9,442 matches
-
meritau un loc în Academia franceză, „Gérard d'Houville” a fost plasat pe prima poziție, deasupra Annei de Noailles și a lui Colette. În 1918 ea a obținut "Grand Prix de Littérature" decernat de Académie française pentru opera sa de ficțiune, iar în 1958 a primit "Grand Prix de Poésie" al aceleiași academii pentru opera sa poetică - fiind până în prezent singura femeie care a primit ambele premii. Mai mulți artiști și pictori ai timpului i-au realizat portretul, inclusiv Jacques-Emile Blanche
Marie de Régnier () [Corola-website/Science/336513_a_337842]
-
refuzată. Piesa de teatru radiofonic "La vulpea roșie" de Pusă Roth este anunțată în presa vremii că " Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreața celebra din Bucureștiul interbelic". Evident, cântăreața Zaraza nu a existat, dar unii autori de presă culturală confundă ficțiunea cărtăresciană cu realitatea. În plus, Zaraza nu este cântăreața nici măcar în povestirea lui Cărtărescu. Emisiunea "Bucureștiul anilor '40 și tulburătoarea poveste de dragoste dintre Cristian Vasile și Zaraza" difuzată de Radio România Cultural pe 21 iulie 2008 - autoare fiind Reluș
Zaraza () [Corola-website/Science/313871_a_315200]
-
iulie 2008 - autoare fiind Reluș Mureșan și având că invitată la emisiune pe asist. univ. drd. Andreea Răsuceanu - discuta problema legendei create de Mircea Cărtărescu și clarifica lucrurile din punct de vedere istoric, stabilind ce este real și ce este ficțiune în povestirea lui Cărtărescu. Emisiunea conține și povestirea, în lectură autorului. Articolul lui Stelian Tănase din "Observator Cultural" comentează și el pe larg povestirea lui Mircea Cărtărescu („Zaraza”) și istoria cântecului. Deși unele detalii istorice par să fie inexacte (Benjamin
Zaraza () [Corola-website/Science/313871_a_315200]
-
ca luna plină, se deplasează laolaltă cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni rămâne același... Grupul rezistă, bucuros să părăsească cotidianul existenței pentru a se refugia în ficțiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecății colective, sentinței grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif - Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005). “...Acum, la împlinirea unei vârste primăvăratice, nu
Editura Destine Literare by Lucreţia Berzintu () [Corola-journal/Journalistic/95_a_373]
-
are în distribuție numeroși interpreți din România: (Silviu Stănculescu, Mircea Diaconu) etc. A fost profesor onorific al Facultății de Arte Hyperion din București, al cărei decan este regizorul Geo Saizescu, interpret în ultimul film al cineastului basarabean. În afară de filmele de ficțiune, Loteanu a realizat și filmele de scurt metraj: "Frescă pe alb" (1967), "Academicianul Tarasevici" (1970), "Orașul meu alb" (1973), "Ecoul văii fierbinți" (1974), "Eugeniu Doga" (1983), "Svetlana Toma" (1984), "Grigore Grigoriu", "Durerea" (1985) etc. Emil Loteanu s-a făcut cunoscut
Emil Loteanu () [Corola-website/Science/299515_a_300844]
-
contribuția la literatura pentru copii (2008) acordat de către Național Book Trust of Uganda pentru volumul Fină the Dancer (2007). Este membră fondatoare a Uniunii Scriitoarelor din Uganda (FEMRITE), organizație pe care o coordonează în prezent. A publicat numeroase cărți de ficțiune și nonficțiune, cea mai cunoscută pe plan internațional fiind I Dare to Say. <b>African Women Share Their Stories of Hope and Survival</b> (2012), publicată de Lawrence Hill Books, SUA. Este membră a consiliului Uniunii Scriitorilor din Africa și
„Noi ar trebui să fim, de fapt, non-partizane, însă noi promovăm vocea femeilor, noi rupem tăcerea femeilor și consolidăm poziția lor socială...” () [Corola-website/Science/295729_a_297058]
-
mai adunat câteva istorii ale femeilor despre experiența lor în fața legii și despre modul în care legile sunt opresive la adresa femeilor. Un alt proiect a fost cel al femeilor care vorbesc despre HIV SIDA. Toate acestea se adaugă cărților de ficțiune. E un proiect care are drept scop promovarea culturii lecturii în școlile din Uganda Ficțiuni cum sunt aceste două volume ale tale, Painted Voices<i> (2008 & 2009) și </i>Butterfly Dance<i> (2010), ambele în colaborare cu Violet Barungi
„Noi ar trebui să fim, de fapt, non-partizane, însă noi promovăm vocea femeilor, noi rupem tăcerea femeilor și consolidăm poziția lor socială...” () [Corola-website/Science/295729_a_297058]
-
care legile sunt opresive la adresa femeilor. Un alt proiect a fost cel al femeilor care vorbesc despre HIV SIDA. Toate acestea se adaugă cărților de ficțiune. E un proiect care are drept scop promovarea culturii lecturii în școlile din Uganda Ficțiuni cum sunt aceste două volume ale tale, Painted Voices<i> (2008 & 2009) și </i>Butterfly Dance<i> (2010), ambele în colaborare cu Violet Barungi.</i></b> Da, iar primul e de fapt în două volume. Toate trei au rezultat
„Noi ar trebui să fim, de fapt, non-partizane, însă noi promovăm vocea femeilor, noi rupem tăcerea femeilor și consolidăm poziția lor socială...” () [Corola-website/Science/295729_a_297058]
-
Berkeley pe 25 septembrie 1999, la patru zile după ce a suferit un infarct. Două luni mai târziu, cenușa ei a fost împrăștiată pe dealul Glastonbury Tor din Glastonbury, Somerset, Anglia. Bradley a vândut prima sa povestire în cadrul unui concurs de ficțiune organizat de Amazing Stories în 1949. Povestirea, intitulată "Outpost", a apărut în volumul 23, nr. 13 al publicației respective, în decembrie 1949, după ce fusese publicată anterior în fanzinul "Spacewarp" vol. 4, nr. 3, din decembrie 1948. Prima publicare profesională a
Marion Zimmer Bradley () [Corola-website/Science/327461_a_328790]
-
său roman și mare parte din opera sa ulterioară se află sub semnul acestor influențe. La începutul carierei sale, folosind pseudonime ca Morgan Ives, Miriam Gardner, John Dexter și Lee Chapman, a creat câteva opere care nu se încadrează în ficțiunea speculativă, printre acestea numărându-se câteva romane aparținând literaturii pentru homosexuali. De exemplu, în 1962 a apărut "I Am a Lesbian", care, deși nu pare deosebită conform standardelor actuale, a fost considerată pornografică la data apariției, ceea ce a determinat-o
Marion Zimmer Bradley () [Corola-website/Science/327461_a_328790]
-
continuat să colaboreze cu diferite fanzime și reviste SF și fantasy. În 1966, Bradley a făcut parte dintre membrii fondatori ai grupului "Society for Creative Anachronism", fiind creditată cu stabilirea numelui acestuia. Timp de mulți ani, Bradley a încurajat activ ficțiunea fanilor "Darkover", tipărind unele dintre acestea în antologii Darkover și susținând publicarea autorilor necunoscuți. Acest lucru a luat sfârșit odată cu disputa avută cu un fan Darkover, al cărui text nu a fost publicat și conținea similarități cu o alte povestiri
Marion Zimmer Bradley () [Corola-website/Science/327461_a_328790]
-
au continuat să apară și după moartea lui Bradley. Faimosul critic Damon Knight a scris "Opera ei are un evident accent feminin, dar nu conține clișeele, accentele exagerate și celelate trucuri jucăușe care adesea fac imposibil de citit de către bărbați ficțiunea scrisă de femei." În 2000, a primit postum Premiul World Fantasy pentru realizări de o viață. Ea a mai contribuit la publicațiile "The Ladder" și "The Mattachine Review". Sub pseudonimele Elfrieda Rivers sau Elfrida Rivers, a colaborat cu ziarul "The
Marion Zimmer Bradley () [Corola-website/Science/327461_a_328790]
-
folosirea temelor sexuale și religioase, pentru fascinația față de eroii pulp și pentru operele scrise sub pseudonimul unor personaje fictive din alte cărți. Farmer a amestecat deseori lumi și personaje reale și fictive, alături de autori reali și falși, legând personajele de ficțiune laolaltă ca oameni reali, care au legături de sânge, cum se vede în lucrări ca "The Other Log of Phileas Fogg" (1973) și "Doc Savage: His Apocalyptic Life" (1973). Criticul literar Leslie Fiedler îl compară pe Farmer cu Ray Bradbury
Philip José Farmer () [Corola-website/Science/313077_a_314406]
-
The God Business", "The Making of Revelation, Part I" și romanele "Inside, Outside" (1964) (a cărei desfășurare poate fi considerată a avea loc în Iad sau nu) și "Poarta" (1973), între altele. Multe dintre scrierile lui Farmer preiau personaje din ficțiune și istorie, cum se întâmplă în "The Wind Whales of Ishmael" (1971) - o continuare într-un viitor îndepărtat a cărții lui Herman Melville "Moby-Dick", "The Other Log of Phileas Fogg" (1973) - care umple perioadele lipsă din romanul lui Jules Verne
Philip José Farmer () [Corola-website/Science/313077_a_314406]
-
Ben Hur, ortografiat și Ben-Hur, (în ) este un roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace și publicat de editura Harper & Brothers la 12 noiembrie 1880. Este considerată „cea mai influentă carte creștină din secolul al XIX-lea” și a devenit cel mai bine vândut roman american, depășind "Coliba unchiului Tom
Ben Hur (roman) () [Corola-website/Science/335746_a_337075]
-
milioane de spectatori și a obținut unsprezece premii Oscar în 1960, vânzările cărții au crescut și le-au depășit pe cele ale romanului " Pe aripile vântului". Binecuvântat de Papa Leon al XIII-lea, romanul a fost prima operă literară de ficțiune care a obținut o astfel de onoare. Succesul romanului și adaptărilor sale teatrale și cinematografice l-a transformat într-un simbol cultural popular, care a fost folosit pentru a promova numeroase produse comerciale. "Ben Hur" este povestea eroică a unui
Ben Hur (roman) () [Corola-website/Science/335746_a_337075]
-
carte creștină a secolului al XIX-lea, în timp ce alții au identificat-o ca fiind unul dintre cele mai bine vândute romane din toate timpurile. Carl Van Doren a scris că "Ben-Hur" a fost, alături de "Coliba unchiului Tom", prima carte de ficțiune citită de mulți cetățeni americani. Intenția inițială lui Wallace era să scrie o poveste a magilor biblici ca un foileton de revistă, așa cum a început în 1873, dar și-a schimbat planul prin 1874. "Ben-Hur" începe cu povestea magilor, dar
Ben Hur (roman) () [Corola-website/Science/335746_a_337075]
-
dialoguri din Biblia regelui Iacob pentru cuvintele lui Isus. El a creat, de asemenea, scene realiste în care apăreau Isus și principalul personaj ficțional Iuda și a inclus o descriere fizică detaliată a lui Cristos, care nu era tipică pentru ficțiunea biblică din secolul al XIX-lea. În povestea lui Wallace, Iuda „văzu o față pe care n-o mai uită după aceea niciodată: fața unui tânăr cam de vârsta lui, adumbrită de bucle auriu-închis; un chip plin de blândețe și
Ben Hur (roman) () [Corola-website/Science/335746_a_337075]
-
aproximativ 12.000 de ani după evenimentele din "O piatră pe cer". Punând la un loc toate datele rezultă că Joseph Schwartz a fost transportat în viitor doar 11.000 de ani. Acest gen de incosecvențe apar și în alte ficțiuni de început ale lui Asimov. Acest lucru e de așteptat, ținând cont că Asimov a scris primele sale povestiri din universul "Fundației" de-a lungul câtorva decenii și nu a unit toate firele istorice disparate decât în ultimii ani ai
O piatră pe cer () [Corola-website/Science/301445_a_302774]
-
și de alte edituri. O altă traducere a fost realizată de Liviu Cotrău și publicată în volumul "Masca Morții Roșii: schițe, nuvele, povestiri (1831-1842)", editat în 2012 de Editura Polirom din Iași. În „Berenice”, Poe a urmat tradițiile populare ale ficțiunii gotice, un gen apreciat de cititorii americani și britanici timp de mai multe decenii. Cu toate acestea, povestirile gotice ale lui Poe sunt mai sofisticate, transmițând teroare prin intermediul imaginilor mai realiste. „Berenice” este una dintre cele mai violente povestiri ale
Berenice (povestire) () [Corola-website/Science/334268_a_335597]
-
este însă mult mai complexă: autorul (sau autorii), datarea și eventualul scop al lucrării au constituit de-a lungul vremii subiecte de controversă. Lucrarea suferă de probleme majore în ceea ce privește sursele, o mare parte a conținutului s-a dovedit a fi ficțiune pură. Din păcate însă, ea este pentru unele perioade pe care le acoperă, unicul izvor disponibil. Așa se explică reticența multor istorici de a o abandona complet ca sursă, în ciuda credibilității scăzute. Lucrarea și-a primit titlul de la ediția critică
Istoria Augustă () [Corola-website/Science/311740_a_313069]
-
Lucius Aelius, și uzurpatorii Avidius Cassius, Pescennius Niger și Clodius Albinus, pe fratele lui Caracalla Geta și pe fiul lui Macrinus Diadumenianus. Nici una dintre aceste biografii nu conține prea multă informație de încredere, toate sunt încărcate de artificii retorice și ficțiune evidentă. (Biografia asociatului lui Marcus Aurelius, Lucius Verus, pe care Mommsen o crezuse "secundară" este însă, măcar în aparență, bogată în informații corecte și a fost clasată de Syme ca aparținând biografiilor "primare"). Biografiile secundare sunt cele care îi permit
Istoria Augustă () [Corola-website/Science/311740_a_313069]
-
culminând cu adevărate performanțe de virtuozitate artistică precum cartea Triginta Tyranni, care prezintă uzurpatorii ce s-au ridicat împotriva lui Gallienus. După biografia lui Caracalla și biografiile împăraților (cele primare) încep să aibă turnuri retorice și să prezinte elemente de ficțiune care până atunci rămăseseră specifice biografiilor secundare. Biografia lui Macrinus, spre exemplu, este celebră pentru cât este de departe de adevăr și, după o scurtă întoarcere la izvoare cu Elagabalus, urmează viața lui Alexandru Severus, una dintre cele mai lungi
Istoria Augustă () [Corola-website/Science/311740_a_313069]
-
autorul nu mai avea la dispoziție surse, dar își dezvoltase aptitudinile literare și inventivitatea. Folosirea sporadică a unor izvoare reputate se poate totuși recunoaște - Herodian pentru perioada anterioară lui 238, și probabil Dexippus în cărțile mai târzii. Biografiile devin însă ficțiuni ascunzând uneori germeni de adevăr. Interpretările și speculațiile cu privire la scopul "Istoriei" sunt extrem de variate. Unii o consideră o operă de ficțiune având ca scop distracția cititorului. Alții o văd ca pe un atac al unui partizan al politeismului împotriva Creștinismului
Istoria Augustă () [Corola-website/Science/311740_a_313069]
-
poate totuși recunoaște - Herodian pentru perioada anterioară lui 238, și probabil Dexippus în cărțile mai târzii. Biografiile devin însă ficțiuni ascunzând uneori germeni de adevăr. Interpretările și speculațiile cu privire la scopul "Istoriei" sunt extrem de variate. Unii o consideră o operă de ficțiune având ca scop distracția cititorului. Alții o văd ca pe un atac al unui partizan al politeismului împotriva Creștinismului, autorul ascunzându-și identitatea pentru a se proteja. Syme consideră că este greșit ca lucrarea să fie considerată ca ținând de
Istoria Augustă () [Corola-website/Science/311740_a_313069]