1,717 matches
-
În părțile dinspre sud și de est se aflau mai multe dealuri, cunoscute sub numele generic de Muntele Sfântul Silpius, către aceste dealuri deschizându-se Poarta "de Fier" a cetății. Asediul a continuat deși cruciații au îndurat foametea și plecare bizantinilor în frunte cu Tatikios, iar la sfârșitul lunii mai 1098, în ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul, sub comanda lui Kerbogha. Această armată era mult mai numeroasă decât cele care încercaseră până atunci spargerea asediului creștin. Kerbogha
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
de prietenie. Răscumpărat astfel de către Balduin de Edessa, Bohemund a revenit în triumf la Antiohia în august 1103. Nepotul său Tancred, care vreme de trei ani se stabilise în palatul unchiului său ca interimar, atacase în tot acest răstimp pe bizantini și extinsese stăpânirea Principatului de Antiohia asupra orașelor Tarsos, Adana și Massissa în Cilicia. Încurajați de întoarcerea lui Bohemund, cruciații atacat și ei, în vara anului 1103 pe Ridwan de Alep, cu scopul de a-i impune acestuia cedarea de
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
a ataca Harran. Aflat în fruntea atacului asupra Harran, Bohemund a fost înfrânt categoric de către musulmani. Înfrângerea a condus la imposibilitatea realizării unui principat în Orient extins și puternic, așa cum visa Bohemund. Momentul a fost urmat de un atac al bizantinilor asupra Ciliciei; lipsit de resurse, la sfârșitul lui 1104 Bohemund s-a văzut nevoit să revină în Europa pentru întăriri, necesare consolidării poziției sale. Este o chestiune de dezbatere istorică în ce măsură "cruciada" antibizantină pe care o plănuia ar fi putut
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
în prezența regelui, domnul Ludovic, și a multor arhiepiscopi, episcopi și nobili ai regatului. Orbit de succesul avut, Bohemund a luat hotărârea de a-și folosi noua sa armată de 34.000 de oameni nu pentru a apăra Antiohia contra bizantinilor, ci pentru a trece el la atac împotriva lui Alexios. Ceea ce a și făcut; însă basileul, având și sprijinul venețienilor, s-a dovedit prea puternic, iar Bohemond a trebuit să se supună printr-o pace umilitoare (Tratatul de la Devol din
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
teritoriile care de-a lungul Evului Mediu au fost sub stăpânirea Imperiului Bizantin controlat de aristocrația elenă. Cucerirea Imperiului Bizantin a fost desăvârșită prin ocuparea capitalei bizantine în 1453. În acest fel, Imperiul Otoman a devenit stat succesor al celui bizantin. În Imperiul Otoman, etnicii turci erau „națiunea stăpânitoare” din imperiu, deținătoarea puterii politice și militare (dar nu și a celei financiare, controlate în principal de greci și evrei). Cu toate acestea, turcii erau totuși o minoritate în imperiu, chiar și
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
4 Sf. Evanghelii, fiind pericol pt Biserică dacă ar exista un singur episcop universal; de aceea episcopul romei nu își i-a luat niciodată titlul de ecumenic. Dar acest fapt nu l-a impiedeicat pe Grigore să nu ceară împăratului bizantin uzurpator Focas în 602 să-I acorde același titlu pe care îl are și patriarhul ecumenic. El se supune impratului pt că acesta ar simboliză universalismul creștin . Dar conflagrația cu vecinii dunăreni duce la invazua avara și coborârea în imperiu
Iliric () [Corola-website/Science/325548_a_326877]
-
și a mutat un număr mare de trupe din Asia Mică în Europa. Între timp, Sultanatul de Rum, principalul rival al Imperiului Bizantin din Asia Mică, a devenit din ce în ce mai slăbit. Acest lucru nu a însemnat însă o veste pozitivă pentru bizantini, dimpotrivă, sultanatul a fost zguduit de fanatici islamiști Ghazi care au format Sultanatul selgiucid de Rum. Unul din liderii lor, Osman I, a început hărțuirea frontierelor estice bizantine. În 1299, s-a autoproclamat ca sultanul Osman I și, ulterior, teritoriile
Războaiele Bizantino-Otomane () [Corola-website/Science/325582_a_326911]
-
apoi atenția asupra Toscanei. Între timp, au apărut semne de fracționalism în tabăra susținătorilor săi și a început să se manifeste diminuarea controlului central asupra oștirii. Alboin a murit asasinat în 28 iunie 572 de membrii unei conspirații inițiate de bizantini și duse la îndeplinire de soția lui Alboin, Rosamunda, fiica regelui gepid pe care Alboin îl ucisese cu cîțiva ani mai înainte. Deși Alboin dispărea de pe scena politică a Italiei, complotul nu a reușit pe deplin, din cauza opoziției majorității conducătorilor
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
membru din clanul suveranului decedat. În 565 a izbucnit un nou război împotriva gepizilor, conduși de Cunimund (Kunimund), fiul lui Thurisind. Cauza conflictului a rămas necunoscută, iar izvoarele se contrazic: cronicarul longobard Paul Diaconul îi acuză pe gepizi, iar istoricul bizantin Menander Protector dă vina pe Alboin, versiunea cronicarului bizantin fiind preluată de istoricul Walter Pohl. Cronicarul bizantin Theofilact din Simocatta considera că acest război își avea originea în înfumurarea lui Alboin și în faptul că a răpit-o pe Rosamunda
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
avar Bayan I, cu prețul unor condiții dure; avarii solicitau o zecime din vitele longobarzilor, jumătate din prada de război și, la sfârșitul războiului, toate pământurile aflate atunci în proprietatea gepizilor. Longobarzii se bazau pe disputa izbucnită dintre avari și bizantini. Pe de altă parte, Cunimund a întâmpinat ostilitate când a cerut din nou ajutor militar bizantin: Constantinopol-ul era nemulțumit că gepizii nu retrocedaseră, conform unei convenții, regiunea Sirmium. În plus, Iustin al II-lea abandonase politica promovată anterior de Iustinian
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
de altă parte, Cunimund a întâmpinat ostilitate când a cerut din nou ajutor militar bizantin: Constantinopol-ul era nemulțumit că gepizii nu retrocedaseră, conform unei convenții, regiunea Sirmium. În plus, Iustin al II-lea abandonase politica promovată anterior de Iustinian I, bizantinii rămânând neutri în conflict, ba fiind probabil să fi dat sprijin avarilor. În 567, aliații longobarzi și avari au început asaltul final asupra gepizilor, cu Alboin invadând teritoriile gepide din nord-vest, iar Bayan atacând în nord-est. Cunimund a încercat să
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
l-a determinat pe Alboin să ia inițiativa emigrării, deși există indicii potrivit cărora încă înainte de războiul cu gepizii apăruse ideea strămutării în Italia, al cărei teritoriu fusese descoperit de longobarzi încă din anii '50, când fuseseră mercenari, aliați cu bizantinii împotriva ostrogoților. În plus, longobarzii cunoșteau poziția slabă în Italia a guvernării bizantine, care a avut probleme după recucerirea Italiei de la ostrogoți. În special așa-numita "ciumă a lui Iustinian" făcuse ravagii în Italia, iar conflictele confesionale creștine mențineau o
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
ca, în cazul eșuării invaziei Italiei, să poată reclama fostele lor teritorii, lăsându-i-se astfel lui Alboin o alternativă deschisă. Acordul însemna totodată avantajul protejării spatelui lui Alboin, întrucât, Pannonia fiind ocupată de avari, ar fi fost dificil pentru bizantini să aducă în Italia forțe deplasate pe uscat. Înțelegerea s-a dovedit un succes, iar relațiile cu avarii au fost aproape constant amicale pe durata Regatului longobard din Italia. Un alt motiv al emigrării longobarde ar fi putut fi o
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
destituit de Iustin al II-lea. Adesea respinsă ca bazată pe o tradiție nedemnă de crezare, ipoteza a fost studiată atent de istorici moderni, îndeosebi de Neil Christie, care vede în ea o posibilă amintire a unei invitații oficiale din partea bizantinilor pentru stabilirea longobarzilor ca "foederati" în Italia de nord, în scopul apărării regiunii în calea expansiunii france, aranjamentul fiind ulterior abrogat de Iustin al II-lea. Emigrarea longobarzilor a început într-o luni, după ziua de Paște, la 2 aprilie
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
administrativă a provinciei "Venetia". Sosirea iminentă a longobarzilor a avut un considerabil impact asupra populației orașelor; Paulin I, primul patriarh de Aquileia, a fugit din oraș împreună cu clerul, și și-a găsit refugiu în insula Grado, în teritoriul controlat de bizantini. De la Aquileia, Alboin a pornit de-a lungul Via Postumia și a mărșăluit prin Veneto, ocupând repede Tarvisium (Treviso), Vicentia (Vicenza), Verona, Brixia (Brescia) și Bergomum (Bergamo). Longobarzii au întâmpinat dificultăți doar în Opitergium (Oderzo), pe care Alboin a decis
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
principalelor orașe venete de coastă, de pe Via Annia, precum Altinum, sau a Patavium (Padova), Mons Silicis (Monselice), Mantovei și Cremonei. Invazia regiunii Veneto a stârnit frică mare și a dus la valuri de refugiați spre regiunile de coastă controlate de bizantini. S-au format adevărate coloane conduse de episcopi locali. Refugiații au înființat așezări noi, precum Torcello și Heraclia. În marșul său, Alboin s-a deplasat spre apus, invadând regiunea Liguria din nord-estul Italiei și ajungând la 3 septembrie 569 în
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
Italiei), Alboin și-a numărat anii de domnie pornind de la anul cuceririi orașului Milano. Succesul său a însemnat totodată prăbușirea apărării bizantine la nord de fluviul Pad și mari strămutări de populație care se refugia în zonele controlate încă de bizantini. Au fost avansate unele explicații privind ușurința pătrunderii longobarde în nordul Italiei. S-a sugerat că porțile orașelor ar fi fost deschise de trădători proveniți dintre goții care activau ca auxiliari în armata bizantină, însă, în general, se cade de
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
rîurilor Pad și Ticino și conectat pe calea apei cu Ravenna, capitala Italiei bizantine și sediul prefecturii pretoriene de Italia. Căderea Paviei a însemnat ruperea legăturilor dintre garnizoanele staționate în Alpii Maritimi și coasta Adriaticii. Atent să mențină inițiativa în fața bizantinilor, Alboin cucerise până în 570 ultimele puncte de apărare ale acestora din Italia de nord, cu excepția zonelor de coastă din Liguria și Veneto și câteva centre izolate din interior, Augusta Praetoria (Aosta), Segusio (Susa) și insula Amacina din Larius Lucus (Lacul
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
pe descendența sa regală gepidă. Astfel, Helmichis și-a asigurat și loialitatea gepizilor. El putea conta și pe sprijinul garnizoanei longobarde din Verona, care I se opusese lui Alboin și care spera în cultivarea unei politici de înțelegere cu Bizanțul. Bizantinii erau aproape sigur implicați în complot și era în interesul lor să oprească valul longobard prin aducerea la putere la Verona a unui regim probizantin și, pe termen lung, să realizeze destrămarea unității din cadrul regatului longobard, apropiindu-și-i pe
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
trimis pe Albsuinda și tezaurul regal la Constantinopol. Cleph a fost rege doar 18 luni, după care a fost asasinat de un sclav. Este posibil ca și el să fi fost asasinat în cadrul unei intrigi bizantine. Un succes important pentru bizantini l-a constituit faptul că nu a fost proclamat niciun rege longobard succesor, deschizându-se astfel perioada unui interregnum de zece ani, ceea ce i-a făcut pe longobarzi vulnerabili față de atacurile francilor și bizantinilor. Abia când s-au confruntat cu
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
intrigi bizantine. Un succes important pentru bizantini l-a constituit faptul că nu a fost proclamat niciun rege longobard succesor, deschizându-se astfel perioada unui interregnum de zece ani, ceea ce i-a făcut pe longobarzi vulnerabili față de atacurile francilor și bizantinilor. Abia când s-au confruntat cu pericolul de a fi anihilați de franci, ducii longobarzi l-au ales rege, în 584, pe fiul lui Cleph, Authari. Acesta a demarat procesul de consolidare definitivă și centralizare a regatului longobard, în timp ce teritoriile
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
în marș către vest. Pe parcurs, ajuns pe teritoriul Ducatului de Trento, el a distrus fortărețele din Tesana, Maletum, Sermiana, Appianum, Fagitana, Cimbra, Vitianum, Bremtonicum, Volaenes și Ennemase. Din cauza dizenteriei care lovea armata sa și a lipsei întăririlor promise de bizantini, Cedinus a încheiat un armistițiu pe 10 luni și a trecut Alpii înapoi în Francia. În mai 591, succesorul regelui Authari, Agilulf, l-a trimis pe episcopul Agnellus de Trento la curtea reginei france Brunhilda de Austrasia pentru a rezolva
Euin de Trento () [Corola-website/Science/325043_a_326372]
-
În perioada herodiană, cei 10 metri din vârful zidului aveau 1 metru grosime și au servit drept al doilea zid al dublei colonade a platoului. Această secțiune superioară a fost decorată cu pilaștri, resturile acestora fiind distruse în 628 când bizantinii au recucerit Ierusalimul de la perșii sasanizi,care fusesera susținuți de locuitorii evrei. 4 straturi au fost adăugate ulterior de către califii arabi Omeiazi în secolul al VII-lea. Următoarele 14 straturi sunt din perioada otomană iar adăugarea lor este atribuită uneori
Zidul Plângerii () [Corola-website/Science/324996_a_326325]
-
existat o biserică, ea a ființat acolo doar pentru scurtă vreme, sau că ignorarea locului de către acei pelerini se datora necesității ideologice de a nu contrazice prorocia distrugerii amintită din Evanghelie. După ce în anul 638 au cucerit Palestina din mâinile bizantinilor, arabii musulmani au început să zideasca pe Muntele Templului moschei și alte edificii legate de islam. Pe partea de sud a Muntelui a fost ridicată Moscheea Al Aqsa mai întâi ca o construcție în lemn. Data precisă a construcției nu
Muntele Templului () [Corola-website/Science/325011_a_326340]
-
rivalului acestora, Aripert al II-lea, facțiunea lui Ansprand a revenit la putere în Pavia. Theodo a murit în 717 sau 718; sub succesorii săi, legăturile longobarzilor cu Agilolfingii au slăbit în intensitate. Înainte de a se implica în disputele cu bizantinii din 726, principalele energii belicoase ale lui Liutprand au fost canalizate către cucerirea castelelor deținute de bavarezi pe malul râului Adige. La începutul domniei sale, Liutprand s-a abținut de la atacarea Exarhatului de Ravenna și a Papalității. Însă în 726, împăratul
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]