KorAP: Find »[drukola/base=resursă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5773 5774 5775 ...6068 >

151,683 matches

Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424

dificultățile de implementare, de acțiune efectivă, fapt care duce la „uitarea” strategiei/planului. Din acest motiv, implementarea planului necesită tehnici speciale. Iată câteva dintre ele: câștigarea suportului pentru implementarea planului: al instituțiilor implicate, a segmentelor sociale implicate, al colectivității; mobilizarea resurselor financiare necesare: cele publice, dar și cele non-publice; implementarea planului în activitatea instituțiilor implicate: în planurile lor de acțiune, sub forma unor obiective specifice acestor instituții care să convertească obiectivele planului; motivarea participării la aplicarea planului - interiorizarea planului la nivelul

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
noastre în procesul de dezvoltare”, concomitent cu rolul de forță disciplinatoare a țărănimii și clasei muncitoare în conformitate cu normele societății burgheze. Această reprezentare a modernității societății românești axată pe locul central al statului ca factor de gestionare și de concentrare a resurselor are o seamă de efecte neanticipate asupra percepției statutului burgheziei care nu au fost intuite de Zeletin, ci de unii teoreticieni socialiști și liberali, ca, de exemplu, Constantin Dobrogeanu-Gherea (1955-1920), Ș. Voinea (1893-1969), H. Sanielevici (1875-1951). Este vorba despre poziția

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
percepției statutului burgheziei care nu au fost intuite de Zeletin, ci de unii teoreticieni socialiști și liberali, ca, de exemplu, Constantin Dobrogeanu-Gherea (1955-1920), Ș. Voinea (1893-1969), H. Sanielevici (1875-1951). Este vorba despre poziția dependentă a clasei burgheze față de deciziile și resursele controlate de birocrație, o burghezie care nu interesată de câștigarea autonomiei afacerilor sale pe piața liberă, nici de descentralizarea administrativă, ce i-ar diminua accesul la resursele controlate central. După unii analiști, modelul neoliberal etatist se perpetuează și după 1989

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
Sanielevici (1875-1951). Este vorba despre poziția dependentă a clasei burgheze față de deciziile și resursele controlate de birocrație, o burghezie care nu interesată de câștigarea autonomiei afacerilor sale pe piața liberă, nici de descentralizarea administrativă, ce i-ar diminua accesul la resursele controlate central. După unii analiști, modelul neoliberal etatist se perpetuează și după 1989 (Tănase, 1995, p. 3). Cele două reprezentări tipice de proiecte de dezvoltare socială au în comun finalitatea procesului modernizării și caracterul raționalist al schimbărilor sociale în vederea sporirii

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
a expansiunii/dezvoltării celor dintâi” (apud So, 1990, p. 96). Relațiile lor sunt inegale căci unele se dezvoltă pe seama celorlalte. Iată câteva forme ale dependenței, după același autor: colonială (capitala comercială și financiară are monopolul controlului asupra pământului, a minelor, resurselor umane); financiar-industrială; tehnologică-industrială. Teorii spiritualiste asupra dezvoltării. Cazul japonez 1. Teoria lui Bellah: rolul Tokugawa Religion în decolarea capitalistă a Japoniei În Japonia industrializarea a fost promovată nu de industriași, meșteșugari sau comercianți, ci de clasa samurailor (au restaurat imperiul

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
impresionant prin cantitatea datelor prezentate și scrupulozitatea analizei efectuate) era de a analiza cinci mari tendințe ale dezvoltării societăților lumii (sau cinci mari aspecte ale dezvoltării sociale globale): industrializarea accelerată, creșterea demografică exponențială, subnutriția globală, consumul îngrijorător de rapid al resurselor naturale neregenerabile și degradarea mediului înconjurător. Acesta includea un volum considerabil de date din cele mai diferite contexte sociale, referitoare la cinci variabile principale (investițiile, populația lumii, hrana, resursele naturale și poluarea), date colectate cu scopul de a analiza interdependența

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
accelerată, creșterea demografică exponențială, subnutriția globală, consumul îngrijorător de rapid al resurselor naturale neregenerabile și degradarea mediului înconjurător. Acesta includea un volum considerabil de date din cele mai diferite contexte sociale, referitoare la cinci variabile principale (investițiile, populația lumii, hrana, resursele naturale și poluarea), date colectate cu scopul de a analiza interdependența lor și modalitățile în care această interdependență afectează dezvoltarea societăților pe termen scurt și mai ales pe termen lung (10, 20, 50 de ani). Predicțiile exprimate în acest Raport

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
perioada 1950-1970) studiile prospective duceau, invariabil, la predicții mai degrabă optimiste (vezi, spre exemplu, Kahn, Wiener, 1967), acest Raport în schimb a constituit, în esență, la vremea respectivă, un puternic semnal de alarmă în problematica preocupantă a secătuirii drastice a resurselor naturale. Concluziile majore concrete ale Raportului au fost următoarele: 1) (concluzie constatatorie) dacă tendințele globale privind cele cinci aspecte menționate continuă în același ritm (ca acela în care se produc deja de câteva decenii), atunci limitele creșterii (ce se vor

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
tendințe ar trebui să definească globalizarea astfel încât societățile umane să fie progresiv caracterizate de dezvoltare economică și socială și, totodată, de echilibru ecologic (întrucât recentele și tot mai frecventele dezastre ecologice din ultimii ani sunt cauzate de utilizarea nechibzuită a resurselor planetei exclusiv în vederea dezvoltării economice)?”, răspunsul dat a fost că rolul-cheie îl deține educația. Așadar, teza conform căreia dezvoltarea socială este imposibil de realizat în absența unei educații bazate pe valori global împărtășite, interdisciplinară, ce încurajează gândirea pe termen lung

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-lea, odată cu așa-numita „revoluție jevoniană” din știința economică (Dobb, 1973), și nu a mai fost reluată nici măcar cu prilejul prăbușirii comunismului. Probabil că, dacă s-ar fi mobilizat în direcția definirii tranziției către capitalism, intelectualitatea occidentală ar fi avut resursele și cunoștințele necesare pentru a construi un proiect de societate capitalistă, lăsând proiectul tranziției la latitudinea interacțiunii dintre clasa politică occidentală și cea a societăților în tranziție. Dar comunismul s-a prăbușit tocmai într-un moment în care capitalismul însuși

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
politicii autohtone. El a fost foarte puternic în țări precum Polonia și Rusia și net mai diminuat în țări precum Ungaria sau Cehia. Dintre factorii tehnici, contează disponibilitatea capitalului occidental de a se implica în diferite țări și piețe, precum și resursele pe care o societate le poate aduce în sprijinul capitalului autohton. De-a lungul tranziției postcomuniste, factorii politici și tehnici au interferat. Disponibilitatea capitalului occidental de a investi în țări ale Europei Centrale sau în țările baltice a depins de

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
din cauza unui naționalism excesiv, cât din lipsa de interes a capitalului occidental pentru noile economii postcomuniste. Merită menționat faptul că a existat și o „zonă interzisă”, al cărei reprezentant de „tip ideal” este Rusia, unde societatea postcomunistă dispunea de suficiente resurse financiare și de altă natură (energetice sau forță de muncă, de exemplu) pentru a finanța formarea unei clase naționale de capitaliști de talie globală. Foarte târziu, abia după un deceniu, a înțeles Occidentul această miză specială, continuare a confruntării politice

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
fusese un utopist, care mai credea încă în potențialul socioeconomic al socialismului. Dimpotrivă, urmașii lui s-au dovedit a fi suficient de pragmatici pentru a opune unei clase de capitaliști occidentali o clasă de capitaliști ruși, egali ca putere și resurse și la fel de abili în competiția pentru dominația globală. Germania de Est, Cehia, Ungaria și alte țări central-europene s-au predat necondiționat ofensivei capitalului occidental. Rezultatul a fost „capitalismul fără capitaliști” al noilor membri ai Uniunii Europene, colonizați, într-o măsură

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
au o serie de particularități. În primul rând, fluturele capitalist care ieșise din gogoașa economiei socialiste mai are încă nevoie de stat, pentru a supraviețui și a crește. Principala sa sursă de creștere sunt politicile guvernamentale care asigură transferul de resurse către noua clasă a capitaliștilor autohtoni. Toate procesele și mecanismele care o ajutaseră să se nască se amplifică acum, pentru a-i sprijini creșterea. Inflația, care se redusese substanțial, ajungând în 1996 la 57%, urcă la 151% în 1997, stingând

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
2000, adică scade de zece ori! (Guvernul României, 2004)! Scăderea PIB și a producției industriale facilitează vânzarea ieftină a întreprinderilor. Iar capitaliștii români încep să treacă din etapa de capitaliști de mărime medie la cea de mari capitaliști. Transferul de resurse dinspre sectorul de stat către cel privat continuă și se amplifică. În 1999, întreprinderile cu peste 500 de salariați din sectorul privat (capital mediu și mare) au o cifră de afaceri care reprezintă 19% din totalul sectorului privat și realizează

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
importante în structura de rezistență a capitalului național. Supraviețuirea capitaliștilor români depindea de supraviețuirea câtorva instituții fundamentale ale noului sistem de putere. Prima și cea mai importantă, era legătura interpersonală a capitaliștilor cu politica și administrația, ceea ce le permitea canalizarea resurselor statului și ale societății în folosul lor, printr-o largă varietate de mecanisme și mijloace. În societatea modernă, capitalistul, politicianul și funcționarul public îndeplinesc funcții complementare și sunt net separați social și instituțional. În societatea românească postcomunistă, ei se unesc

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
extern, pierd în numai câțiva ani tot avantajul acumulat atât de greu în fața capitalului occidental. Sunt condamnați în mass-media și în imaginea populară, hăituiți de justiție, grav afectați de politicile de aderare și subminați de propriile conflicte interne. Ultima lor resursă este politica și ultima zvâcnire are loc cu prilejul alegerilor din 2004. Împotriva voinței sale, guvernarea PSD din 2001-2004 s-a transformat - sub presiune politică occidentală - din guvernarea cea mai orientată spre susținerea capitaliștilor autohtoni în guvernarea care a fost

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
3). Următoarea parte își propune să analizeze modelul social european în accepțiunea sa de politică socială europeană. Modelul social european ca politică socială europeană Scopul politicilor sociale îl reprezintă asigurarea bunăstării colective „prin mecanisme proprii de distribuire și redistribuire a resurselor existente” (E. Zamfir, 1995, p. 12). Un concept util în înțelegerea celui de bunăstare este cel de standard de viață. Toate tratatele europene adoptate sau în curs de pregătire (Constituția Europeană) consideră drept obiectiv prioritar asigurarea bunăstării prin garantarea unui

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
comerțul să sporească și să se continue dezvoltările sociale și economice (Păun, Păun, 2000, pp. 90-91). Totuși, reglementările sociale au fost adoptate mai degrabă marginal măsurilor prioritare cu caracter economic. În acest sens, în vederea utilizării în condiții optime a tuturor resurselor implicate, în special cele umane, a fost garantată libertatea de circulație și securitatea socială a muncitorilor. Conform articolului 51 al Tratatului de la Roma, beneficiarii acestor măsuri de protecție socială sunt atât cei care lucrează, cât și membrii familiilor acestora. Diversitatea

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
Maastricht (art. 136), sarcinile politicii sociale europene - în sensul direcțiilor adoptate de comun acord de către statele membre - sunt: „promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, (Ă) protecția socială adecvată, dialogul dintre management și muncă, dezvoltarea resurselor umane, având în vedere o ocupare înaltă și trainică a forței de muncă și combaterea excluziunii” (European employment and social policy, 2000, p. 4). Scopul politicii europene în domeniul social și al ocupării forței de muncă îl reprezintă promovarea calității

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
promovare a devenit oficial un obiectiv comun prioritar al tuturor statelor membre. Cu ocazia summitului de la Nisa din același an, s-au stabilit obiectivele de luptă împotriva excluziunii sociale și a sărăciei: promovarea participării la muncă și accesul la toate resursele, drepturile, bunurile și serviciile; prevenirea riscului excluziunii sociale; inițiative pentru grupurile cele mai vulnerabile; mobilizarea tuturor actorilor. Consiliul European a stabilit că toate statele membre să dezvolte strategii antisărăcie și de promovare a incluziunii sociale și să elaboreze planuri naționale

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
prioritatea pentru ocuparea forței de muncă; menținerea serviciilor de interes general; oportunități egale și lupta împotriva discriminării (Vaughan-Whitehead, 2003, pp. 6-10). O altă caracteristică a modelului european este lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale prin diferite măsuri precum mobilizarea resurselor spre susținerea regiunilor mai puțin dezvoltate. (Comité économique et social européen, 2004, p. 14). Schimbările din politica socială europeană nu sunt mereu orientate spre diminuarea drepturilor sociale, iar reacția defensivă a statelor membre, dar și a actorilor cu orientare socială

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
domeniul politicii sociale în contextul unei coordonări deschise decât spre constituirea unui sistem unic interstatal de politică socială. Uniunea Europeană reprezintă un laborator al modelului social european în sensul abordării de comun acord a principiilor sociale comune și a alocării tuturor resurselor pentru îndeplinirea obiectivelor construcției europene. Totuși, acțiunea concentrată asupra statelor bunăstării europene a unor factori complecși, cum ar fi procesul globalizării sau modificările din trendurile demografice, au condus la exercitarea unei presiuni puternice pentru inovarea politicii sociale europene (Taylor-Gooby, 1998

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
și se asigură oportunități pentru creșterea durabilă. În tabelul 1 avem o sinteză a distribuției beneficiilor pentru diferite tipuri de sprijin comunitar. Tabelul 1. Beneficiarii avantajelor politicii de dezvoltare regională a UE Tipul sprijinului Beneficiarii avantajelor 1. Țările sărace cu resurse inadecvate pentru a rezolva problemele lor de dezvoltare nu pot fi lăsate cu propriile mecanisme, pentru că riscă să se îndepărteze de nivelul mediu al UE PIB/locuitor și aceasta amenință coeziunea cu restul Europei. Țara care primește ajutor 2. Furnizarea

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
coerența suportului fizic care realizează legăturile de comunicare. Statele învecinate Politica de coeziune, prin intermediul Fondurilor Structurale, a exercitat o influență puternică asupra ideii regionale în Europa, prin popularizarea regiunii ca mijloc de realizare a politicilor care permit accesul la noi resurse. În același timp, se crea un nivel instituțional nou, alternativ statului, ca o condiție de acces la aceste resurse. Acest efect apare și mai evident în cazul statelor din sud-estul Europei, unde adoptarea standardelor europene în domeniul dezvoltării regionale părea

[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]