1,622 matches
-
personalul loial noileor structuri instituționale. Problema din prim-plan, dificilă de altfel, este legitimitatea regimului. Pe de o parte continuitatea poate face mai ușoară acceptarea noului regim de către vechiul personal și cadru instituțional. Pe de altă parte, o mai mare discontinuitate, chiar și în plan normativ, face ca noile instituții să devină mai ușor legitime pentru straturile sociale "legate" de fosta opoziție și excluse de regimul anterior. Soluția preferată este foarte adesea o "non-soluție", o reconciliere a celor două cerințe sau
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
de luat în considerare, durata tranziției, este strâns legat de instaurare, astfel încât nu se poate face o distincție clară între una și cealaltă. Acum se analizează diferitele caracteristici ale tranziției (deja discutate și evidențiate în figura 4.2), adică continuitatea/discontinuitatea, nivelul de participare, gradul de violență, durata perioadei de tranziție. 5. Există o teorie a tranziției sau a instaurării? Răspunsul ce apare în câteva dintre primele și cele mai importante cercetări pe această temă este unul negativ. De exemplu, în
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
De fapt, există unele încercări în această direcție, care, însă, prezintă un nivel ridicat de abstractizare și, la final, e greu de "construit" o teorie a tranziției spre democrație. De exemplu, Krasner [1984] a dezvoltat conceptul de "echilibre întrerupte de discontinuitate" (punctuated equilibria), iar Berins Collier și Collier [1991] au definit conceptul de "momente critice" (critical conjunctures), indicând, în ambele cazuri, apariția, mai mult sau mai puțin neprăvăzută, a unor evenimente care "rup" continuitatea instituțiilor, care, apoi, se recompun. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
puțin neprăvăzută, a unor evenimente care "rup" continuitatea instituțiilor, care, apoi, se recompun. În acest sens, the path dependence, astfel cum a fost propusă și dezvoltată de Paul Pierson [2000] în știința politică, completează o posibilă teorie generală a continuității/discontinuității instituționale care cumulează concluziile lui Krasner, Berins Collier și Collier. Concluziile sale teoretice esențiale sunt următoarele: este foarte important de luat în considerare timpul și succesiunea evenimentelor; o gamă largă de efecte sociale este adesea posibilă pornind de la cauze similare
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
în termeni generali, ar putea fi văzută ca o reacție la fenomenul pe care l-a precedat. În acest sens, arhitecții democratizărilor percep clar nevoia de a diferenția noul regim de cel anterior. Această reacție specifică duce la o oarecare discontinuitate, fiind o formă de "moștenire". Un bun exemplu este reprezentat de Constituția italiană. După cum se poate observa din discuțiile din cadrul comisiei care a elaborat Constituția, numeroase propuneri și decizii reprezintă încercări de a contura instituții guvernamentale diametral opuse regimului fascist
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
de "niveluri de organizare", de "bucle retroactive", spre exemplu) și cea a refuzului împărțirii în fenomene biologice și fenomene sociologice (nu pentru a ceda vechilor tentații reducționiste, ci pentru a introduce continuitatea într-un loc unde a existat prea multă discontinuitate...)". Jack Baillet prezenta după aceea proiectul Grupului celor Zece de a lega știința și politica, introducînd metoda experimentală, dar și exercițiul bănuielii și "conștientizarea multiplelor determinisme ce îl guvernează pe om la triplul nivel al speciei, societății și individului", obiectivul
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
de o permanentă poză retorică la Cioran, așa cum adesea i s-a reproșat ; dacă există artificiu în construcțiile sale aforistice, e mai degrabă rezultatul unei exigențe interioare, aceea a unui tip de luciditate aparte, care cere contradicției verbale să suplinească discontinuitățile și rupturile impuse de succesiunea evenimentelor din realitatea familiară. Constantin Noica considera că poporul nostru nu are vocația filosofării pentru că ignoră problematica devenirii (cuvînt împrumu tat, de altfel, pentru care nu există o formă proprie în limba română). Ca să existe
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
nu ar exista creație. Afirmarea simultană a două optici contradictorii, mai ales cînd una din ele capată alură de adevăr universal, iar cealaltă, de adevăr personal, reprezintă o convingătoare ilustrare a subtilelor remarci ale lui Sorin Alexandrescu despre "paradoxul continuității / discontinuității" în cultura română. Ar exista, după părerea lui, o axă verticală ce-și trage seva din fondul etern al culturii populare române, care nu încetează a se dezvolta în structurile sale de profunzime, și axa orizontală a culturii scrise, care
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
socială”. De fapt nu mai putem să ne prefacem că nu vedem și că nu citim până la capăt, după criza economico-financiară ce s-a abătut asupra noastră începând din anul 2008, un eveniment complex care marchează o cezură sau o discontinuitate în istoria noastră socială, politică și economică. Este vorba despre impunerea progresivă, în această schimbare de epocă, a unei dominări internaționale a economiei de piață și de organizarea financiară care a declanșat slăbirea oricărui sistem național (statal) de responsabilitate politică
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
general denumirea de postmoderni ar trebui să fie numiți "simpli filosofi post-nietzscheeni", pentru că nici un autor nu poate evada din lanțul contextualizării operelor sale10. Având în vedere însuși dezideratul postmodern al renunțării la totalitate și al valorificării fragmentarității, localului, pluralității și discontinuității, fenomenul postmodern nu se poate autoproclama ca fiind universal, ci, dimpotrivă, reacția pe care dorește să o instituie este aceea de critică și problematizare, de descoperire și ridiculizare a presupozițiilor. Problematica postmodernistă reprezintă o adevărată provocare și pentru istorici, care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
teoretician care valorizează ideile de ruptură și de mutație, de data aceasta în conceperea dezvoltării științelor, este Thomas Kuhn14): "într-un cuvânt, istoria gândirii, a cunoștințelor, a filosofiei, a literaturii pare a înmulți rupturile și a căuta orice apariție a discontinuității, în vreme ce istoria propriu-zisă, istoria, pur și simplu, pare a estompa eruperea evenimentelor în beneficiul structurilor lipsite de labilitate"15. De asemenea, în cadrul disciplinelor istorice, noțiunea de discontinuitate joacă un rol interesant: dacă pentru istoria clasică ea constituia un soi de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
filosofiei, a literaturii pare a înmulți rupturile și a căuta orice apariție a discontinuității, în vreme ce istoria propriu-zisă, istoria, pur și simplu, pare a estompa eruperea evenimentelor în beneficiul structurilor lipsite de labilitate"15. De asemenea, în cadrul disciplinelor istorice, noțiunea de discontinuitate joacă un rol interesant: dacă pentru istoria clasică ea constituia un soi de "parte blestemată" ce trebuia evitată pentru a nu fragmenta viziunea unitară asupra evenimentelor, în istoria mai recentă a apărut ideea unei "istorii generale" care să o înlocuiască
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
tranziție către o altă viziune, mult mai spirituală și holistă. În aceeași idee de accentuare a schimbării termenilor de referință o dată cu trecerea de la "lumea veche" (modernă) la "lumea nouă" (postmodernă), Geoffrey Barraclough (An Introduction to Contemporary History, 1964) valorizează identificarea discontinuităților și a diferențelor din istorie, considerând că perioada contemporană este una care se distinge prin particularități clare de celelalte. În 1958 și 1960, Irving Howe și Harry Levin scriu despre fenomenul postmodern ca despre un tip de "desprindere" din ceea ce
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
conceptuale, și se raportează la cultură ca întreg. În mod opus, poststructuraliștii, și în special criticii poststructuraliști citesc textul "împotriva lui însuși", căutând un "subconștient textual" care, de obicei, posedă înțelesuri opuse celor de suprafață, vizează mai degrabă "fisurile" textuale, discontinuitățile sau "liniile de clivaj" decât unitatea, iar prin intermediul deconstrucției practică acea "hărțuire textuală" care "desface" sensurile inițiale. Sintetizând, P. Barry 53 construiește o diagramă care arată la nivel practic diferențele dintre structuralism și poststructuralism. Astfel, Structuralistul caută: Poststructuralistul caută: Paralele
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
post este câteodată conectat cu un apocaliptic sens al rupturii, al morții vechiului și al apariției noului"145, fiind legat de schimbări revoluționare, paradigmatice din diverse domenii. În acest sens, s-a dezvoltat o întreagă "retorică a negației", ce valorizează discontinuitatea, ruptura, descentrarea, indeterminarea, dislocarea etc. Compagnon subliniază această ambiguitate a postmodernismului, ce rezultă din înțelegerea sa în termenii rupturii de modernism, și care îi conferă abilitatea de a acoperi mai multe realități: "prefixul postsugerează de altfel refuzul sau imposibilitatea unei
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
semnul metonimiei, complexitatea acestui cuplu conceptual și a legăturii lor este evidentă. Pe de o parte, postmodernismul poate fi interpretat ca o parte a modernismului, subliniindu-se continuitatea celor două curente, iar pe de altă parte poate fi privit în discontinuitate față de modernism, căruia îi accentuează criza esențială, rămânând însă în interiorul aceluiași univers de discurs. Dorind să depășească cuplul continuitate ruptură în care, în linii mari este așezată discuția modernism versus postmodernism, Gianni Vattimo propune și o a treia perspectivă, în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
îndreptată asupra discursurilor moderne, în regândirea teoriei, culturii și politicii moderne. De partea cealaltă, chiar dacă "moderații" oferă de multe ori slabe argumentări teoretice și analize confuze ale fenomenului, virtuțile poziționării lor țin de evitarea pretențiilor exagerate care rezultă din proclamarea discontinuității dintre modernism și postmodernism, precum și de concentrarea pe un discurs mai pozitiv, care urmărește importanța și avantajele continuității dintre cele două curente. De asemenea, Best și Kellner subliniază și existența unei distincții între discursul postmodern "ludic" ("ludic postmodern discourse") și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
vine să contureze imaginea unei lumi noi, care nu mai poate fi surprinsă concludent cu vechile concepte și strategii. Și în acest sens secund, al modalității de a concepe textul și de a scrie, Baudrillard este un reprezentant al paradigmei discontinuității față de modernism stilul său retoric, ironic, asociat uneori cu scriitura de tip SF sau cu elemente ale patafizicii fiind în dezacord cu normele scriiturii moderne, mai apropiate de argumentare, logică, tratat, sistem etc. 2.3.3. Perspectiva continuității. Postmodernismul moderat
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
postmodernismul să poată începe: ele coexistă acum"187. Hassan pare să privilegieze această interpretare care așază în conversație liberă și plurală modernismul și postmodernismul, care îi asigură și posibilitatea de a le concepe atât în termenii continuității, cât și ai discontinuității, ai diacroniei și sincroniei. Alături de Leslie Fiedler, Ihab Hassan a făcut cunoscut un tip de postmodernism care a fost apreciat de către majoritatea criticilor drept unul pozitiv, care semnifică un curent distinct, o modificare critică în cultura contemporană. La acest lucru
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
un radicalism extrem. În această categorie au fost introduși (ca și până acum, cu multe precauții și fără pretenții definitive) Harvey, Rorty, unele luări de poziție de ale lui Lyotard, Jameson, Best și Kellner, care susțin atât continuitatea, cât și discontinuitatea dintre cele două curente studiate. Douglas Kellner afirmă chiar că ne situăm într-o "epocă de tranziție de la modernism la postmodernism", astfel încât apropierea și cunoașterea strategiilor și a teoriilor moderniste, precum și a celor postmoderniste reprezintă o necesitate a cercetării. Chiar dacă
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
indeterminării culturale cu imanența tehnologică a postmodernismului, tocmai pentru a putea surprinde cât mai sugestiv aceste două tendințe disparate din interiorul curentului. 1. Indeterminare (indeterminări). Această caracteristică include o multitudine de alte trimiteri la noțiuni dragi postmodernismului, ca fragmentare, deschidere, discontinuitate, descentrare, pluralism (care a fost descris de Hassan drept "iritabila condiție a discursului postmodern"208), "toate formele de ambiguități, rupturi și deplasări care afectează cunoașterea și societatea"209, ce conduc la supradeterminare. Această trăsătură este reliefată de mutațiile pe care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Hassan consideră că fragmentarea decurge din oprobriul totalizării, de unde rezultă și preferința postmodernilor pentru montaj, colaj, paradox, paralogie, metonimie, paracriticism etc. În ficțiunea postmodernă este utilizată constant heterotopia, lumile plurale fiind mereu fragmentare și fragmentate, iar discursul postmodern își asumă discontinuitatea și alcătuirea sa din fragmente 212, situație care exclude coerența, linearitatea, lipsa contradicțiilor. Deși Derrida consideră că o "formă primară" a discursului postmodern este colajul/montajul, David Harvey atenționează asupra faptului că reprezintă un risc considerarea lor drept indicii ale
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
De asemenea, termeni ca scriitura și lectura, care apar în mod constant în postmodernismul filosofic francez, vor alcătui o parte a teoretizărilor lui Philippe Sollers, problema autorului și a subiectului va fi expusă de Barthes, iar scriitura ca joc și discontinuitate va intra în cîmpul de preocupări al Jacquelinei Risset. Programul grupării Tel-Quel este relevant în ceea ce privește punctele-cheie ale cercetărilor ulterioare, precum și în realizarea unei imagini esențiale asupra notelor originale și a deschiderilor. De la bun început, se stipulează o teorie de ansamblu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de literatură nu mai poate fi acceptat, se propune o "ruptură textuală" funcțională, care să înceapă de la o serie de lucrări (cum ar fi cele ale lui Artaud, Bataille etc.) considerate a fi impus "o contestare teoretico-formală". Operația presupune acceptarea discontinuității atât în interiorul câmpului literar, cât și în cel istoric, deconstruind idealul unei unități perfecte. În contextul dat, "scriitura "care recunoaște ruptura" este deci ireductibilă la conceptul clasic (reprezentativ) de "text scris": ceea ce se scrie nu este niciodată decât o parte
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
domeniul scriiturii vor duce atât la dispariția semnificatului central, cât și la acceptarea caracterului fragmentar al oricărei opere. Se insistă asupra textului-ca-rest, deoarece întotdeauna el va constitui un context pentru un text viitor. Trăsăturile descrise sunt strâns legate de experiențele discontinuității și ale fragmentarului, paradoxul fiind acela că infinitatea limbii este realizabilă doar prin ceea ce s-ar numi "neterminarea textului" "neterminarea" nu este aici sinonimă cu "nedesăvârșirea", deoarece ea nu are drept criteriu un conținut care trebuie expus complet, ci se
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]