2,118 matches
-
zise maică-sa răsucind cuțitul în rană. A fost singura opțiune și am avut mare noroc că ne-a fost acordată. Doar mulțumită lui Laurence a fost primit acolo. — Cum a reacționat tata? Fran putea să-și închipuie starea de deznădejde și confuzie prin care trecuse tatăl ei. — O să se obișnuiască cu timpul. Tonul defensiv al maică-sii fu un răspuns suficient. — Nu i-a plăcut deloc, nu-i așa? Oh, Doamne, bietul tata, nici nu pot să mă gândesc la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
de hotar în evoluția poetului” („Gară peticită de lumini/ Șine verzi sub luna de venin/ nori în doliu văduviți de crini,/ Ce tăcere, suflete tăcut/ trenurile toate au trecut!/.../ Ultim șir de roți porniți alene,/ felinare, tremurați din gene/țipă deznădejde în sirene,/ Suspinați, supape-n unison,/ sgardă, scutură-te de peron// Gară colorată și pustie/ trenurile pleacă pe vecie.../... Ieși dintr-un sertar melancolie/ cu panglici, cu bucle de hîrtie/ căci paiața-i fără de scufie!”). În comentariul publicat în Manuscriptum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fii cel despre care îți amintești ― Știi la fel de bine ca mine că viața nu se reduce la asta. ― Dar ceea ce simt eu când stau pe pietre și soarele îmi dogorește obrazul poate să semene tot atât de bine cu fericirea sau cu deznădejdea tocmai pentru că am trecut prin niște întîmplări care m-au învățat sau m-au silit să simplific . Înainte, nu aveam timp să mă bucur că trăiesc, din pricina vanităților și ambițiilor. ― Nu te contrazic, Galilei, ești viu. Inchiziția a știut, însă
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
sfârșitul. ― Te mirai cât de mult preț pun pe instinctul meu vital. Ei bine, dacă mă înșel, Inchiziția e de vină, deoarece ea a luat locul morții, făcîndu-mă să aflu că iubesc viața nu ca în tinerețe, vesel, ci cu deznădejde. ― Ești un om ciudat, Galilei. ― De ce? ― Prudența te-a făcut să te temi de orice, mai puțin de prejudecățile oamenilor. Din acest punct de vedere, ai aproape un suflet de copil... XVIII ― Dar asta nu mă ajută să-mi alung
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
calitatea de om. Inchiziția e o mașină de strivit suflete . În fața ei, am descoperit, o dată cu spaima de moarte, lucruri despre care nu știam nimic, melancolia, îndoiala, regretul, slăbiciunea, disperarea... Niciodată nu-mi trecuse prin minte că se poate iubi cu deznădejde și că tocmai deznădejdea e semnul cel mai înalt al iubirii. "Eu, Galileo Galilei, în al șaptezecelea an al vieții mele, având înaintea ochilor toate amintirile pe care le pipăi ca pe niște pietre, abjur ambițiile deșarte în care m-
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
e o mașină de strivit suflete . În fața ei, am descoperit, o dată cu spaima de moarte, lucruri despre care nu știam nimic, melancolia, îndoiala, regretul, slăbiciunea, disperarea... Niciodată nu-mi trecuse prin minte că se poate iubi cu deznădejde și că tocmai deznădejdea e semnul cel mai înalt al iubirii. "Eu, Galileo Galilei, în al șaptezecelea an al vieții mele, având înaintea ochilor toate amintirile pe care le pipăi ca pe niște pietre, abjur ambițiile deșarte în care m-am complăcut...", ce-ai
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
Apa, care ascultase cuvintele lui Marcu în Alexandria, în cetatea de-i zice Aquileia; ajuns aici, Pinution a început să predice Cuvântul stând pe scaunul lui Marco; îl adusese din Alexandria, pentru a se mângâia cu el în momentele de deznădejde; dar nimeni nu voia să-l asculte, și atunci Pinution a început să vindece oameni, în timp ce Apa, cântând și învârtindu-se în cearșaful său alb, s-a apucat să facă profeții; astfel, oamenii care mai înainte nu-i ascultau, acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
Aio, sfătuiți de Gambara, au ales riscul morții, și nu sclavia. Încât, după ce l-au invocat pe Wodan, Balder și alți zei, i-au atacat pe vandali. Erau mai puțini ca număr, dar luptau pentru libertate și supraviețuire; întăriți de deznădejde, au ieșit învingători. La scurt timp însă au avut de suferit de pe urma unei secete grozave, care a durat mai mulți ani și care i-a îmboldit din nou să plece și de-acolo. Astfel au străbătut ținutul Mauringia, locuit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
printr-o volbură de înjurături și insulte. A distrus o mare pare din mobilier, după care și-a gonit fiul, care-l privea rătăcit și îngrozit. Mânia lui a durat ceva timp, ca apoi, în fine, să se prefacă în deznădejde și durere. De-abia atunci am putut sta de vorbă. S-a așezat ținându-și capul între mâini, deznădăjduit. Unul lângă altul, împresurați de lămpi și lumânări care se mistuiau și se stingeau una după alta, am putut să plângem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
și i-am spus: - Cred că a trecut. Cu glas abia auzit, Gaila l-a chemat la ea pe Rotari, apoi și pe mine. Sleită, s-a uitat la amândoi, ne-a luat și ne-a sărutat mâinile, arătându-și deznădejdea. - De ce trebuie să mă despart de bărbatul pe care-l iubesc și de prietenul meu credincios? Așa cum obișnuiam în astfel de clipe, am fugit din încăpere și m-am retras în scriptoriu. Cu coatele pe masă, cu capul în mâini
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
trupul său împuținat și slăbit, umflat din pricina urinei, și, în timp ce eu îi rosteam Akathistos-ul, i-a îngăduit din senin câteva momente de luciditate. Eram doar noi doi în camera lui; a întins o mână spre mine, și m-a cuprins deznădejdea văzându-i brațul drept subțiratic precum cel al unei femei. - Stiliano, a făcut el. Am îngenuncheat lângă el, și, luându-mi mâinile, mi le-a strâns cât a putut de tare și mi-a spus: - Prietene, simt că sunt pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
îndrăgostise de femei, de un anumit gen de femeie, de fapt, pe care o identifica imediat, așa cum se întâmplase și în cazul Giuliei: o femeie incapabilă de compromisuri. Se îndrăgostea brusc, de fiecare dată, și după câteva săptămâni îl apuca deznădejdea, iar când trebuia să părăsească bărbatul în care se îndrăgostea, devenea gelos pe el, uneori se întorcea și aștepta să-l vadă murind, dar niciodată nu reușea să ducă răzbunarea până la capăt - un sentiment de milă, mai puternic decât răzbunarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
și să fugă din țară. Dar admiterea la facultățile de Medicină era pentru cele mai bune memorii: candidații învățau pe de rost anatomia, chimia și fizica. O sută de inși ocupau locurile limitate, iar alte câteva sute cădeau în neagră deznădejde, își pierdeau respectul de sine, se mototoleau și unii chiar își puneau capăt zilelor. Cine nu intra la facultate, și era evident că nu puteau să intre decât puțini, devenea muncitor necalificat, însă locurile de muncă se împuținaseră, iar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
lui. - Nu-mi vine a crede, mamă! Dar de ce nu ne-ai spus niciodată adevărul despre ea? De ce? - Ca să vă ocrotesc, pe fratele tău și pe tine, răspunse ea, laconic. - Să ne ocrotești? Ea făcu o strîmbătură, cuprinsă parcă de deznădejde, și continuă pe un ton Încă și mai Înăbușit: - Acum pricepi de ce trebuie să taci. Panica Îl făcu să ridice tonul: - Asta nu va schimba absolut nimic. El știe totul, acolo sus, și cere sînge! Trecu Îndărătul tejghelei și, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
și după aia a Închis-o la loc, asta e tot. - Nu se poate! Cheile sînt la mine! strigă Morineau cu glas strident, strecurîndu-și mîna În buzunar. Rămase nemișcat, cu ochii holbați: - Cheile! Au dispărut! Lucas făcu un gest de deznădejde. Marie, care tocmai scotocea prin postul de poliție cu mîna vîrÎtă Într-o mănușă de latex, agită atunci un mănunchi de chei. - Uite-le! - Nu se poate una ca asta, e o nebunie, e curată sminteală, dacă cineva mi le-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
cu umanismul și avea să sfârșească prin a-l distruge). Nu-i mai puțin adevărat că materialismul a avut importanța lui istorică: trebuia depășită o primă barieră, care era Dumnezeu; unii au depășit-o și s-au trezit cufundați În deznădejde și Îndoială. Acum Însă, o a doua barieră fusese depășită; iar lucrul acesta se petrecuse la Copenhaga. Nu mai aveau nevoie de Dumnezeu, nici de ideea unei realități subiacente. „Există, spunea Walcott, percepții omenești, mărturii omenești, experiențe omenești; rațiunea leagă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
o părere. Părere...? Nici pomeneală, că le auziseră toți! Ba mai mult, unii spuneau că văzuseră și niște luminițe, precum ochii unor pisici, plutind departe, În voia valurilor. Am așteptat să răsară soarele ca să vedem ce și cum dar, spre deznădejdea noastră, Marea cea mare era curată și liniștită. Nu vedeam nici o bucată de pământ, nici o luntre, nici un nor, nimic. Ne-am continuat drumul de-a lungul țărmului care, de acum, o cotea cu totul spre Miazăzi, iar Vindecătorii spuseră că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
te spânzure? MACABEUS (Fericit.): Da, da... Asta vreau... PARASCHIV: Nu se poate, Maco... Aici nu se găsește nimeni o sută de ani... Nu vrei să stai o sută de ani cu mine? MACABEUS (Plângând, icnind, copilărește, între demență și neagră deznădejde.): Nu... PARASCHIV: De ce nu, de ce? Ti s-a urât? MACABEUS: Mi s-a urât... PARASCHIV: Am să te îngrijesc, Maco, am să-ți dau de mâncare, am să te șterg la fund... MACABEUS: Mi-e greață... Mi-e așa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
te pedepsesc până și în mormânt... Începu să țipe îngrozită, un nu deznădăjduit, urlet al neputinței de a te mai opri din prăbușire, urletul groazei de a te vedea cum te cufunzi fără scăpare în bulboane de fum și pucioase, deznădejdea de a privi cum îngerul trimis spre tine își schimbă dintr-o dată înfățișarea, cu chipul schimonosit în rânjet devorator. - Am venit eu la tine, mai devreme, strigă Adina din hol, chinuindu-se să scoată cheia din ială. Milică l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
-i amuzant, dom’ Aulius? Nici Aulius nu-l auzea. Își continua monologul șoptit, stins, mai mult bolborosind. - Pigasie a venit și mi s-a arătat dintâi atunci, la prima ridicare. Eram singur în celulă, nedumerit, ofuscat oarecum, cu gânduri de deznădejde. Mă fripsese așa de tare pușlamaua aia de arhitect, Lazarovici, că nu puteam să-mi revin. Cum o învârtise, cum o sucise, da el rămăsese și cu banii pe care-i luasem eu de la bancă, și cu casele alea de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
mal Pe țărmul ucrainean al Dunării, turla nouă a bisericii sclipea sângeriu în înserare. Din susul fluviului, de dincolo de ostrovul cu sălcii lascive, cu ramurile împreunate, cu trunchiurile prăbușite unul peste altul, parcă spre a se susține într-o ultimă deznădejde de a rămâne încă în picioare în asfințit, razele soarelui răzbăteau printre strama norilor molcome, rățlețe, biruite. O mână nevăzută le răsfirase rare, împrăștiate peste pietrele debarcaderului, peste șlepul părăsit, ancorat în dreptul fostei mori de piatră, peste anafoarele încrețind Dunărea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
scăpam. Așa spuneau și ei. Goncea ăla insista să mărturisesc tot ce vroiau ei, că nu pățesc mare lucru. Numai să recunosc, să termine cercetarea. Știam că la întoarcere am să te găsesc... - Te-am așteptat, surâse ea. Cu o deznădejde pe care, acuma, nu o mai înțeleg. Dar atunci... Veneam aici, la căpitănie, să-mi mai molcomesc sufletul. Mă așezam pe banca aia, mă uitam cum se duce Dunărea în dusul ei și te așteptam. La cinci seara, când venea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
umblau pe crestele munților cu câțiva saci cu aur, căutând-l încă pe Pizaro, să-i dea ultimele lor comori, tezaurul lor sacru, fără de care rămași știau că nenorociri grozave ar putea să-i aștepte, dar acceptau sacrificiul ultim, în deznădejdea speranței că, poate, poate vor cumpăra dușmanul, cum încă mai credeau că poate străinul acela s-o îmbuna și-i va drumul lui Montezuma. Își luă brațul de pe umerii ei. Se scutură, nervos. - În fine, așa am hotărât să plec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Dar viața e frumoasă și furnizează nenumărate prilejuri de-a uita ce-i rău și de-a valoriza ce-i bun. Aici intervin Prietenii, care ne înveselesc, ne poartă de grijă și sunt foarte atenți ca noi să ocolim abisul deznădejdii. Prietena Elenei se numea Ioana și era o fată cu părul blonziu, înăltuță, șchiopătând puțin cu piciorul drept, atrăgând arareori privirile asupra ei. Cei care totuși se uitau după ea o făceau fiindcă strada era de regulă pustie și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
ființă se prefăcu într-un strigăt pe care-l sfărâmă între dinți, încercând să-l înnăbușe cu pumnii în piept. - Fata... Fata!... izbucni el, în sfârșit, întrun hohot de plâns nestăpânit. Inima începu să-i tremure în piept... Simți cum deznădejdea îl doboară. -... Mi-e dor de tine, Fata... mi-e tare dor!... Bat cu fruntea țărâna și plâng... mă simt un tâlhar. Nu-mi trebuie nemurirea, vreau iertarea ta. Sunt un bătrân nebun, netot și fără minte!... O, Fata, tu
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]