145,650 matches
-
dau uitării (perioada de viață), am nevoie să iubesc, atîta doar, să iubesc. Viața e scurtă sau prea lungă pentru ca eu să-mi permit luxul de-a mi-o trăi atât de rău... Galathée de Pompignac / Lucia Arthus Japin, În ochii Luciei Scriitorul olandez Arthus Japin (n. 1956), fost actor și solist de operă, s-a dedicat scrisului și a devenit celebru cu lucrările: Negru cu mintea albă, Al patrulea perete, Visul leului, Lumea, Capitulare. Pentru romanul În ochii Luciei, publicat
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
Japin, În ochii Luciei Scriitorul olandez Arthus Japin (n. 1956), fost actor și solist de operă, s-a dedicat scrisului și a devenit celebru cu lucrările: Negru cu mintea albă, Al patrulea perete, Visul leului, Lumea, Capitulare. Pentru romanul În ochii Luciei, publicat în anul 2003, a primit Premiul pentru Literatură "Libris". Autorul s-a inspirat dintr-o povestire a lui Giacomo Casanova care a călătorit, sub numele Seingalt, în Olanda, unde și-a găsit prima lui mare iubire într-un
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
sexuale, surprinzându-și clienții cu propriile-i fantezii. Prostituția, spune autoarea, înseamnă o muncă permanentă, dar nu solicitantă. Cunosc o mulțime de oameni, cei mai mulți bărbați, pe cei mai mulți n-o să-i revăd niciodată... Dar e mai bine decât să stai cu ochii pe ceas până la următoarea pauză de ceai dintr-o sală sinistră plină cu angajați... De ce nu? Lucrul la o firmă se aseamănă uneori cu prostituția... Autoarea (respectăm convenția) convinge cititorul că este inteligentă și cultă, convinge că are simțul umorului
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
Tertulian făcuse deja. Comparația este exagerată, deoarece nu ține seama de caracterul fictiv al acțiunii reprezentate în teatru. La circ, acțiunea nu este jucată, ci reală. În timp ce gladiatorul moare de-a binelea în arenă și sângele său se scurge sub ochii îngroziți ai spectatorului, la teatru moartea este jucată. Totul este aici trucat. Spectatorii o știu și nu se emoționează peste măsură. Sfântul Augustin citează exemplul unuia dintre elevii săi care, din dezgust, n-a asistat niciodată la un spectacol de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mijlocul poporului adunat o imensă larmă, al cărei șoc violent îl resimte. Curiozitatea este mai tare decât el. Se crede suficient de puternic, orice s-ar putea întâmpla, pentru a continua, după ce va privi, să disprețuiască și să învingă. Deschide ochii și iată-i sufletul atins de o rană mai gravă decât cea primită de trupul omului pe care a dorit să-l privească, el însuși victimă a unei căderi mai de deplâns decât căderea omului care a provocat vacarmul. Zgomotul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
descoperit pupilele, lăsând loc loviturii care îi distruge sufletul, mai mult îndrăzneț decât puternic și cu atât mai slab cu cât contase pe el. De-abia a văzut sângele, că bea ferocitatea dintr-o sorbitură. Departe de a-și întoarce ochii, el fixează spectacolul și-l absoarbe fără a fi conștient de frenezia sa. Lupta îl fascinează prin ceea ce face din ea o crimă; o voluptate sângeroasă îl îmbată. Nu mai este același ca la sosire, ci un individ în mulțimea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
definit de el drept "ceea ce se produce cel mai adesea", este o creație a imaginarului. Plauzibil, verosimilul este acceptabil pentru opinia comună, adică, la teatru, de către public. Arta ficțiunii dramatice constă în a inventa ceva credibil. Această diferență constituie, în ochii lui Aristotel, superioritatea literaturii asupra cronicii. Spre deosebire de cronicar, situat în registrul particularului, care narează ceea ce a avut loc, autorul dramatic, ridicându-se la cazul general, arată ceea ce ar putea avea loc. "Din ceea ce am spus, reiese clar că rolul poetului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aria dramatică. Dacă uneori poate fi binevenit în povestire, unde verosimilul contează mai puțin, dimpotrivă, el trece greu dincolo de rampă. "Epopeea admite cu multă ușurință iraționalul, care este mijlocul cel mai potrivit de a provoca surpriza, pentru că nu avem sub ochi personajul care acționează. Astfel, scena urmăririi lui Hector ar fi comică la teatru de o parte mulțimea în picioare care nu-l urmărește, de cealaltă Ahile, care o stăpânește cu o simplă înclinare a capului; dar în epopee, acest lucru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lectură, cât și pentru scenă." (cap. 26) Figura 1 Teatrul grec (reconstituire a teatrului din Delos) El emite ideea că autorul dramatic trebuie să țină seama de spectacol, chiar din stadiul conceperii textului. Este necesar să "își aducă lucrurile sub ochi" și să-și imagineze de la bun început drama în spațiu. "Pentru a compune istorisiri și pentru expresie, pentru a le da forma terminată, trebuie să-și aducă la maximum scena sub ochi căci astfel cel care vede ca și cum ar asista
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
textului. Este necesar să "își aducă lucrurile sub ochi" și să-și imagineze de la bun început drama în spațiu. "Pentru a compune istorisiri și pentru expresie, pentru a le da forma terminată, trebuie să-și aducă la maximum scena sub ochi căci astfel cel care vede ca și cum ar asista la acțiuni ar ști cu mai multă eficacitate să descopere ceea ce este potrivit, fără a lăsa să intervină vreo contradicție internă". (cap. 17) Aristotel presimte, cu mult înaintea semiologilor, că specificul scriiturii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Goldoni în Italia, întrețin cu el, peste secole, un dialog interminabil care se continuă, încă și mai polemic, în epoca romantică, cu Stendhal, Vigny, Hugo. Mai aproape de noi, Brecht și Artaud, atacând cu violență concepțiile lui Aristotel care simbolizează în ochii lor dramaturgia occidentală, subliniază prin asta importanța Poeticii. 4. Aportul lui Horațiu Datorită lui Horațiu, moștenirea aristotelică s-a transmis în lumea romană, apoi în cuprinsul Europei Renașterii. În a sa Epistolă către Pisoni (Epistola ad Pisones)25, scrisoare din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca și Aristotel, deznodămintele cu "deus ex machina". "Să nu intervină vreun zeu, în afară de cazul în care ne va fi prezentată o intrigă demnă de un asemenea liberator." Din cauza unei supuneri excesive față de arta dramatică a Greciei clasice, reprezentată în ochii săi de Aristotel, Horațiu cere "ca un al patrulea personaj să nu se încumete să vorbească". În epoca clasică, scena greacă nu dispune niciodată de mai mult de trei actori care joacă pe rând totalitatea rolurilor vorbite. Dacă actorii sunt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
reprezenta ceea ce este sângeros și necesitatea povestirilor. Sau acțiunea se petrece pe scenă, sau este povestită când se înfăptuiește. Spiritul este mult mai puțin impresionat de ceea ce îi este transmis prin auz, decât prin tablourile oferite de raportul fidel al ochilor și percepute fără intermediar de către spectator. Există uneori acte, bune ca să se petreacă în spatele scenei și care nu vor fi deloc reprezentate acolo; există lucruri ce vor fi îndepărtate din fața ochilor pentru ca apoi să încredințăm povestirea elocinței unui martor. Nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
auz, decât prin tablourile oferite de raportul fidel al ochilor și percepute fără intermediar de către spectator. Există uneori acte, bune ca să se petreacă în spatele scenei și care nu vor fi deloc reprezentate acolo; există lucruri ce vor fi îndepărtate din fața ochilor pentru ca apoi să încredințăm povestirea elocinței unui martor. Nu trebuie ca Medeea să-și ucidă copiii în fața publicului, ca abominabilul Atreu să frigă în fața tuturor carne de om, să-l vedem pe Procneu transformându-se în pasăre sau pe Cadmus
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe Procneu transformându-se în pasăre sau pe Cadmus în șarpe. Tot ceea ce mi se arată de felul acesta nu-mi inspiră decât neîncredere și revoltă." Arta poetică nu aduce nicio nouă lămurire în materie de dramaturgie. Dacă Horațiu are ochii îndreptați exclusiv spre Grecia clasică și nu se interesează de teatrul timpului său, cauza o reprezintă faptul că teatrul latin nu strălucește prin forța textelor sale. Opera tragică a lui Seneca (2-64 d.H.), imensă, nu a văzut încă lumina zilei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
punct de vedere estetic. Trei motive concură la a face arta scenică blamabilă. Pentru spectator, a merge la teatru înseamnă a păcătui; în ceea ce-i privește pe comedianți, care trec drept având moravuri depravate, o reprobare puternică îi copleșește; în ochii magistraților, teatrul face rău păcii cetății, certuri violente survenind frecvent la ieșirea de la spectacole. Trei alte vini, pentru a căror grabnică remediere pledează d'Aubignac, sunt enumerate pentru a explica dezinteresul publicului. Ele se referă la calitatea spectacolelor: actori, "poeme
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prezența autorului, se dovedește a fi de neabătut în refuzul său de a da indicații scenice. În Practica teatrului, el afirmă, hotărâtor: " Într-o piesă în conformitate cu regulile, totul trebuie să fie tot atât de ușor de cunoscut pentru Spirit, cât și pentru ochi. Și orice Poem Dramatic care nu se va putea face cunoscut în felul acesta este cu siguranță nereușit." După părerea lui, lectura textului dialogat trebuie să aducă toate informațiile necesare pentru ca cititorul să imagineze cu o precizie perfectă cele mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vederea. Acesta este scopul urmărit de Corneille în Andromeda, cum explică el însuși în Argument: " Fiecare act are o mașinărie zburătoare cu un concert de muzică, pe care nu l-am utilizat niciodată decât pentru a satisface urechile spectatorilor, în timp ce ochii lor se opresc asupra coborârii sau urcării unei mașinării, sau se fixează pe ceva care îi împiedică să fie atenți la ceea ce ar putea spune actorii, cum o face lupta lui Perseu cu monstrul: dar m-am ferit să pun
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
decât pe nedreptatea bruscă a lui Fernand, care, ca un Zeu ieșit dintr-o mașinărie, vine să comande o căsătorie pe care în mod rezonabil nici nu ar fi trebuit s-o propună." Dacă autenticitatea faptului îl face credibil în ochii lui Corneille, pentru Scudéry, în schimb, istoricitatea nu este suficientă. În asta, scrie el, a greșit Autorul Cidului, fiindcă găsind în Istoria Spaniei că această fată a luat de soț pe ucigașul Tatălui ei, trebuia să-și dea seama că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce eu numesc durata veritabilă a reprezentației." Scopul regulii unității de timp este de a-i face pe spectatori să creadă că cele două durate sunt identice. Trebuie făcut tot posibilul pentru ca spectatorul să aibă iluzia că evenimentul reprezentat sub ochii săi se produce în mod real. Trebuie "înlăturate din prezența celor ce privesc toate ocaziile de a se gândi la ceea ce văd și de a se îndoi de realitate", scrie Chapelain în Scrisoare despre regula celor douăzeci și patru de ore. Mairet
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
principalele circumstanțe este timpul, pe care teatrul, care își recunoaște deschis calitatea de imitator, trebuie să o îndeplinească în proporția cuvenită, adică în întinderea adevărată pe care a avut-o când se presupune că s-a petrecut lucrul imitat: altfel, ochiul spectatorilor fiind supraîncărcat de obiecte și lăsându-se cu greu convins că în timpul celor trei ore cât a fost utilizat pentru spectacol au trecut luni și ani, mintea, care le judecă pe toate, recunoscând aici ceva imposibil, și că deci
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în momente diferite 43 sau în care perspectiva nu ar fi respectată. "Unul din planurile tabloului nu ar fi mai puțin fals, presupunându-se că ar reprezenta două timpuri sau două locuri diferite, și nu ar face mai puțin cunoscută ochiului falsitatea lucrului reprezentat, decât dacă proporțiile corpurilor particulare ar fi fost prost înțelese acolo, sau dacă luminile și umbrele ar fi fost aruncate fără socoteală, dacă nu s-ar fi avut deloc în vedere lucrurile care ar fi trebuit așezate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lucrului reprezentat, decât dacă proporțiile corpurilor particulare ar fi fost prost înțelese acolo, sau dacă luminile și umbrele ar fi fost aruncate fără socoteală, dacă nu s-ar fi avut deloc în vedere lucrurile care ar fi trebuit așezate aproape de ochi și cele care se doresc a fi îndepărtate; pe scurt, dacă ar fi fost nevoie, pentru a înțelege întâmplarea imitată, de o tăbliță adăugată fiecărei părți care să anunțe: ăsta este un om și ăsta este un cal." La argumentul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unității de zi", adaugă el. Cele două reguli s-au născut din aceeași grijă de a asigura verosimilul reprezentației. Pentru clasicii noștri, scena nu se poate prezenta ca un spațiu de convenție abstract, care se modifică în funcție de nevoile acțiunii, sub ochii spectatorului, în manieră barocă, fiindcă atunci iluzia nu mai este posibilă. D'Aubignac îl critică pe Théophile de Viau care, în Iubirile tragice ale lui Piram și Tisbe (Les Amours tragiques de Pyrame et Thisbé), din 1621, uzează de un
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
distincția tradițională dintre cele două genuri, moștenită de la Aristotel. Ea nu mai poate, după părerea lui, să opereze pertinent în secolul al XVII-lea prin rangul personajelor, cum se întâmpla în Antichitate. Numai acțiunea, și nu condiția personajelor, determină, în ochii lui, natura piesei. "Numai prin luarea în considerare a acțiunilor, scrie el în Scrisoarea de dedicație (Epître dédicatoire) la Don Sanche d'Aragon, în 1650, fără nicio considerare față de personaje, trebuie determinat felul unui poem dramatic." În Discurs despre poemul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]