KorAP: Find »[drukola/base=cimitir & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...57 58 59 ...554 >

13,837 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867

ești sâmbure într-un măr numără-ți frunzele; ești miez într-o nucă fă umbră în grădina bunicilor; ești nisip într-o burtă de mare sparge timpul de stânci. Pecingine peste trupuri cufundate în apa botezului, viața. Copăcel! Între un cimitir ce știe să legene și unul ce știe să numere, nicio diferență. Pășește, puiule, pășește! Ți-a crescut un lăstar în palma dreaptă, semn că trebuie să urci. Nu te teme, împletește-ți sângele funie și înalță-te! Hai, încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
se culege din miliarde de firimituri, împarte vina până la ultima zecimală, iar pentru că se pretinde întreg, nu își atribuie nici măcar intenția de a greși. Dumnezeu îi întorcea spatele până și în ușa bisericii. Mergea în fiecare duminică cu mămuța la cimitir. "Cea mai mare filozofie a vieții este gândirea la moarte", spunea părintele Stăniloae. După ce trecea prin suflet 86 de cruci (morții satului), după ce-și lua porția de smerenie, Petru pășea în pronaos ca într-o ispășire a livezilor. Singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
HAȘ, încape pe fiecare în pântece, indiferent de mărimea cocoașei. Era încă util. Avea umerii puternici precum un soclu. Creșteau iluziile ca lăstarii de tei pe lângă trunchiul retezat. Pădure în tocul ferestrelor; în grinzi, pădure, în carnea corăbiilor; pădure în cimitire. "Hai, întinde mâna, omule, și desenează cu degetul de plumb o poartă în cer! Coboară în genunchi și atinge cu fruntea nisipul până va crește mare, până se vor naște furtuni în burțile scoicilor, până vor coborî catarge din palma

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
de bătrâni în Eden. Imponderabilul Atotștiutor nici acolo nu știa ce vrea cu adevăratelea. Uneori cobora în odaia vecinului de la etajul patru să-i aprindă candela (trăgea să moară și era singur), alteori urca cu un etaj mai sus, în cimitirul cerului: acolo, cei de seama lui stăteau aliniați ca pentru inspecție. (Dumnezeu număra mormintele, mereu cu unul în plus.) Ce să mai creadă despre Tataia? Ieri, ca prin minune, s-a oferit să-i pozeze modelul nu s-a imprimat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
își definesc reciproc semnele. Tu parcă ești poarta ce dă spre grădina cu flori. Pe când trăia mămuța, în gardul dinspre livadă, decupase vreo șapte porți. Pentru fiecare nepot câte o trecere. ,,Eu când o să mor să nu bateți drumul până la cimitir, puneți sub cireș o lumânare aprinsă și mămuța o să vă vadă din cer. Pentru fiecare lumină aprinsă o să-l rog pe Dumnezeu să desfacă un mugure. Dragii mămuței, numai voi o să aveți un copac plin cu flori în grădină." ,,Lențucă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
sunt o privire limpede, privesc cu toată carnea răsăritul. În sufletul meu înfloresc panseluțe. Petru, un noiembrie în plus. Toamna curgea la cișmeaua din curtea liceului, frunzele lichide inundau Copoul. De la Râpa Galbenă până la Agronomie, râu galben luneca între două cimitire. Doliul nu este o fâșie de noapte făcută fondă și prinsă în piept cu un ac, doliul este o firimitură din chipul celui care poartă moartea în ochi. Toamna, o hepatită, la început vine în livadă, apoi coboară așa, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în fiecare cărămidă timiditatea lui Petru. Se priveau pe furate. Se atingeau din greșeală. Își vorbeau din întâmplare în pauzele dintre ore, în sala de sport, la culesul frunzelor. Parcul era dincolo de stradă. În parc creșteau statui. Parcul era concesionat cimitirului. Istoria aliniată simetric de-a stânga și de-a dreapta aleilor. Petru își primea zilnic porția de complicitate. Pe soclu, moartea este solemnă; mai sus de trunchiul copacilor, se moare ca în cer. Copii, ce este scris pe bustul Veronicăi Micle

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
oglindă: obrajii căzuți, ochii spălăciți, buze vineții, bucle tip Ludovic al XVI-lea... A iubit-o copii! În parcul Copou, toamna, elevii de la internat adunau frunze uscate; Petru și Genia îngrijeau spațiul dintre între două statui; frunzele putrede împrospătau memoria cimitirelor. Toamna se întregește ca un puzzle, particulă cu particulă niciodată nu a fost definitivă atâta timp cât în livadă a mai rămas fie și o singură frunză neclintită. Toamna este o stare intermediară între viață și moarte, așa cum bătrânețea este o trecere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
petale de acuarelă în cer. O albină, enervant de avară, culegea polen de lună plină, confundând-o cu o păpădie. Felinarul din fața liceului, repeta ca un elev prostuț: Și eu sunt o stea, și licuriciul este o stea, și lumânările cimitirelor sunt stele. Cerem partea de cer ce ni se cuvine, cerem! Aleea spre casă, o alunecare limpede. Ca să fii râu, trebuie să curgi ca o viață. Pe Sărărie, soarele se deșira ca o inimă plină. 16. Deși a schimbat lacătul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pe certificate doctorii au consemnat alte diagnoze. Dragele tatei, să știți una de alta, să fiți aproape. Tu, Ilenuță, o să asculți cum ne cheamă părintele la liturghie. Tu, Maricică, să ai lumină toată noaptea. Nu vă temeți! Sângele galben inunda cimitirul, păpădie coaptă peste morminte. În perfuzii de 0.400, primăvara, o hepatită lichidă. Visul Geniei era să uite pentru totdeauna de acel sat blestemat. Când era mică, a stat două săptămâni internată într-un spital din Tecuci. A îngrijit de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
oară, avea 33 de ani.) În grădina Copoului, Petru și Genia se ascultau în rostirea cerului. Liniștea amplifică emoția, liniștea îți dă posibilitatea să-ți asculți muzica inimi. Petre, iubirea este o muzica care învinge depărtarea, absența, moartea. Mergi în cimitire și pune urechea peste morminte: ascultă cântecul oaselor acolo unde oasele știu să cânte sau ascultă-le liniștea acolo. Pământul, într-o orizontală definitivă, a îngropat frunza cu tot cu cer. În Grădina Copoului, sângele repeta cântarea despre o iubire desăvârșită: "Orice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
mai resemna, se revolta. Mersul de la biserică plutire. Duminica era zi de zbor. 23. Singurul pasaj pietonal al Iașilor, pe sub străzile Lăpușneanu și Cuza Vodă. Duminica lumea își despletea sângele: mitropolie, galerie, teatru, filarmonică, cinematograf, gară, spital. Aglomerație. Târgul, un cimitir de mușuroaie; între ele, termitele căutau și se căutau în neștire. Pasajul piață publică. Lumi suprapuse. Intențiile intersectau pașii la jumătatea fiecărei obsesii. Între două puncte, risipirea mereu era o justificare nimicului. Dispersie. Nu pot fi aici, dacă peste un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
o rochie de frunze și de iarbă. Doamne, cum o să dansez cu toate pădurile și cu toate câmpiile laolaltă! O să se facă martie în tot satul, o să înmugure busuiocul după icoană, tocurile ferestrelor vor înfrunzi și cumpăna fântânii, și crucile cimitirului, vor crește ghiocei în pragul ușii, va înflori teiul în siropul de tuse. Castani cu struguri albi policandre atârnate de cer, Copoul drumul ce ducea în grădinile îngerilor. Diseară vin să culeg toate petalele scuturate, o să le pun într-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Trecea în fiecare duminică prin fața altarului, își compara cu el singurătățile: două borcane de sticlă în care urmează să închizi ermetic toamna. Amăgirea că se mai poate îi strâmtora pielea, oasele, creierul, amăgirea că se mai poate lărgea în inimă cimitir. De la naștere primim semnul durerii odată cu dezlegarea de mama, apoi, la botez, apa este prima chemare la înec, prima descompunere. Mirungerea frăgezește vertebrele. Apleacă-te, Petre, apleacă-te! Coboară în genunchi, întinde-te ca o râmă, învață să fii vierme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
mut și nu a putut să-și urle durerea, stătea întins în coșul căruței și plângea. Trifoiul așternut între scânduri înflorea a doua oară. L-a bocit satul trei zile și trei nopți. Zăpada, pe valea Sărății, cel mai generos cimitir. Sărățenii creșteau și îmbătrâneau la umbra frunzei de sfeclă. Vasile, venetic pe acele meleaguri, a cunoscut-o pe Eugenia la cules de vie prin podgoriile Dobrogei. Pe ăl mare l-a făcut sub un butuc; ciorchinii erau verzi și acri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cailor, doar cenușă. Doamne, sunt prea fără minte pentru a descoperi focul, pozează-mi modelul și mă vei vedea până la cer pară de rugăciune. Petre, inima ți-e plină de cremene, sângele iască. Scapără o scânteie și se vei aprinde cimitire de viață. De ce vrei să arzi în seul pământului, Doamne? Dorm licurici în felinare. Pentru cine să fie noapte și pentru cine să fie zi, Stăpâne? Petru semăna cu mama: la miezul nopții, două jumătăți identice de rugăciune. Psaltirea era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cad pe gânduri. Petru a urcat în vagon, Dumnezeu i-a tăiat bilet, chiar dacă a fost navetist toată viața între două inimi, între două bătăi de clopot, între două ape. La miezul nopții, o locomotivă albastră sfredelea întunericul. Depoul, un cimitir de linii moarte. Când se pleacă, într-un colț de prosop se pune un ban: Să aibă cu ce plăti vămile", spun babele și fac cruce ca și cum ar bate într-o poartă închisă. Gara este și ea o casă îndoliată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
vene. Petre, nu strânge pumnii! Privește-ți drumul în palmă, este întrerupt o doime din viață, o să-l scapi printre degete. Rămas bun? Aiurea! Nu te grăbi! Viața este o înșiruire de gări, poți să-ți alegi după bunul plac cimitirul. Trenul alerga printre morminte împodobite cu beculețe ca de Crăciun, trenul se împrăștia în vene, în inimă degeaba i s-a așternut peron. Nu fi trist, puiule! Pe toți ne înghite întunericul și ne scuipă sub brazdă. Deschide fereastra, privește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
puiule! Pe toți ne înghite întunericul și ne scuipă sub brazdă. Deschide fereastra, privește, fiecare mușuroi ascunde câte un grăunte de singurătate. Hai, sari! Posibil, peste tine va coborî roua, vei încolți, vei face muguri. Este vremea omizilor, curaj, puiule, cimitirul nu-ți garantează dreptul la proprietate, curaj! De ce închizi ochii, de ce vrei să-ți dormi moartea, dacă viața ți-a fost mereu o trezire? Prea multe treziri. Cum să te împaci cu visul când singur te dai afară din el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în rolă, 10 ouă fierte. Valiza din carton, cu mânerul dintr-o curea, de la bunicul. La Sibiu, în calea Poplăcii sângele începea să orbească. Dumnezeu nu se mai lăsa scris cu majuscule. Petru era mai trist decât o mie de cimitire: Mamă, mai bine mă aduceai jertfă cerului, precum Avraam pe fiul său Isac, decât să mă naști în fața abatorului! 28. Numai nebunii visează libertatea ca o evadare a sinelui. Pașii țes gratii, adâncesc capcane, împletesc lațuri, pisează sticlă. Copăcel, puiule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în cer nicio urmă de secetă. Petru s-a făcut punte peste ape și peste furtuni, Petru s-a lăsat pășit de obsesii lacustre, Petru și-a răsucit funie groasă din iluzii și a legat-o de-o grindă a cimitirului. Timpul, ca o bicicletă fără pedale, se învârtea în cerc; viața alerga pe lângă Petru cine va ameți primul va fi liber cu adevăratelea. Timpul privea în oglindă: o păpușă din cârpe își scuipa plămânii peste grădinile publice (toamna ca o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
această generație uniformă să existe, s-a purces la omogenizarea națiunii. "Uteciștii de azi comuniștii de mâine!" Cel dintâi buldozerist al țării a înfipt adânc fălcile în carnea cetății; peste ruine medievale creștea industria ca din apă: escavatoare, macarale, basculante. Cimitir de cărămidă sub muntele Cibinului. Deasupra mormintelor, hale de beton, oțel, sticlă, fabrici de textile, covoare, ceramică. Pietrele nu mai miroseau a copite de cai, brazii își lingeau bubele rășinoase precum ciumații izgoniți din cetate, fântânile respirau ca niște canalizări

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
înecăcios. Flăcări albastre, violacee, galbene, roșii proiectau umbre identice după fiecare fereastră. Umbrele purtau haine groase, căciuli, mănuși. La 21 se lua lumina, CET-tul băga abur cât să nu crape caloriferele. Fiecare își lumina colivia după cum îi scăpăra licuriciul. Candelele cimitirelor mocneau a secetă. Băga-mi-aș pula în voi de comuniști, am rămas cu clăbucii pe țâțe! Unde calci tu, ești proastă? Ăsta-i ligheanul meu, ia laba! Trageți apa, curvelor, când vă căcați! Pute tot holul a spurcăciune. Olteancă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
mă-ti, curvă comunistă! Închide-o, că-ți crap capul, dacă mai intri! Bă, pe asta nici badea Ion nu o fute! Dora, aprinde un muc de lumânare! Hai, tiu, că ai în sertar, ieri te-am văzut ieșind din cimitir! Badea Ion, închis pe dinăuntru în ghereta de la intrare. Șubă de armată, pâslari mărimea 46, pulovăr de lână ros în coate, nădragi din postav unguresc cu pachești, căciulă rusească, cămeșă kaki, tip gărzi patriotice, mănuși cu un singur deget, decupate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
gușată; se rostogolea când cobora scările; când le urca, fundul rămânea cu patru trepte mai jos. Zâmbetul Dorei semăna cu o desfăcătoare de păpușoi sau cu o greblă știrbă, rezemată lângă grămada de gunoi, sau cu o spărtură în gardul cimitirului. Dora rânjea ca un mormânt desfundat de soare. Uscătorul, la capătul holului; în mijlocul uscătorului, o saltea roasă de șoareci, șoarecii ronțăiau arcurile, șoarecii își făceau cuib printre câlții îmbâcsiți de secreții vaginale, spermă, rapăn, noroi, mucegai. Deasupra, stăpânii gunoaielor ambalau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]