KorAP: Find »[drukola/base=antropolog & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...57 58 59 ...61 >

1,523 matches

Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343

se Întemeiază fie pe obiectul manifestării (riturile sunt mai legate de sfera religiosului, ceremoniile de aceea a laicității), fie pe funcția manifestării (riturile implică și contestarea ordinii, ceremoniile sunt mai ales conservatoare). Cea mai cunoscută pledoarie pentru prima idee aparține antropologului englez Max Gluckman (1977), care susține că termenul ritual ar trebui să se refere la acele manifestări ce implică participarea unor puteri oculte, În timp ce ceremonie ar reprezenta o categorie mai adecvată pentru activitățile formale cu conținut laic. Aceeași distincție este

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
congruența dintre sfera ceremonială și alte forme de acțiune umană. Această ultimă tendință este justificată și de Încercările de evitare a capcanelor unor distincții, clasificări și terminologii considerate - fie din pricina folosirii excesive, fie din pricina controverselor - mai puțin elocvente. Astfel, unii antropologi au Încercat să impună alte concepte sau sintagme pentru a denumi asemenea manifestări sociale. Pentru acești autori, fiindcă ritul și ceremonia nu pot fi concepte integratoare, nu pot Încadra Într-o categorie Înglobantă varietatea de fenomene sociale identificate de etnografi

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
ceremonia nu pot fi concepte integratoare, nu pot Încadra Într-o categorie Înglobantă varietatea de fenomene sociale identificate de etnografi. Ele trebuie Înlocuite cu alte concepte, mai generale, referitoare la manifestări umane mai complexe. Cea mai elaborată construcție teoretică aparține antropologului englez Victor Turner, care a instituit sintagma social dramas. Ea ar integra toate manifestările sociale legate de o ruptură În ordinea vieții individuale, a existenței sociale, a ritmurilor naturale. Social dramas sunt compuse din patru momente: ruptura (apariția acelor evenimente

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
tradițional și așteptat de a face anumite lucruri” (R. Sweterlitsch, 1997, vol. I, p. 168). Folcloriștii, care folosesc intens acest concept, disting mai multe clase de obiceiuri, asociate ciclurilor vieții, ciclurilor anotimpurilor, evenimentelor deosebite din viața comunității etc. În schimb, antropologii evită acest termen, nu numai pentru că pare a fi un concept asociat exclusiv enclavelor arhaice din culturile occidentale (culturile țărănești), ci și pentru că el pare a conota o judecată de valoare etnocentrică: Cuvântul custom („cutumă”) derivă din latinescul suescere, cu

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
respectarea orarului de Începere a serviciului, a regulilor de protecție a muncii, a obligațiilor de plată a impozitelor, a datoriei de a face temele școlare, a programării de la cabinetul medical (toate Întemeiate pe teamă și reverență) sunt rituri. Din perspectiva antropologului, riturile sunt diferite de simplele obișnuințe. În esență, așa cum demonstrează Claude Rivière (1996, pp. 232-233), axele de separe sunt date de: a) structura acțiunilor: altfel spus, diferențele de anvergură Între actele performate - obișnuințele sunt unități de acțiune elementare, riturile sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
cu funcție de comunicare; b) aceste comportamente nu sunt funcțional diferite de riturile umane. Ei propun, În consecință, utilizarea termenului ritual pentru comportamentele animale și a sintagmei „ceremonie rituală” pentru manifestările umane (Ch. Laughlin Jr et alii, 1979, p. 27). Unii antropologi au Îmbrățișat și dezvoltat ideile etologilor, deoarece acestea ofereau un răspuns la probleme controversate precum generalitatea sistemului ceremonial, relația dintre acțiune (gest) și rațiune (mitul și alte forme de explicare a ritului), relațiile dintre diferitele funcții ale ritului, precum și spinoasa

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
ideile etologilor, deoarece acestea ofereau un răspuns la probleme controversate precum generalitatea sistemului ceremonial, relația dintre acțiune (gest) și rațiune (mitul și alte forme de explicare a ritului), relațiile dintre diferitele funcții ale ritului, precum și spinoasa chestiune a originii riturilor. Antropologii și etologii sunt Însă conștienți că riturile umane, chiar dacă genetic Înrădăcinate În ritualizările animale, nu pot fi considerate identice cu acestea: primele sunt transmise genetic, celelalte prin mecanisme culturale. Primele sunt inconștiente, celelalte sunt practicate În mod conștient. Primele rămân

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
fost să se considere că acest anima poate avea o activitate independentă și să se creadă că fenomenele naturii se datorează acțiunii acestei puteri, care se comportă și are sentimente asemenea ființelor umane. Sintetizând ideile lui Tylor și ale altor antropologi evoluționiști, Marvin Harris (2001, p. 202) afirmă: Animismul există oriunde apare o credință În suflet, spirite, demoni, duhuri rele și bune sau categorii similare. Tylor fixează rădăcina acestor concepte În credința omului În existența sufletului. Această credință, care se Întâlnește

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
agenți aduc nenoroc și pacoste, urmărindu-l până la sfârșit și zădărnicindu-i cele mai susținute eforturi și cea mai bine fundamentată știință. Pentru a controla aceste influențe, și numai pe acestea, el folosește magia (B. Malinowski, 1993, pp. 31-32). Pentru antropologul englez, esența problemei nu stă În mentalități sau credințe (concepte marcate de etnocentrismul gânditorilor europeni), ci În regulile de organizare socială, din care derivă funcțiile practice ale formelor culturale: Linia de demarcație poate fi trasată, de asemenea, În diviziunea socială

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
separată de practica religioasă și transformată În sistem simbolic de sine stătător. Prelungind această distincție am putea include În acestă a doua categorie și cultele magice (voodoo, cargo cult, ghost dance, macumba, neopăgânismul) - și ele constructe culturale complexe. În comunitatea antropologilor și a specialiștilor În istoria religiilor, nu numai defințiile și tipologiile sunt imprecise, contestate și reconfigurate permanent: nu există un acord nici În ceea ce privește elementele componente ale sistemului magic. Unii autori folosesc adesea termenii magie și vrăjitorie ca sinonimi. Alții disting

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
pe diferite axe de clasificare: magia populară și magia intelectuală (după complexitatea sistemului de reprezentări care legitimează actul magic) și magia spirituală și magia cu ajutorul demonilor (după agentul actului magic). Mult mai frecvent evocată este Însă o distincție clasică (datorată antropologului englez E.E. Evans-Pritchard, 1976), care separă sorcery și witchcraft: Caracteristicile tipice ale sorcery, fie ea reală sau imaginară, pot include mai mult decât faptul că este o acțiune conștientă, intenționată, performată de specialiști În arta riturilor magice. Acești specialiști sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
exercita controlul acolo unde formele practice de control sunt inoperante. Vrăjitoria, prin urmare, este plasată În non-structură. Vrăjitorii sunt echivalentul social al gândacilor și păianjenilor care trăiesc În crăpături sau În colțurile dintre ziduri. (M. Douglas, 1965, p. 102) Cercetările antropologilor și ale istoricilor permit identificarea unor note antistructurale, comune pentru persoanele bănuite sau acuzate de vrăjitorie: a) străini, oameni pe care anumite evenimente istorice i-au adus lângă sau În interiorul unei comunități; b) outsider-i, persoane fără un statut social

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
Delumeau, 1986, vol. II; C. Ginzburg, 1996; M. Harris, 1974; R. Muchembled, 1978; J.B. Russell, 1981; K. Thomas, 1973) este consacrată fenomenului vrăjitoriei diabolice europene și proceselor declanșate de vânătoarea de vrăjitoare (fenomen considerat de istorici drept „istoric” și de antropologi drept „antropologic”). Vrăjitoria europeană nu a fost cu nimic mai diabolică sau mai puțin diabolică decât alte forme de vrăjitorie din alte epoci și de pe alte continente. Eticheta de „diabolic” reflectă o judecată instituțională, aceea a bisericii. Ea se referă

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
aceasta). Vindecarea poate să reprezinte un act magic individual sau un rit colectiv. În primul caz este vorba despre o relație biunivocă vindecător-pacient. În al doilea caz, o comunitate acționează ca „agent al vindecării”, Într-un mod pe care mulți antropologi Îl compară cu terapiile de grup moderne. În această ultimă situație, grupul Îndeplinește două funcții. Astfel, el poate să se implice În vindecare atunci când riturile magice presupun dansuri și acte magice colective: complexul ritual al călușului oferă un asemenea exemplu

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
la societățile de vânători-culegători și se estompează (este Înlocuit de magia vindecătorilor sau de casta preoților) la civilizațiile de agricultori. În plus, elemente arheologice provenind din paleolitic par să dovedească existența cultelor șamanice În perioadele de Început ale umanității. Alți antropologi privesc cu scepticism această generalizare, arătând că probele arheologice nu sunt concludente și că societățile de vânători studiate de etnografi erau deja de mult timp În contact cu alte civilizații de la care ar fi putut Împrumuta anumite elemente șamanice. Termenul

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
neoșamani”: persoane care, prin lectura unor texte din bibliografia antropologică sau parapsihologică și prin exerciții repetate de obținere a ASC, au ajuns să-și controleze stările de transă și să exercite „ședințe” șamanice. Exemplul cel mai cunoscut este acela al antropologului Michael Harner, care, după studii etnografice În Peru, a Înființat „The Foundation for Shamanic Studies” și practică acum șamanismul În mod activ. Un alt caz, intens mediatizat și În egală măsură contestat de antropologi, este cel al lui Carlos Castenada

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
cel mai cunoscut este acela al antropologului Michael Harner, care, după studii etnografice În Peru, a Înființat „The Foundation for Shamanic Studies” și practică acum șamanismul În mod activ. Un alt caz, intens mediatizat și În egală măsură contestat de antropologi, este cel al lui Carlos Castenada, care pretinde că ar fi fost inițiat de un șaman pe care Îl numește Don Juan. Cum Castenada nu a putut produce, În afara cărților sale, care dovedesc o mare forță literară, nicio probă etnografică

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
În tradiția europeană Îndeosebi, după speculațiile gânditorilor Renașterii și, mai ales, după „demonizarea” vrăjitoriei de către oficialitățile ecleziastice, magia a fost ipostaziată Într-o expresie a anormalității, a tot ceea ce se opune firescului vieții, echilibrului social și dezvoltării spirituale raționale. Mulți antropologi consideră că modelul canonic european, produs al unei istorii culturale specifice, a influențat categoriile științifice de analiză a fenomenelor magice și a impus viziunea europeană asupra magiei ca fenomen irațional, antisocial, antimodern: Vrăjitorul a devenit inversul persoanei normale, o antiimagine

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
de dezbaterea privind caracterul rațional sau irațional al magiei. Antropologia secolului al XIX-lea a considerat magia ca un produs cultural care exprimă, În mod elocvent, iraționalismul specific „primitivilor”. Ulterior, În special sub influența studiilor efectuate de Malinowski și Evans-Pritchard, antropologii au promovat ideea regimurilor analoage de raționalitate - În sistemul ei de referințe, magia folosește operații logice și proceduri la fel de coerente precum cele puse În mișcare de gândirea rațională, argumentativă și abstractă, specifică lumii moderne: Ceea ce ei (triburile Azande din Africa

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
preocupați să vindece și/sau elimine acest fenomen din modernitate) sau au fost subiectul unor relatări „colorate” din mass-media (W. De Blécourt, 1999). În ultimele decenii ale secolului XX, magia din societățile contemporane a devenit un subiect de actualitate pentru antropologi: aceștia s-au focalizat fie asupra transformărilor moderne ale complexelor magice din societățile „exotice” (voodoo, spre exemplu), fie asupra fenomenelor de revitalizare a unor sisteme magice cândva active În societățile occidentale. În ultima ipostază, retrezirea magiei are fie un caracter

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
cât și a iniția un mesaj implică obligația de a răspunde. Ceea ce Înseamnă că amândouă creează relații de interdependență și instituie structuri sociale. Modelul „darului lărgit” a fost asumat de majoritatea interpreților acestui sistem, dar a și stârnit criticile unor antropologi (o sinteză clară a acestor argumente În J. Van Baal, 1976; pentru critica lor, M. Godelier, 1996, pp. 30-33; J. Henninger, 1987, pp. 544-556; A. Weiner, 1992, pp. 5-11). La o privire mai atentă (I. Silber, 2002, p. 299), sistemul

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
Între individ sau societate În ansamblul ei și lumea puterilor supraomenești. Nu comunicarea este tema lor fundamentală, ci comuniunea. Din perspectiva teologilor sau a reprezentanților fenomenologiei religiilor, acesta este un act personal de credință, Încărcat cu valori mistice. Din perspectiva antropologilor, este un act social, Întemeiat pe anumite reprezentări simbolice și materializat prin diferite reguli de acțiune socială. În esență, modelul comunicării cu divinul, printr-un sistem de daruri materiale și simbolice, care creează, conform logicii reciprocității, o sumă de relații

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
care a trecut moartea” sau a celor care se Întâmpla să Își ofere singuri măsura trupului lor. Aceasta ar putea fi numită o reducție internă (I. Taloș, 1978, pp. 86-87). Următoarea perspectivă poate fi exemplificată prin două analize ale unor antropologi de referință pentru școala engleză. În prima dintre ele, Evans-Pritchard explică de ce, În anumite situații, Nuerii (populație din Sudanul de astăzi) pot sacrifica un castravete În locul unui bou. Antropologul englez susține că această substituire are la bază o operațiune simbolică

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
86-87). Următoarea perspectivă poate fi exemplificată prin două analize ale unor antropologi de referință pentru școala engleză. În prima dintre ele, Evans-Pritchard explică de ce, În anumite situații, Nuerii (populație din Sudanul de astăzi) pot sacrifica un castravete În locul unui bou. Antropologul englez susține că această substituire are la bază o operațiune simbolică prin care se afirmă că boul poate fi Înlocuit de un castravete, nu pentru că cele două entități ar fi material egale, ci pentru că, În plan religios, ele sunt simbolic

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
capacitatea sa de a lega și de a explica, printr-un singur gest, o mare diversitate de manifestări istorice, culturale și psihologice. Acest lucru justifică succesul său În diferite medii intelectuale, pe de-o parte, și eșecul său În mediile antropologilor, pe de altă parte: universalitatea modelului, ceea ce pentru unii interpreți reprezintă cea mai importantă calitate a teoriei freudiene, constituie punctul său vulnerabil - În special din perspectiva antropologiei culturale. Cercetările de teren (arheologice și etnografice) nu au putut confirma: a) existența

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]