KorAP: Find »[drukola/base=resursă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5750 5751 5752 ...6068 >

151,683 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

astfel Încât revirimentul economic european depindea tot mai mult de piețele și produsele Republicii Federale. În plus, fiecare stat european postbelic era acum profund implicat În economie - prin planificare, reglementare, strategii de creștere economică și felurite subsidii. Însă promovarea exporturilor, direcționarea resurselor dinspre vechile industrii spre cele noi, Încurajarea sectoarelor privilegiate precum agricultura sau transportul - toate acestea necesitau cooperare transfrontalieră. Nici una dintre economiile vest-europene nu se putea lipsi de celelalte. Această tendință spre coordonarea reciproc avantajoasă a fost așadar determinată de interesul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un sprijin mai mare, iar obiectivele industriale nerealiste să fie abandonate: În limbajul specific, voalat, al unei rezoluții confidențiale a Partidului Comunist Maghiar din 28 iunie 1953, „politica economică falsă a fost o bravadă riscantă, Întrucât dezvoltarea industriei grele presupune resurse și materii prime care (unele dintre ele) pur și simplu nu existau”. Din punctul de vedere al Moscovei, Nagy nu era, desigur, o opțiune obișnuită. În septembrie 1949, el criticase linia ultrastalinistă a lui Mátyás Rákosi și fusese unul dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
trebuie să recunoaștem meritul autorităților de la Roma. În alte părți, rolul guvernului a variat, dar nu a fost niciodată neglijabil. În Franța, statul s-a limitat la ceea ce a devenit cunoscut drept „planificare indicativă” - folosind pârghiile puterii pentru a direcționa resurse către regiuni, industrii și chiar produse anume și compensând intenționat malthusianismul devastator al subinvestițiilor din deceniile antebelice. Oficialii guvernamentali au reușit să exercite un control relativ eficient asupra investițiilor interne pentru că, pe parcursul acestor prime decenii de după război, legile monetare și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În care jucau regine ale frumuseții și starlete efemere - le maggiorate fisiche (cele „avantajate din punct de vedere fizic”). Până la urmă, chiar și industria italiană de film și publicul italian de cinema și-au pierdut entuziasmul. Producătorii europeni, lipsiți de resursele Hollywoodului, nu puteau spera să concureze ca ritm sau standarde tehnice cu filmele americane, așa Încât s-au limitat tot mai mult la producții ce reflectau „viața obișnuită”, fie că era vorba de „noul val”, „drama de bucătărie” sau comedia domestică

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1963, cererea a epuizat stocul. Uniforma tinerilor americani (blugi și tricouri) avea minime conotații de clasă (cel puțin până când ambele piese au fost Însușite de marii designeri, dar chiar și atunci distincția rezultată nu ținea de rangul social, ci de resursele materiale). Mai mult, purtați de clasa de mijloc și clasa muncitoare deopotrivă, blugii au bulversat filiera tradițională de transmitere a modei „de sus În jos”: ei s-au transmis „de jos În sus”, fiind inițial o ținută de lucru autentică

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
parte din industria vest-germană postbelică, Volkswagen a beneficiat de toate avantajele unei economii cu piață liberă - mai ales de o cerere crescândă pentru produsele sale -, fără a suferi dezavantajul competiției sau al costurilor de cercetare, dezvoltare și retehnologizare. Compania primise resurse inepuizabile Înainte de 1939. Nazismul, războiul și ocupația militară au trecut cu bine pe lângă ea, guvernul militar aliat privind Volkswagen cu Îngăduință, tocmai din cauza capacității sale de producție perfect puse la punct dinainte de război, care putea acum să funcționeze fără eforturi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
al lirei sterline În fața dolarului. Stat insular, grav dependent de importurile de alimente și materii prime vitale, Marea Britanie compensa istoric această vulnerabilitate structurală prin accesul ei privilegiat la piețele protejate din Imperiu și Commonwealth. Dar această dependență de piețe și resurse Îndepărtate, un avantaj În anii imediat de după război, când restul Europei se zbătea să-și revină, a devenit o serioasă răspundere odată ce Europa - și mai ales zona CEE - a fost reconstruită. Marea Britanie nu putea concura cu SUA și, mai târziu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
iar socialismul Îi este superior moral și economic. Dar, spre deosebire de comuniști, ei nu credeau că decesul capitalismului era iminent, nici că trebuia grăbit prin inițiative politice. Misiunea lor, revelată după decenii de criză economică, divizare și dictatură, era să folosească resursele statului pentru a elimina patologiile sociale asociate cu formele capitaliste de producție și cu funcționarea neîngrădită a economiei de piață, construind nu utopii economice, ci societăți viabile. Politica social-democrată nu era Întotdeauna pe placul tineretului nerăbdător, după cum aveau să arate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu o populație de numai patru milioane presărată pe cel mai lung litoral european: 1.752 de kilometri. Multe dintre satele și orașele Îndepărtate sunt și azi complet dependente de pescuit. Social-democrat sau ba, guvernul de la Oslo trebuia să dedice resursele statului unor obiective sociale și comune: subvențiile care se dirijau din centru spre periferie (pentru transport, comunicații, educație și asigurarea de servicii și specialiști - mai ales În treimea de țară aflată la nord de Cercul Arctic) reprezentau fluidul vital al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a Franței, Marii Britanii și Republicii Federale la un loc, sau cât jumătate din cea a Statelor Unite. În producția de hârtie și cherestea și În transportul acestora, Suedia era lider mondial. În vreme ce social-democrația norvegiană consta În mobilizarea, raționalizarea și distribuția unor resurse limitate Într-o societate săracă, Suedia era deja, În anii ’60, una dintre cele mai bogate țări din lume. Acolo, social-democrația Însemna alocarea bogăției și serviciilor În spirit de egalitate, pentru binele tuturor. În toată Scandinavia, dar mai ales În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nezdruncinată În avantajele proprietății de stat, social-democrații suedezi au lăsat cu dragă inimă capitalul și inițiativa În mâinile proprietarilor particulari. Suedia a evitat experimente de genul British Motor Corporation, un cobai prin care guvernul Marii Britanii a Încercat alocarea centralizată de resurse. Volvo, Saab și alte companii private au fost lăsate să prospere sau să dea faliment În deplină libertate. Mai mult, capitalul industrial din Suedia „socialistă” era concentrat În mâinile unui număr redus de proprietari, mai mic decât oriunde În Europa de Vest

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și de vârstă generoase, acces universal la educație și Îngrijire medicală, rețele de transport exemplare subvenționate de stat -, ea se deosebea de Suedia prin alocarea sistematică de posturi, fonduri și favoruri În funcție de afiliația politică. Felul În care statul austriac și resursele lui erau apropriate pentru a stabiliza piața preferințelor politice avea mai puțin de a face cu idealurile sociale decât cu amintirea traumelor din trecut. În umbra experienței lor interbelice, socialiștii din Austria se străduiau mai degrabă să stabilizeze o democrație

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Olanda s-a triplat. Prerogativele În scădere ale autorităților În materie de moralitate și relații personale nu Însemnau Însă și un declin În rolul cultural al statului. Dimpotrivă. În acei ani, Europa Occidentală considera În unanimitate că numai statul avea resursele necesare pentru a satisface nevoile culturale ale cetățenilor: lăsați singuri, indivizii și comunitățile nu ar avea nici mijloacele, nici inițiativa necesare. O autoritate publică bine organizată trebuia să asigure nu numai hrană, adăpost și locuri de muncă, ci și nutrimente

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
autoritate publică bine organizată trebuia să asigure nu numai hrană, adăpost și locuri de muncă, ci și nutrimente culturale. În această privință, social-democrații și creștin-democrații erau perfect de acord și ambele tabere Îi moșteneau pe progresiștii epocii victoriene, dar cu resurse net superioare la dispoziție. Revolta estetică din anii ’60 nu a schimbat mare lucru În această privință: noua (contra-) cultură a cerut și a obținut fonduri de la stat la fel ca și cea veche. Anii 1950 și 1960 au reprezentat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
se prăbușească singur În 1968. Nici edificiile publice nu stăteau mai bine. Centrul Pompidou (proiectat În anii ’60, dar inaugurat abia În ianuarie 1977) și, În apropierea lui, complexul Halles au adus Într-adevăr În centrul Parisului o varietate de resurse ale culturii populare, dar nu au reușit deloc să se armonizeze În cartierul Înconjurător sau să completeze arhitectura mai veche din proximitate. Același lucru este valabil pentru noul Institut Educativ al Universității din Londra, instalat ostentativ În Woburn Square, În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care le făcuse posibile. Această abordare se baza pe două premise foarte populare, adoptate În linii mari de Întreaga comunitate intelectuală de atunci. Prima era că sursa puterii nu o constituie - cum crezuseră iluminiștii și, după ei, mai toată lumea - controlul resurselor naturale și umane, ci monopolul cunoașterii: cunoașterea lumii naturale, cunoașterea sferei publice, cunoașterea de sine și, mai ales, cunoașterea felului În care cunoașterea este produsă și legitimată. Păstrarea puterii depinde atunci de capacitatea celor care controlează cunoașterea de a menține

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aveau solicitări mai pozitive În fața statului, a legii sau a instituțiilor. Preocupările lor variau de la reforma Închisorilor și Înființarea de spitale psihiatrice, accesul la educație și servicii medicale până la asigurarea de alimente, servicii comunitare, ameliorarea mediului urban și accesul la resursele culturale. Toate erau „anti-consens” prin reticența lor de a-și limita audiența la o singură categorie electorală tradițională și prin faptul că erau dispuse - de nevoie - să recurgă la metode alternative pentru a-și mediatiza programul. Trei dintre noile grupuri

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
opinie independentă. În 1969, numai 18% din populația adultă avea drept de vot. În absența unei opoziții interne, Salazar nu a Întâmpinat decât rezistența armatei, unica instituție independentă a țării. Forțele armate portugheze erau prost plătite - decât să risipească puținele resurse pe salarii, Salazar prefera să-i Încurajeze pe ofițerii săraci să se Însoare cu fete de burghezi Înstăriți. Dar până În 1961, regimul s-a putut baza pe loialitatea lor pasivă, În ciuda a două tentative de puci (În 1947 și 1958

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
destinați celor 83.000 de locuitori care trăiau În zone „exclusiv” muntoase sau „rurale”. Din 1990, un departament al guvernului din Bolzano (capitala provinciei) avea ca scop exclusiv educarea localnicilor În privința modurilor În care puteau beneficia de „Europa” și de resursele europene. Din 1995, provincia are și o reprezentanță la Bruxelles (Împreună cu provincia italiană vecină Trentino și cu Tirolul austriac). Site-ul oficial al Provinciei Bolzano (cu versiuni În italiană, germană, engleză, franceză și ladino, o varietate a dialectului romanș vorbit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era că, viabil sau nu, statul intervenționist era un impediment pentru creșterea economică. Statul, insistau acești critici, trebuie să stea cât mai departe de piața bunurilor și a locurilor de muncă. Nu trebuie să dețină mijloace de producție, să aloce resurse, să exercite sau să Încurajeze monopoluri și nici să fixeze prețuri sau venituri. În ochii „neoliberalilor”, cele mai multe dintre serviciile oferite de stat (asigurări, locuințe, pensii, sănătate și educație) puteau fi asigurate mai eficient În sectorul privat și achitate de cetățeni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să fixeze prețuri sau venituri. În ochii „neoliberalilor”, cele mai multe dintre serviciile oferite de stat (asigurări, locuințe, pensii, sănătate și educație) puteau fi asigurate mai eficient În sectorul privat și achitate de cetățeni din venitul pe care Îl Înghițeau În prezent resursele publice. În viziunea celui mai faimos adept al pieței libere, economistul austriac Friedrich Hayek, chiar și statele cel mai bine administrate sunt incapabile să proceseze eficient datele și să le transforme În politici viabile: ele distorsionează informația economică chiar În timp ce

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Într-un „paradis pentru investițiile străine”: vină pe care thatcheriții o mărturiseau cu plăcere. Ca economie, așadar, Marea Britanie thatcherizată era mai eficientă. Dar ca societate, ea a suferit un dezastru cu consecințe catastrofice pe termen lung. Desconsiderând și desființând toate resursele deținute În colectiv, susținând vehement o etică individualistă preocupată exclusiv de bunuri cuantificabile, Margaret Thatcher a dat o lovitură grea vieții publice britanice. Cetățenii s-au transformat În acționari, iar relațiile dintre ei sau dintre fiecare și colectivitate se măsurau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un deceniu zbuciumat. Nucleul militant și sindicalist al partidului vedea lumea la fel ca prim-ministrul, dar din cealaltă parte a oglinzii: Marea Britanie avea de ales Între un stat protecționist, colectivist, egalitarist și intervenționist sau piețe libere, competiție nelimitată, privatizarea resurselor și un minimum de bunuri și servicii comune. Alternativa, grație Doamnei de Fier, era din nou clară: socialism sau capitalism. Moderații tradiționali din Partidul Laburist, ca și omologii lor conservatori, erau disperați. Unii dintre ei - printre care Roy Jenkins, fost

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu mai produceau bunuri, ci asigurau și administrau servicii (financiare, educative, medicale și de transport). Liberalizarea economică nu a semnalat prăbușirea statului asistențial, nici măcar declinul său final, așa cum speraseră teoreticienii ei. Dar a ilustrat o mișcare seismică de transfer al resurselor și inițiativei dinspre sectorul public spre cel privat. Problema nu era doar cine e proprietar la ce fabrică sau cât de reglementată trebuie să fie cutare ramură; era o schimbare mult mai profundă. Timp de aproape jumătate de secol, europenii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
bine. Eșecul marxismului ca politică putea fi oricând explicat prin invocarea neșansei sau a circumstanțelor defavorabile. Dar dacă marxismul era discreditat ca Mare Narațiune - dacă Istoria nu manifesta rațiune sau necesitate -, atunci toate crimele lui Stalin, toate viețile pierdute și resursele irosite pentru a transforma societatea după placul statului, toate erorile și eșecurile din experimentele radicale ale secolului XX care au introdus Utopia prin dictat nu mai puteau fi explicate „dialectic” drept pași greșiți pe o cale corectă. Ele deveneau ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]