1,498 matches
-
de pildă, jurnalul Îndeplinește cel puțin trei funcții: „Me mettre au clair, me délivrer et finalement me rendre a moi-même”9), efortul eșuează În aproximații și Într-un proteism incontrolabil. Percepția imediată de către un eu privitor, identic sau nu celui auctorial, e singura care poate confirma sau infirma iluziile nutrite de scriitor În legătură cu actul său confesiv. Din păcate, de cele mai multe ori le infirmă. Astfel Încât autoportretele pe care le decupăm cu atâta febrilitate s-ar putea să se situeze exact la antipodul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a nesiguranței, a ezitărilor? Dacă, declarativ, jurnalul e o consemnare, o luptă cu timpul trecut, În realitate el sondează În timpul paralel al biografiei subconștiente. Eul autoportretului rezumă, de fapt, structura jurnalului și, prin derivație, structura lumii percepută prin lentilele subiectivității auctoriale. Jurnalul intim conține sâmburele discursului narativ al persoanei Întâi, dar și reflecția acesteia despre sine. Autobiografia este, așadar, organizarea narativă a țesăturii tensionale care fixează Într-o ordine logică fluctuațiile incontrolabile ale eului. Pe de altă parte, autobiografia e și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
află la antipodul demersului deconstructivist și al filozofiei disoluției. El organizează nu doar segmentele, fragmentele, așchiile de realitate, ci și energia internă a eului. Mobilizat și adus la suprafață, acesta suferă un proces de obiectivare ce scapă de sub controlul tiraniei auctoriale, oferindu-se, În schimb, acesteia, drept nemiloasă oglindă. E greu de găsit vreun exemplu În care autoportretul din jurnalul intim să nu fie un eu prins În chingile alterității, pentru ca, În cele din urmă, să nu devină o forță autopropulsat
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
expresivitate involuntară. Ceea ce autorul spune În mod voit și conștient e la fel de relevant - dacă nu chiar mai relevant! - ca și ceea ce ascunde sau falsifică. Capcane mentale Oricum ar sta lucrurile, jurnalul intim acționează ca un agent de stimulare a creativității auctoriale. Chiar dacă În acest caz special personajul, naratorul și autorul (cele trei instanțe ale actului narativ) alcătuiesc o unitate, tensiunea dintre ele creează un câmp al iluziilor În care imboldurile inițiale și rezultatele practice se Îmbină anarhic. E greu, de altfel
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
alta deconstrucționistă (interesată mai curând de construirea textului și de contradicțiile semiozei). Studiul lui C.-P. sugerează căi de depășire a acestei fracturi reducționiste și frustrante, prin integrarea interpretării de text într-un context socio-cultural și ideologic cuprinzător, angajând strategii auctoriale și de lectură diverse. Astfel redefinită, hermeneutica devine echivalentul unei experiențe complexe de rescriere. În topografia critică actuală, C.-P. identifică patru dintre direcțiile sale fertile: critica orientată spre activarea cititorului (reader-reponse criticism); deconstrucția de inspirație galică, patentată metodologic peste
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286426_a_287755]
-
narativității dramatice este figura: . În accepția ei, o piesă de teatru strecoară uneori pe scenă o prezență care funcționează ca un narator, așa cum se întâmplă în Orașul nostru de Thornton Wilder unde: , un manager al scenei care operează ca narator auctorial, care preia funcțiile corului antic, sumarizează subiectul și se adresează direct audienței: . Asemenea intervenții naratoriale de factură teatrală favorizează distribuirea dramei în câmpul manifestărilor narative. În Music Mary-LaureRyan consideră că relația dintre muzică și narațiune poate fi ilustrată prin opere
ÎNTRE NARATOLOGII by JANA GAVRILIU () [Corola-publishinghouse/Science/1208_a_2196]
-
abordează o tematică îngustă, caracteristică literaturii teziste postbelice: viața celor „umiliți și obidiți”, tratată într-o manieră schematică, apăsat ideologizată. Va trece totuși lent de la vehemența proletcultistă din Focosul (1958) spre o proză de observație mai obiectivă, în care comentariul auctorial, cu intenții explicativ-orientative, se află în plan secund, ca în Flori de pădure (1982). Focosul conține și o mărturisire privind începuturile literare ale autorului. Afectat de cruntul handicap, dar îmbărbătat de lectura cărții Așa s-a călit oțelul a lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288434_a_289763]
-
realizată de obicei prin confesiune sau monolog interior al personajului la limita raționalului), și tematică existențialist-istorică - a descoperirii autenticului, a revelării elementului uman nefalsificat în figurile marilor oameni ai istoriei naționale (realizată prin narațiune tradițională, prin relatare din unghi omniscient auctorial). Tehnicile narative combină monologul atribuit personajului cu încrucișarea unghiurilor de vedere, pe care uneori le corectează prin intervenția autorului omniscient, având a juca rolul personajului-martor principal, focalizant al perspectivei (conform teoriei narative a lui H. James) - în epica cu subiect
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286916_a_288245]
-
își amenajează un teritoriu imaginar al unei libertăți pe care niciunul din cele două spații luate separat nu i-ar fi conferit-o, pe care nicio instanță enunțiativă solidă și coerentă nu i-ar fi permis-o. Și astfel, modulațiile auctoriale configurează un loc polifonic în care se topesc identități, țări, limbi și tradiții, într-un vesel și cutremurător imn adresat diversității vieții. Și rătăcirii. În sensul pe care i-l conferă Edouard Glissant anume ceea ce incită ființa să-și părăsească
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
de texte incitante din creația sa, îndeosebi înainte de apariția fiecărui nou roman. Sau, cum ar fi să ni-l imaginăm pe burduhănosul și greoiul Balzac într-o emisiune de-a lui Bernard Pivot? Cine i-ar mai cumpăra cărțile? "Personajul" auctorial și elementele paratextuale au, prin urmare, o tot mai mare și mai directă incidență asupra percepției publice a unui text. Editorii și librarii iau în calcul tot felul de detalii aparent minore pentru a atrage și a reține atenția Regelui
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
ore, la ralenti. Cam la fel se întîmplă și cu desfășurările cinematografice întortocheate și adesea surprinzătoare ale Nașterii. Desigur, în cele din urmă, proporțiile monumentale atinse de roman devin indigeste, dar pînă și asta pare să facă parte din pactul auctorial. Unul din prietenii copilului Yann, cu nume extravagant, rezumă astfel ambiția acestui demers globalizant: "Pot umple întreg universul cu verbul meu, se lăudă Marc-Astolphe. Nu sunt un nimeni. Sunt grozav de mondial. Am o mare putere asupra cuvintelor." Iată, de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
curînd prin intermediul unor vise revelatoare, se vor apropia, extrem de lent, de adevăr. Acesta adevărul istoric e secundar, în viziunea autoarei, care urmărește îndeaproape emoțiile protago niștilor, reacțiile lor, descumpănirea, durerea, dar și țîșnirea vitală către lumina unui nou început. Demersul auctorial nu e unul istoric, deși, evident, umbra tragediei acestui continent plutește peste fiecare cuvînt, ci unul ficțional, de creație pură și de explorare a memoriei. Cronicile nu au reținut și relatat viața intimă, gîndurile și trăirile acelor oameni, concepția lor
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
vicisitudinilor războiului și ale vieții familiale de către doi (?) copii isteți și descurcăreți, care se mișcă cu dezarmantă dezinvoltură morală într-o lume feroce, denaturată. Dar mai mult decît stilul abrupt și conținutul scandalos derutează narațiunea asumată de o indicibilă voce auctorială, cu bruște schimbări de focalizare (nu știi niciodată cine vorbește, unul din cei doi gemeni, celălalt, un narator omniscient? cînd crezi că ai prins un fir, descoperi că era o pistă falsă și tot așa pînă la surpriza finală, cînd
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
reprezintă o dislocare ce-i ruinează unitatea interioară. Prin urmare, orice tentativă de identificare cu sine, asumată prin cuvînt, nu va face decît să agraveze această diferență de sine, acest ultim stadiu al diaforei. Eul scindat face să șchioapete funcția auctorială cea care, în mod obișnuit, atestă coerența și legitimitatea spuselor antrenînd în acest dezechilibru certitudinea noastră de cititor potrivit căreia discursul este proprietatea exclusivă a unui enunțător unic. Deci discursul nu mai apare ca topos esențial al eului totalizant, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
orgoliu creator, obnubilat de responsabilitatea sa de a da viață sau moarte personajului care îl imploră... nu face nimic. În orice caz, Roussy mizează pe această curiozitate maladivă, care ne face să mergem pînă la capăt, "debarasîndu-se" de autoritatea sa auctorială pe spinarea bietului cititor, care termină cartea cu un viu sentiment de culpabilitate și de neputință. NU MAI CITI. NU VREAU SĂ MOR. ÎNCHIDE CARTEA. E VIAȚA MEA ÎN JOC. NU EȘTI MAI BUN DECÎT CEILALȚI. ȘI TU VREI SĂ
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Povestirile din Noaptea... - pe care, în prefață, Miron Radu Paraschivescu le așază în descendența Anei Langfuss din Sări, Barbara! - sunt individualizate stilistic printr-o frazare scurtă, concentrată. Surprinderea intimității nu se realizează prin prospectarea psihologizantă, ci este lăsată pe seama inițiativei auctoriale omnisciente. Următoarele cărți vor accentua cercetarea fluxului psihic, înfățișat în instantanee disparate, ce corespund dinamicii extrem de mobile a eului aflat în continuă schimbare sau chiar alterare: pot fi surprinse ipostaze ale unor maladii derivate din masa amorfă, cenușie, covârșitoare a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287978_a_289307]
-
trecut și mister într-o fascinantă mixtură, echivalentă cu o confesiune de tipul „a trăi pentru a-ți povesti viața” ca la Gabriel García Márquez. Delirul existenței, evadările imposibile, greața, lupta cu fantomele și obsesiile somniei sunt dominate de vocea auctorială, care mută romanul într-un exercițiu stilistic, concomitent joc de idei: se va transforma Herbert într-o carte? Confesiv și ironic, între a percepe și a transfigura decăderea unui tânăr „născut bătrân”, dependent de universul citadin și de familie, S.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289665_a_290994]
-
autorului pare a fi chiar aceea de scriitură; chiar dacă Foucault recunoaște că în mod riguros conceptul de scriitură nu mai face nici o trimitere la cel de autor, nu-i consolidează poziția și nici nu mai reprezintă un semn al intenționalității auctoriale, ci încearcă de deslușească în general "condiția oricărui text", totuși rămâne posibilitatea ca în utilizare curentă, scriitura "să transpună într-un anonimat transcendental caracteristicile empirice ale autorului"295. Întrebarea care cere un răspuns ar fi: "nu transpune noțiunea de scriitură
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
această situație 302. Pentru Foucault, de asemenea, absența "vocii" din spatele discursului face parte din intenția de suprimare a instanțelor autoritare și a miturilor întreținute. Astfel, autorul devine o funcție, necesară încă bunei organizări a universului de discurs, indiferența în legătură cu reprezentarea auctorială conturându-se chiar într-un "principiu etic fundamental al scriiturii contemporane". Pozițiile în care se exercită funcția autorului 303 (ca identificări de "locuri goale", dezactivate în teoria contemporană) sunt: numele autorului (care nu este nici o descripție definită, dar nici un nume
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
atitudini și stiluri contradictorii, refuzând să ofere o viziune stabilă asupra lumii, astfel încât cititorului i se conferă un rol activ, de opțiune între diversele niveluri prezentate. Din moment ce întreaga practică postmodernă pune sub semnul întrebării noțiunile de consens sau de autoritate auctorială, cititorul este invitat să se implice în procesul scrierii propriului său text. Autoreflexivitatea este o altă trăsătură distinctă a discursivității actuale ce subevaluează referențialitatea limbajului, potențând spațiul intertextualității. Conștientizarea discursului ca discurs prin considerarea lui ca realitate primară a determinat
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Ibidem. 297 Despre problemele utilizării pronumelui personal "eu", în literatură în special, s-a scris foarte mult, teoria naratologică modernă propunând multe abordări în acest sens. De observat aceste dificultăți ale comportamentului narativ și ale identificării eului textual cu eul auctorial într-un fragment din Mihail Bahtin: "Dacă eu povestesc (sau redau în scris) un eveniment care mi s-a întâmplat mie însumi, eu, ca narator (sau scriitor) al acestui eveniment, mă aflu în afara acelui timp-spațiu în care s-a petrecut
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
al inconștientului cu eul (,,ăsta exercită o influență magnetică asupra ăluia și-l atrage de oriunde s-ar afla”), răsfrânt în măștile unui autor căruia ,,experimentul direct al propriei biografii” îi rămâne străin. Și cum nu înțelege să cedeze puterea auctorială (,,personajele sunt personale, aparțin scriitorului”), el va domina scena prin comic. Umbrele din Banchetul lui Platon le ,,angajează” să lucreze pentru el, ,,fură” scenele unei enigmatice crime dintr-un roman polițist englez, își întrerupe ,,curentul liric” din inimă, își face
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288046_a_289375]
-
inspirație (amintirile) și un tip de discurs capabil să transfigureze mitic realitatea și să confere vieții demnitatea unui simbol. Mai exact, prozatorul învață de la memorialist cum trebuie confecționată o "istorie" ad usum Delphini, în care să se regăsească și alter-ego-ul auctorial (făptura abstractă a intelectualului cu personalitate scindată, ca Andrei Lerian), și autorul însuși, adică omul care scrie, cu biografia și cu toate "teoriile" sale. Ei bine, odată redescoperit filonul memorialistic, era necesar ca prozatorul să abordeze din nou romanul (genul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
memorie voluntară memorie involuntară, intelect sensibilitate, "subiect" "obiect", "eu" "lume", era firesc ca problema identității și a raportului cu alteritatea să-și afle o asemenea, fericită, rezolvare. Nu la fel de inspirat a fost Lovinescu atunci când a ales soluția simplistă a deghizamentului auctorial (s-a vorbit de tehnica desuetă a manuscrisului găsit 29), cu toate că și-a dat seama de importanța însușirii unui discurs autoreflexiv, conform cu exigențele intelectual-estetice ale literaturii moderne. În consecință, chiar dacă Bizu debutează în nota proustiană a unei reverii subiectiv-paseiste30, care
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Lovinescu însuși. Mai mult, portretul psihologic al lui Bizu corespunde perfect cu cel pe care i-l schițează criticului, în volumul omagial din 1942, "Anonymus Notarius" caz unic în opera lovinesciană, când e asumată doar identitatea biografică, nu și cea auctorială! Ne amintim, de asemeni, că unitatea psihologică dintre autor și eroul său fictiv constituia o condiție necesară (de fond) a "epicii autobiografice". Dar până să introducă pe Bizu în scenă, prozatorul mai avea de rezolvat o dificilă problemă tehnică: aceea
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]