17,219 matches
-
șlapi. Și eu aș fi râs de mine. „Îl sun pe Scurtu. E încă la anticariat, la ora asta.“ „De ce? Ce-ai mai găsit? Zi-mi și mie!“ „Îți spun după aia.“ Multă vreme crezusem că nimic n-are sens: alergam după fluturi. Dimineața, dacă m-ar fi întrebat cineva de ce mă agit atâta, n-aș fi știut ce să-i spun. Ce căutam, de fapt? Un tablou? O hartă? O istorie secretă? Un sens ascuns al vieții mele? Se tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sânge și carne, gata să plesnească. Doar gândul că trebuia să duc animalul ăsta cu bine dintr-o parte într-alta mă obosea. Cât despre impresiile de călătorie, ele pur și simplu mă scoteau din pepeni. Nu-ți ajungea că alergai de colo-colo, mai trebuia să și povestești. La facultate, când unul din profesori m-a rugat să țin un seminar despre jurnalele pașoptiste, m-am certat cu el. I-am zis-o de la obraz că eu nu fac așa ceva, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trebuia decât să te cațeri și să te-apuci de cotrobăit. Atâta doar că noi eram la 289 kilometri de București, 2100 de Paris și 18 de Neptun. Acolo ne aștepta balul scriitorilor-avocați (sau ce-or fi fost). Unde să alergi mai întâi? Pe la unu noaptea, lumea s-a dus la culcare. „S-a dus“ era un fel de-a spune, pentru că stăteam toți în aceeași cameră. Doar carpetele de deasupra ne diferențiau: Maria vegheată de Ali Baba, tânărul Lupu, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tot cartierul la geam; când se-opreau din lătrat, mușcau. Hortensia nu prevăzuse chestia asta. Dacă îți venea cheful să faci detectivistică literară (sau pur și simplu să urci la etaj, la o cunoștință), trebuia să ai picioare zdravene: javrele alergau pe toată lumea pe care n-o știau. Goguță, Pendulă, Antenă, Tapir și Răbdău căpătau brusc forțe nebănuite și te fugăreau până pe Bucureștii Noi, la Fabrica de Pâine. Făceai turul cartierului gratuit, în pas vioi, militărește. Păjurenii înfloriseră pe vremea comunismului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să scoatem un cuvânt. Ne reprogramasem, fiecare se repliase în cubul lui de liniște și siguranță. Ne simțeam protejați, departe de orice intruziune. Era bine. Apoi Mihnea ne-a făcut un semn de sub copertină. Am sărit din mașină și-am alergat spre el, ferindu-mă de ploaie. Maria a coborât și ea și-a urcat în față, am auzit portiera trântindu-se. Dacă ar fi plecat acum, învârtind cheia în contact și întorcând Opelul pe drumul spre București, nimeni n-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
luminile stinse și îi fugăresc pe comuniști pe străzi. Urma, într-adevăr, o fugăreală-n toată regula, fiecare pe cont propriu. Săream garduri, răsturnam tomberoane, făceam slalom printre mașini. Ne obișnuisem cu traseul, dar întâmpinam mereu aceeași problemă: tatăl lui Doru alerga mai bine decât soțul lui tanti Leana. Mult mai bine. A doua zi, comparam urmele. Unii cu vânătăi, alții cu vergeturi, alții doar cu-o urmă de talpă pe cur, ca-n desene animate. Nu scăpa nimeni. O pățeam cu toții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trupuri cuplate zilnic și neobosit în slujba noastră. Brațele angrenajului cărau sacoșe cu biscuiți și iaurturi (mulți își mai amintesc borcanele ca niște grenade de sticlă și capacele lor gri, verzi sau bleumarin metalizat, bune de găurit cu arătătorul), picioarele alergau după unt sau zahăr, capetele lucrau în bucătărie pentru bunăstarea copiilor. Duminica, se strângea toată familia la masă, începeam cu saleuri și plăcintă cu carne (când nu se mai găsea carne, primeam pateuri cu brânză), apoi supa (cu polonicul înfipt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
chiriaș Costea) și n-a mai vorbit cu nimeni timp de-o săptămână. Mult mai încolo am aflat de la maică-mea de episodul cu pușcăria: abia prin anii ’80, când nu mai conta nimic. Erau alte vremuri și bunicu’ Vitalian alerga, ca toată lumea, după mașina de carne. Evident că n-o prindea. Fostul moșier interbelic, proprietar de dealuri și crescător de cai la poalele Leaotei, turnat de-un vecin, arestat și bătut de securiști pentru că își ascunsese medaliile pe vremea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
specialiștii, să opereze modificările. Douăzeci-treizeci de modificări de-astea, și ieșea iarăși Dicționarul; scria pe el: „Nou“, „Îmbunătățit“, „Ultima Ediție“, ca-n reclamele la detergenți. Când se epuizau reclamele, apărea formula magică, de pe vremea lui Ceaușescu: „Revăzut și Adăugit“. Lumea alerga derutată, oamenii cumpărau volumele în demență, doar-doar or vorbi corect. „Robane, hai încoace, să-i studiem pe-ăștia!“ L-am apucat pe Mihnea de mânecă. „Ușor, că nu suntem la teatru. Lasă-mă pe mine-n față.“ Am luat-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
atacurile borfașilor carpatici, desfășurate la orice oră, fără rușine. Pe televizor, rulau zilnic clipuri sau reconstituiri didactice, tip Reflector, în care indivizi patibulari exersau ziua în amiaza mare jaful asupra unor bunicuțe onorabile. Borfașii le smulgeau sălbatic poșeta de la braț, alergau iute și sfârșeau inevitabil în mâinile poliției. Totul se încheia cu un interviu luat comisarului-șef al Poliției vieneze, care anunța ferm și indiscutabil măsurile luate împotriva criminalității est-europene. „Totuși, ce căutăm la Viena?“, a revenit Mihnea, mai mult într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mașinile opreau la zece metri de zebră și ți se făcea semn cu mâna să traversezi. Șoferii așteptau să ajungi pe partea cealaltă, abia atunci mișcau mașina. M-a umflat râsul. La noi, pietonii se obișnuiseră altfel: când ignorați, când alergați de-a dreptul pe treceri, cu-accelerări bruște și succesive. Manevra era calculată, ambalarea motorului se făcea din timp, audibil, în trepte. Dacă mai existau totuși dubii, claxonai puternic, de mai multe ori. Toată lumea părea mulțumită: pensionarii încremenau, iar când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rârâitul lor constant și serviabil. Am strâns Pif-ul, l-am vârât la loc la piept și-am sărit pe peron, în mijlocul călătorilor. Trebuia să mă grăbesc. Am împins mulțimea și, fără să-mi mai pese de nimic, am început să alerg spre hotel. Viena strălucea de tristețe și sărbătoare. Orașul se desfăcea în benzi cortextuale, intersecțiile de străzi și gânduri se succedau într-o viteză nebună, de GPS: Schottenring, Maria, Hörlgasse, Mihnea, Berggasse. Întâmplările și stările care le declanșaseră începeau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rumânii într-o stare de suferiri amare; toți aștepta un mântuitor. Arătarea lui Mihaiu în mijlocul lor a fost ca un fulgir strălucitor care dete duhului rumânesc celui amorțit o lovitură electrică; rumânii se deșteptară; cunoscură trimiterea lui din ceriu, și alergară la glasul lui cel propăvăduitor de mântuință. El era eroul, era idolul lor, era viața și fericirea lor, era rumânul care făcea cât toți rumânii. Sub comanda lui, rumânii cu armele în mână dezvoltară o putere destoinică de a trage
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
să își însușească modelul mumei eroine din lectura morală care nu doar că și-a trimis cei trei fii ai săi să moară ca niște bravi români în lupta de la Racova contra turcilor, ci, după ce a aflat fatidica veste, a alergat de îndată la biserică mulțumind lui Dumnezeu că, prin jertfa lor, copiii ei au salvat patria de dușmani. Există deci o diviziune sexuală a datoriilor patriotice: bărbaților le este destinată o soartă armată, care poate culmina prin sacrificiul suprem întru
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
cu putere... Capul sare atât de repede, încât nici n-apuci să clipești din ochi. Pregătirile sunt grele. Uite, când omului i se citește sentința, când îl îmbracă, îl leagă, îl duc la eșafod, atunci e groaznic pentru el! Lumea aleargă să vadă, chiar femeile, deși francezilor nu prea le place ca femeile să se uite la așa ceva. — Nu-i treaba lor. Desigur! Desigur! Chinul e-atât de mare!... Criminalul era om deștept, neînfricat, puternic, în floarea vârstei. Legros îl chema
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ales că nici nu era multă lume la înmormântare, veniseră doar câțiva mai curioși; dar când trebui dus sicriul, copiii s-au repezit cu toții odată, ca să-l ducă ei. Fiindcă n-aveau putere să-l ducă, ajutau care cum putea, alergau toți în urma sicriului și plângeau. De atunci mormântul lui Marie a fost la mare cinste pentru copii: sădesc flori în fiecare an, de jur-împrejur au plantat un gard viu de trandafiri. Dar tocmai de la această înmormântare a început și prigoana
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
știu de ce, dar am început să încerc un sentiment extrem de puternic și de fericit la fiecare întâlnire cu ei. Mă opream și râdeam de bucurie privind la piciorușele lor mici, sprintene și veșnic în goană, privind băieții și fetele care alergau împreună, văzându-le râsul și lacrimile (pentru că mulți, înainte de a ajunge de la școală până acasă, apucau să se încaiere, să plângă, iarăși să se împace și să se joace), și atunci îmi uitam toată tristețea. Apoi, în toți acești trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
mașinal de umăr. O ură infinită îi clocotea în privire. Chiar în clipa aceasta se auzi o bătaie foarte puternică a clopoțelului din antreu. Smucitura ar fi putut să rupă cordonul clopoțelului. Se anunța o vizită ieșită din comun. Kolea alergă să deschidă. Xtc "X" Antreul deveni brusc extrem de zgomotos și de aglomerat; celor din salon li se părea că intraseră din curte câțiva oameni și că alții continuă încă să intre. Câteva glasuri vorbeau și exclamau simultan; rumoare de voci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
vag despre cine știe ce investigații și că, firește, totul trebuia să fie o neghiobie. „Nu mă îndoiesc de asta!“ îi răspunse Adelaida și nu-l mai întrebă nimic. Însă Aglaia devenise neobișnuit de calmă și pe drum făcu doar observația că aleargă cu toții cam prea tare. O dată privi peste umăr și îl văzu pe prinț, care le călca pe urme. Remarcând eforturile lui de a le ajunge, zâmbi ironic și nu mai întoarse capul spre el. În sfârșit, foarte aproape de casă, îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
șaizeci de ani? Și doar fiecare îți arată zdrențele, mâinile muncite, se înfurie și strigă: «Muncim ca boii, muncim, dar suntem săraci și flămânzi ca niște câini! Alții nu muncesc și nu trudesc, dar sunt bogați!» (Eternul refren!) Alături de ei aleargă și se agită din zori și până în noapte un zbârciog «dintre cei distinși», Ivan Fomici Surikov- locuiește în aceeași clădire cu noi, deasupra noastră-, veșnic rupt în coate, cu nasturii rupți, comisionar pentru feluriți inși, care-i încredințează fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
peste frunte. — Doamne! Unde l-ați găsit? Cum? I-am explicat cât mai scurt, în cuvintele cele mai seci, cum am ridicat portofelul, cum am fugit după el strigându-l și cum, în sfârșit, pe ghicite și aproape orbecăind, am alergat pe scară în urma lui. — O, Doamne! exclamă el, adresându-i-se soției. Aici sunt toate documentele noastre, aici sunt ultimele instrumente, aici e totul... o, stimate domn, știți ce ați făcut pentru mine? Aș fi fost un om mort! Între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
dreptate și să vă căutați din nou o slujbă, nu-i așa? — Cum de... v-ați dat seama? mă întrebă el mirat. — Se observă de la prima privire, i-am răspuns eu cu ironie neintenționată. Sosesc mulți din provincie, cu speranțe, aleargă de colo-colo și trăiesc tot așa. Brusc, el începu să vorbească cu însuflețire, cu buzele tremurând; a început să se plângă, să povestească și, recunosc, m-a captivat; am rămas la el aproape o oră. Mi-a povestit istoria lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
făcut! — Vedeți, prințe, se cutremură cu totul Lebedev, ce-ați spus acum e important, e foarte important, adică nu în ce-l privește pe domnul Ferdâșcenko, ci în privința felului cum a ajuns la dumneavoastră această informație. (Spunând toate acestea, Lebedev alerga după prinț înainte și înapoi, încercând să intre în cadență cu el.) Iată, prințe, ce vă relatez și eu acum: generalul, mai înainte, când mergeam împreună spre acest Vilkin, după ce apucase deja să-mi spună povestea cu incendiul și, firește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
la rândul lui, începuse demersurile pentru a o vinde cuiva. Urcând în pridvor, Varvara Ardalionovna auzi mare gălăgie la catul de sus și își dădu seama că țipă fratele și tatăl ei. Intrând în salon și văzându-l pe Ganea alergând înainte și înapoi prin cameră, palid de furie și mai că smulgându-și părul din cap, ea se încruntă și, cu un aer obosit, se așeză pe canapea, fără să-și scoată pălăria. Înțelegând foarte bine că, dacă tace un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
furie și mai că smulgându-și părul din cap, ea se încruntă și, cu un aer obosit, se așeză pe canapea, fără să-și scoată pălăria. Înțelegând foarte bine că, dacă tace un minut și nu-și întreabă fratele de ce aleargă așa, acesta se va supăra negreșit, Varvara se grăbi, în sfârșit, să rostească sub formă de întrebare: — Vechea tărășenie? — Care tărășenie veche? strigă Ganea. Vechea! Nu, naiba știe ce se mai întâmplă, dar nu de vechea tărășenie e vorba! Bătrânul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]