145,650 matches
-
ajungând pe semenii noștri ne duce cu gândul la teama de ceva asemănător pentru noi; teama aceasta, la dorința de a o evita, și această dorință, la purificarea, moderarea, rectificarea și chiar dezrădăcinarea din noi a pasiunii care scufundă sub ochii noștri în nefericire persoanele pe care le plângem, prin acest raționament obișnuit, dar normal și neîndoielnic, că pentru a evita efectul trebuie îndepărtată cauza." (Discurs despre Tragedie) Corneille face de altfel din zugrăvirea viciilor și virtuților "a doua utilitate a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
apreciau foarte mult, la Eschil, momentele de felul apariției bruște a cadavrelor însângerate ale lui Agamemnon și Casandra, Clitemnestra și Egist în Agamenon și în Hoeforele, aduse pe scenă datorită ekkyklemei, un fel de mașinărie rulantă. Apariția lui Oedip, cu ochii scurși din orbite, la sfârșitul lui Oedip Rege a lui Sofocle, piesa cea mai apreciată de Aristotel, să ne reamintim, suscită de asemenea o vie emoție. În secolul al XVII-lea, în Franța, de îndată ce se impune clasicismul, asemenea acte nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
către cititor care precede Oedip, piesa lui din 1659, Corneille explică faptul că s-a îndepărtat de modelele sale, Sofocle și Seneca, pentru a nu șoca publicul. Această elocventă și curioasă descriere a modului în care nefericitul prinț își scoate ochii, și spectacolul acestor ochi scoși care ocupă în întregime al cincilea act la acești neasemuiți originali, ar ofensa delicatețea doamnelor noastre, care formează cea mai de seamă parte a auditoriului nostru, și al căror dezgust atrage cu ușurință cenzura celor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Oedip, piesa lui din 1659, Corneille explică faptul că s-a îndepărtat de modelele sale, Sofocle și Seneca, pentru a nu șoca publicul. Această elocventă și curioasă descriere a modului în care nefericitul prinț își scoate ochii, și spectacolul acestor ochi scoși care ocupă în întregime al cincilea act la acești neasemuiți originali, ar ofensa delicatețea doamnelor noastre, care formează cea mai de seamă parte a auditoriului nostru, și al căror dezgust atrage cu ușurință cenzura celor ce le însoțesc." Cât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca aceasta, dacă ea s-ar fi petrecut în țara în care vrea să-și reprezinte tragedia, nici să pună eroi pe scenă care ar fi fost cunoscuți de majoritatea spectatorilor. Personajele tragice trebuie să fie privite cu un alt ochi decât privim de obicei personajele pe care le-am văzut de atât de aproape. Putem spune că respectul pe care îl avem pentru eroi crește pe măsură ce ei se îndepărtează de noi. Îndepărtarea ținuturilor repară cumva apropierea prea mare a timpurilor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în care cel care acționează poate ignora identitatea victimei sale, un act criminal, înfăptuit în necunoștință de cauză, nu este admisibil în epoca clasică. Corneille contestă vinovăția pe care Aristotel i-o atribuie lui Oedip. Acesta nu este vinovat în ochii lui, fiindcă își omoară tatăl fără să-l cunoască și pentru că nu face decât "să-și dispute drumul ca un om având curaj contra unui necunoscut care îl atacă pe neașteptate." Morala creștină nu ar putea fi de acord că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
piesa cu sacrificarea eroinei. Așa cum explică în Prefață, preferă să preia ideea deznodământului de la Pausanias care povestește că, după o veche credință obișnuită în ținutul Argos, o altă Ifigenie, fiica Elenei și a lui Tezeu, ar fi fost sacrificată. În ochii lui Racine, Ifigenia este o eroină prea virtuoasă pentru ca spectatorul să-i poată accepta moartea fără indignare. "Cum ar fi arătat, scrie el în Prefață, să fi murdărit scena cu omorul oribil al unei persoane atât de virtuoase și atât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fel în starea pe care a vrut el să o zugrăvească: cu cât mai mult vom fi impresionați de exprimările teatrului, unde totul pare adevărat, unde nu acționează trăsături [de penel] fără viață și culori seci; ci personaje vii, cu ochi adevărați, fie pătimași, fie tandri, și scufundați în pasiune; lacrimi adevărate la actori, care atrag altele la cei care privesc; în sfârșit, mișcări adevărate care incendiază întreg parterul și lojile toate: și lucrurile astea, spui dumneata, nu emoționează decât indirect
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ne amintim, este pe gustul zilei. De la apariția ei în Franța în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ea a sensibilizat publicul la o nouă formă de spectacol, al cărui "specific, scrie La Bruyère, este să țină mințile, ochii și urechile într-o încântare aidoma". Cum a cucerit foarte devreme favorurile publicului (chiar din anii 1660 aproximativ), declamația, brusc, a apărut rece și săracă în nuanțe față de farmecele muzicii și ale cântecului. De aceea neîncrederea lui Bossuet față de operă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aleagă subiectul se petrece aproape totdeauna în spatele scenei teatrului. Englezii au un gust cu totul opus. Se spune că îl au în exces, s-ar putea: căci există fără îndoială acțiuni care nu ar fi bune să fie puse sub ochii noștri, fie din dificultatea execuției pentru a le reda întocmai, fie din oroarea subiectelor reprezentate...Însă, imaginându-ne, odată ce am evitat aceste defecte, câte acțiuni importante există pe care spectatorul ar vrea să le vadă, și care i se refuză
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu toții gata să plesnească, plini de viață și de expresivitate, pentru a prefera să desenăm un cadavru grecesc sau roman, să-i colorăm obrajii livizi, să-i îmbrăcăm membrele reci, să-l ridicăm în picioare, clătinându-se, și să imprimăm ochiului său lipsit de strălucire, limbii sale înghețate, brațelor sale înțepenite, privirea, idiomul și gesturile care sunt așteptate pe scândurile scenei? Cum se mai abuzează de manechin!" În Noul Eseu despre arta dramatică, Mercier narează o anecdotă ce are drept scop
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de orice caricatură, dar nu întâlnește niciodată în societate modelul ce i-a fost oferit la teatru. Săgețile aruncate de poet dintr-un arc prea întins și prost dirijat trec pe deasupra capului celor pe care voia să-i lovească: un ochi atent ar fi descris mai bine zborul săgeții; și-ar fi atins ținta; dar ținta este un punct unic: este mai comod să tragi în aer, fără a avea un obiect fix." (cap. 5 "Desfășurare a capitolului precedent", intitulat la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lor de realism, ele subliniază convențiile. Toți consideră comedia, care, prin râs, atenuează întunecimea viciului, ca fiind profund imorală. Mercier îl condamnă pe Molière în termeni duri. Numai Tartuffe (Le Tartuffe), în care personajul sceleratului este odios, găsește iertare în ochii lui. "Mai ales, dacă zugrăvește viciul, să nu glumească nicicum. Atunci râsul ar deveni sacrilegiu. Viciul trebuie să inspire totdeauna aversiune. Se vorbește despre Jucător, Avar, Nelegiuit, Impertinent, cu atât mai rău. Aș dori ca Molière să fi tratat toate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
abatelui Cotin, prin a-l fi ridiculizat sub trăsăturile lui Trissotin. Cât despre Rousseau, care consideră comedia și mai periculoasă decât tragedia, căci ea pune în scenă personaje de condiția noastră, este înfuriat pe Molière al cărui teatru este, în ochii lui, "o școală a viciului", cum scrie în Scrisoarea către d'Alembert despre spectacole (Lettre à d'Alembert sur les spectacles, 1758). El nu poate suporta ca Molière să-l facă pe spectator să râdă pe socoteala lui Alceste, care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
decât ceilalți." 2.2. Visul unui teatru civic și popular Investit fiind cu o înaltă funcție morală, teatrul se bucură de un loc de onoare într-un secol în care este iubită virtutea. Operație de vastă anvergură, drama beneficiază, în ochii lui Beaumarchais, ca și în aceia ai majorității intelectualilor epocii, de un prestigiu egal cu cele mai importante realizări ale acestui secol, libertatea de gândire, Enciclopedia. Acest lucru o dovedește înverșunarea pe care i-o stârnește ea lui Bartholo, moșneagul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un foc sacru. Trebuie vegheat ca să nu fie lăsat niciodată să se stingă. El constituie viața morală. S-ar putea analiza sufletul fiecărui om după gradul de emoție pe care-l manifestă la Teatru; dacă fața-i rămâne indiferentă, dacă ochiul lui nu este deloc umed, când Tatăl de familie îi spune fiului: unde mergi, nefericitule? Dacă focurile indignării nu-i ard inima, când Narcisse reușește să-l corupă pe Nero, este, cu siguranță, un om de nimic; nu-și va
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Convorbire despre Fiul nelegitim, 1757) Diderot ar vrea de asemenea ca arhitecții să conceapă noile săli de teatru ca pe niște spații de libertate în care spectatorul să nu aibă impresia că este închis. Sălile de spectacol pariziene îmbracă, în ochii săi, aspectul unor închisori, după cum o dovedește această anecdotă pe care o narează cu malițiozitate în Convorbirile despre Fiul nelegitim (Les Entretiens sur le Fils naturel). "...Aveam un prieten puțin cam libertin. A pățit o ispravă serioasă în provincie. A
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se află la poarta unei case tip fortăreață și că s-a obținut un ordin ca să fie închis acolo. Cum este curajos, s-a oprit pe loc; își duce mâna la garda sabiei; și, uitându-se înspre mine cu niște ochi indignați, exclamă, pe un ton plin de furie și dispreț totodată: Ah mon ami! Am înțeles. L-am liniștit; și veți fi de acord că eroarea-i nu era deplasată." Teatrul, care stârnește atât de mult entuziasm în epoca Luminilor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în 1757. D'Alembert l-a redactat la cererea lui Voltaire, care voia să implanteze un teatru la Geneva, în scopul de a-i convinge pe genevezi, puritani, asupra necesității de a construi un teatru. Furios pentru că orașul reprezintă în ochii lui un loc de odihnă plin de înțelepciune și de fericire, Rousseau ripostează, intitulându-și scrisoarea astfel: "J.-J. Rousseau, citoyen de Genève17 J.-J. Rousseau, cetățean al Genevei către D-l d'Alembert, asupra articolului său Genève în al
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
poate decât să mă încânte. Dar să nu adoptăm nicidecum acele spectacole exclusive, care închid în mod nefericit un număr mic de oameni într-o vizuină întunecoasă; care îi ține temători și nemișcați în tăcere și inactivitate; care nu oferă ochilor decât pereți, ghimpi de fier, soldați, întristătoare imagini ale servituții și inegalității. Nu, popoare fericite, nu acestea vă sunt sărbătorile! În aer liber, sub lumina soarelui trebuie să vă adunați și să dați frâu liber dulcelui sentiment al fericirii voastre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe ei înșiși actori; fiecare să se vadă și să se iubească în ceilalți, pentru ca toți să fie mai uniți prin asta." 2.3. Realismul iluzionist al dramei burgheze Când tragedia și comedia își pierd orice credibilitate, pentru că păcătuiesc, în ochii publicului, atât prin imoralitate, cât și prin neverosimil, se naște drama. "Este oare permis să trezești interesul unui popor pentru Teatru și să faci lacrimile să curgă la un eveniment care, presupunându-l adevărat și petrecut sub ochii săi între
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
păcătuiesc, în ochii publicului, atât prin imoralitate, cât și prin neverosimil, se naște drama. "Este oare permis să trezești interesul unui popor pentru Teatru și să faci lacrimile să curgă la un eveniment care, presupunându-l adevărat și petrecut sub ochii săi între cetățeni, nu ar putea să nu producă un asemenea efect asupra lui? întreabă Beaumarchais în Eseu despre genul dramatic serios (Essai sur le genre dramatique sérieux). Căci acesta este obiectul genului cinstit și serios." De o moralitate înaltă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
serios, definește și el noul gen, considerându-l ca pe o formă "intermediară între Tragedia eroică și Comedia glumeață." Doritor să amestece tonurile, din grija pentru realism, asta nu înseamnă că teoreticianul Iluminismului proslăvește întoarcerea la tragi-comedie, gen artificial în ochii săi, construit, în irealismul său, pe baza unor contraste prea mari. "Vă dați seama, scrie Diderot în Convorbiri despre Fiul nelegitim, că tragicomedia nu poate fi decât un gen prost, pentru că în ea se confundă două genuri îndepărtate și separate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Terențiu, blânda emoție care emană din piesele sale, în care evoluează oameni de condiție medie, apropiați de noi. Lipsite de personaje amuzante, comediile sale nu dezlănțuie niciodată râsul, căci Terențiu nu caricaturizează trăsăturile, spre deosebire de Aristofan și Seneca. Măreția sa, în ochii lui Diderot, care găsește nelalocul lui râsul stârnit de farsă în sânul unei zugrăviri realiste, constă în a ne aduce zâmbetul pe buze. "Terențiu are vervă puțină, de acord, scrie el în Elogiu lui Terențiu. Rareori își pune personajele în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dureros: Dar ce naiba căuta el pe galera aceea? Și niciunul nu va intra în camera fiului său rupt de oboseală, adormit și sforăind pe un pat nenorocit: jelania acestui tată nu va fi întreruptă nicicum prin vorbele copilului care, cu ochii în continuare închiși și cu mâinile așezate ca și cum ar ține frâiele a doi cai năvalnici, îi îndeamnă cu biciul și cu vocea, și visează că încă îi mână. Aceste situații sunt inspirate de verva specifică lui Molière și Aristofan. Terențiu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]