmea ironiei e că aceste schimbări fuseseră posibile nu datorită unor inovatori sau radicali din sfera culturii ori a politicului, ci datorită unor oameni de stat conservatori aparținând chiar vechiului regim. Konstantinos Karamanlis, António de Spínola și Adolfo Suárez
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
știa prea bine. Eșecul marxismului ca politică putea fi oricând explicat prin invocarea neșansei sau a circumstanțelor defavorabile. Dar dacă marxismul era discreditat ca Mare Narațiune - dacă Istoria nu manifesta rațiune sau necesitate -, atunci toate crimele lui Stalin, toate viețile pierdute și resursele irosite pentru a transforma societatea după placul statului, toate erorile și eșecurile din experimentele radicale ale secolului XX care au introdus Utopia prin dictat nu mai puteau fi explicate „dialectic” drept pași greșiți pe o cale corectă. Ele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]