1,639 matches
-
un bețiv, un jucător iresponsabil și un iubitor de petreceri nu-i fu teamă să arate că era singurul prieten al Împăratului căzut. Duse trupurile în Horti Vaticani, în fața înaltului obeliskos, puse să se ridice pentru toți trei un rug funebru și îl veghe tăcut în noaptea aceea de ianuarie, cu vânt puternic. „Puterea e un tigru, singur pe o stâncă...“, se gândea privind focul. Rugul ardea repede din cauza vântului; bucăți de lemn ars săreau de jur-împrejur. În aceeași noapte, cohortele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să le interzică oamenilor să dispună, dacă nu de propria viață, cel puțin de propria moarte“, și-a tăiat venele. A făcut-o într-un fel sfidător: înainte de acel ultim gest, s-a dus în grădină să-și vadă rugul funebru. A pus să fie mutat, spunând că fumul avea să afecteze frumoșii săi pomi. Între timp, o delegație mixtă, formată din reprezentanți ai majorității și ai opoziției, o pornise în căutarea lui Claudius, dar bătrânul se ascunsese bine. Pentru că timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Agrippinei, pe care Maria-Luiza de Austria, soția lui Napoleon, a găsit-o și a pus-o într-un muzeu. Cea mai emoționantă descoperire arheologică legată de această poveste este un cub de marmură gol pe dinăuntru. Făcea parte din monumentul funebru al Agrippinei și conținea urna cu cenușa ei, deoarece pe el se află o inscripție dictată, cu siguranță, de fiul său ajuns împărat. În partea de sus, mare, disproporționat, este gravat un singur cuvânt: „OASELE“, ceea ce rămâne în urma unei suferințe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ajungă pînă la urechile noastre. (...) În vremea aceea lumea întreagă părea plictisită. „Boala veacului”, a veacului în agonie, bîntuia crîncen. Oamenii căscau pe străzi și mergeau parcă tîrîndu-se. La „grădină”, se plimbau aiuriți, printre copaci de cărbune, și ascultau marșurile funebre ale fanfarei din chioșcuri (I.M. Rașcu, Sfîrșit de veac). Probabil prima atestare documentară a termenului de „avangardă” în critica românească este de găsit într-un schimb de scrisori din primăvara anului 1894 între Titu Maiorescu și Mihail Dragomirescu (citat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ar fi cuvenit luat. Începură din podul mansardat al casei. Aici rămăseseră multe lucruri vechi, aranjate într-o relativă ordine. Dintr-un cufăr Iorgu mai culese un album cu fotografii și un vechi registru al fostei sale firme de pompe funebre. Camerele de la etaj, cu pereții lipsiți de tablouri și cu dușumelele fără covoare lăsau la prima vedere impresia consolatoare că în casă se începuse curățenia de primăvară și nimic mai mult. Iorgule, aici ai uitat ceva de care s-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
doi frați , însoțiți și de Mișu Leibovici, coborâră să mai arunce o privire și la subsol, deși era practic inutil. Aici, în semiobscuritate, zăceau adunate în chip de memento mori, mostre felurite din articolele comercializate cândva prin firma de pompe funebre: coroane mortuare aurite, cruci de marmură frumos șlefuite, de diverse forme și culori, ba chiar și un coșciug bogat ornamentat pe dinafară și capitonat cu catifea roșie pe dinăuntru, deosebit de bine lucrat, adevărată capodoperă a artei funerare. Se părea că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
tocmai ducea la mașina parcată în fața casei un samovar voluminos de culoare argintie, foarte arătos. Dumneata o să trăiești o sută de ani!... Și după aia?... glăsui filozofic Iorgu, scuturându-și pânzele de păianjen de pe haine. Cine-a lucrat la pompele funebre știe mai bine decât oricine cât de vremelnică e lumea asta, fiule!... Știi, Stelică, i se confesă Iorgu cu glas coborât, eu tot nu m-am deprins bine cu gândul că plec de aici definitiv... V-aș fi lăsat vouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
eu”, amenințase ea. Yvonne o adora pe fiica ei, de aceea cedase. Spunîndu-și că Într-o zi avea să-și muște degetele. Gwen readuse discuția asupra lui Gildas. - Moartea lui e Într-adevăr supărătoare, decretă Yvonne În chip de discurs funebru. Acestea fiind zise, cu ce trăgea el la măsea, ar fi crăpat pînă la urmă de ciroză. Măcar În cazul ăsta n-a suferit. Philippe intrase fără ca ele să-l bage măcar În seamă și fără ca el să se formalizeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
să fie una și aceeași persoană? - Asta ne deschide niște perspective. Schimbaseră Între ei o privire care cuprindea aceeași Întrebare: cine era Îngropat În cavoul familiei Kersaint? Procurorul autorizase deshumarea. Nu fără repulsie. Ultimul șurub sări, iar funcționarul de la pompe funebre ridică acum capacul. Lemnul suferise efectul umidității, așa că trosni lugubru. Bătrînul se clătină. Încheieturile mîinilor lui, noduroase ca niște oscioare, se albiră Încleștîndu-se pe măciulia bastonului. Curiozitatea Învinse reticențele Armellei, care se aplecă Înainte ca să vadă ce anume Îl tulbura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
vine tare greu să-și recapete o aparență de stăpînire de sine, ambianța sinistră a vechiului castel Îi accentua nervozitatea, cel mai mic trosnet o făcea să sară În sus, era cuprinsă de senzații ciudate, cînd cele ale unei solitudini funebre, cînd cele ale unei prezențe invizibile și amenințătoare. CÎnd marea tapiserie de pe culoar se ridică brusc la doar cîțiva metri de ea, scoase un urlet și se ghemui Într-un colț. Două fantome tocmai Își făcuseră apariția. Marie și Lucas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
bărbat înalt și frumos, cel puțin așa susțineau mama și bunica, și nu putea înțelege cum de era sicriul lui atât de mic. În jurul lui erau îngrămădite mama, bunica și străbunica și, în general, femei, aproape numai femei cuprindea cadrul funebru din jurul defunctului. Pesemne erau iubitele lui, aceleași ce nu mai conteneau să vină la patul lui de moarte, pe rând, spre indignarea și stupefacția străbunicii, ce se ținea sobră și înțepată între rivalele ei, ce nu i-au dat pace
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
mâinile la spate, prinzându-i gâtul cu funia care, mai apoi, i-a folosit drept suport cadavrului. Poate că voia să-i smulgă o mărturisire. Apoi a vărsat peste el varul, care s-a Întărit, preschimbându-se Într-o mască funebră. Priviți. Din amorfa masă cenușie a măștii păru să le sară În ochi amprenta unui chip omenesc răvășit de agonie, cu gura Închisă și cu dinții strânși Într-o mușcătură bestială. Pe suprafața de tencuială se puteau zări câteva smocuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
-se să Își dezlege Încălțămintea și să Își pună pe cap o beretă de noapte. Se gândi la tot ceea ce văzuse și auzise. La biserica morții. La mozaicul pe care Ambrogio nu Îl dusese până la capăt. La Înfiorătoarea sa mască funebră. Exista oare o legătură Între cele două obiecte? Cel iluminat de lumina artei și cel otrăvit de durere? Și de ce fusese ucis mozaicarul În felul acela, transformat În Însăși piatra operei sale? Continuă să Își pună Întrebări fără răspuns, În timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
animalieră de pe chipul lor devenise și mai accentuată, pe măsură ce tensiunea interioară venea la suprafață. — Un chin făcut Încă și mai dureros de oroarea care umblă printre noi, adăugă poetul cu răceală. Tensiunea spori. O umbră se coborâse, ca un văl funebru, peste expresia tuturor. În cele din urmă, Cecco d’Ascoli rupse tăcerea. — Oroarea... printre noi? Vrei să spui ferocitatea oarbă care i-a lovit pe cei doi exponenți ai Studium-ului? Ucigătoarea dispoziție a cerurilor, care a provocat o asemenea pierdere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
torțele pe care străjerii le lăsaseră În preajma portalului. Tenebrele din jur rezistau cu Îndărătnicie, cedând doar Într-un cerc restrâns din jurul lui. Străbătând același traseu Îngust care trecea pe lângă prăpastia din criptă, lumina se așternu pentru o clipă peste masca funebră a lui Ambrogio, abandonată pe jos, redeșteptând la viață rictusul meșterului din Como. Ajuns sub schelă, Începu să se cațere anevoie, potrivind torța Într-unul din suporturile ce fuseseră Înfipte În zid, În jurul zonei mozaicului. Probabil că Ambrogio aranjase totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
se celebra un rit al străvechilor zei ai focului. Corabia se Înclinase Într-o coastă cu violență, acum fără cârmaci, cuprinsă de flăcări, cu pânza transformată Într-o limbă de foc care se ridica spre cerul negru, aidoma unui drapel funebru. Atunci Își aminti. Mai văzuse albeața aceea care Îți răpea vederea cu ani În urmă, pe vremea studiilor sale de alchimie, spre a fi admis În Arta spițerilor. O substanță care se aprinde și arde cu o scânteiere albă, dezvoltând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
viața mea nu se învârte în jurul vieții tale! Amândouă sunteți nebune, a șuierat Lucille, apăsând butonul de închidere a ușilor liftului. Pentru prima dat în viață, eram tentată să-i dau dreptate. Restul coborârii s-a petrecut într-o tăcere funebră. Tensiunea din interiorul liftului îmi amintea de coborârea similară cu Lulu, din urmă cu mai multe luni. Mă întrebam ce făcea Lulu în week-end-ul ăla, dacă nu rămăsese ostatică în birou. știam că n-ar fi trebuit să-mi pese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
Cosici. Aidoma celorlalți eroi locali ai Revoluției, Eustațiu a fost Înmormântat pe banii primăriei În cimitirul de lângă stadion. Holul teatrului i-a primit apoi pe cei care au rămas lângă sicriu până la coborârea sa În groapă după serviciul religios, discursurile funebre, Moartea lui Fulger și Odă În metru antic recitate de actori de frunte ai generației mai vârstnice și prieteni apropiați ai sufleorului-martir. S-a divagat până seara târziu despre reabilitarea românilor În fața Istoriei proprii și a Europei, despre Revoluție și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Ceremonia funerară s-a desfășurat conform canoanelor bisericii evanghelice dar a adunat lume din tot orașul indiferent de culte. Preotul a fost adus de Alice pe cheltuiala soțului ei, mândru că poate oferi orășelului ocazia de a asculta un discurs funebru Într-o limbă europeană. Era și acesta un mic pas spre integrare la care Își aducea și el, modest, aportul, cum Îi plăcea să spună celor care Îl Întrebau dacă un popă ortodox de-al nostru nu ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
cursei, Însă, fiecare concurent semăna cu propria sa teză, despre care, apoi, avea să vorbească până la moarte. O ureche avizată ar putea descoperi oricând În discursurile autoelogioase, bune să inflameze imaginația unor studente eminente, acordurile discrete ale unui splendid marș funebru. Pendula din sufragerie anunța ora douăsprezece. Petru Își privi ceasul de mână pe care Îl trăgea doar când Își aducea aminte, verifică robineții chiuvetei și ai aragazului, apoi Își spuse cu glas tare: Iolanda, telefon, măcelărie, librărie, mica publicitate. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
la tâmplă cum făcuse și „generalul” și Îi Întrebă dacă mai găsește pe undeva ziare. La tutungerie, să trăiți, veni răspunsul, cum ieșiți imediat pe dreapta, după magazinul de sicrie al lui Wellmann. Știa tutungeria, știa și magazinul de pompe funebre „Viața de apoi”. Acum câțiva ani, Însă, era a statului. Amândouă prăvăliile erau deschise. La Wellmann În vitrină doi Îngerași gonflabili vegheau un sicriu de stejar Îngropat sub coroane de flori artificiale. Pe o lespede funerară din polistiren se putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
așa cum și noi o privim azi pe Animal Planet sau Discovery. Lâncezeala avea culoarea ochilor săi În care lumea abia mai zvâcnea când și când ca un porc Înjunghiat. 33. În jurul orei trei, o furgonetă neagră a firmei de pompe funebre, „Otto Wellmann - Cu noi spre Viața de Apoi” opri În fața vilei Ster. Șoferul și un Însoțitor scunzi zdraveni, Îmbrăcați În combinezoane roșii ca mecanicii de la Ferrari, scoaseră fără greutate din mașină două baloturi impresionante pe care le depuseră În pragul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
curți, dar și fluturi și șobolani care fugeau de ele. Numai furnicile nu scăpau; erau prinse și devorate. Copacii vuiau acum ca o mare, frunzișurile lor deveniseră imense, formau valuri și umpleau întreg orașul de o muzică amenințătoare și, totodată, funebră. Iarba devora sub ochii mei pietrele. Trunchiul unui arbust care crescuse lipit și, pe alocuri, chiar înfășurat ca o frânghie groasă de un gard metalic începuse să îndoaie și să roadă fierul. Am vrut să mă apropii, să privesc mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
printr-un orificiu, respirăm printr-un orificiu, ne hrănim printr-un orificiu și dispărem printr-un orificiu. În clipa când sosea Moașa, însoțită de Arhivarul, Călugărul devenea serios, tușea de două, trei ori ca să-și dreagă glasul și începea ceremonia funebră. Un cor prăpădit de bătrâni, dirijat de Dodo, se străduia din răsputeri să fie la înălțimea situației, în timp ce, în asistență, toți stăteau cu capetele plecate, așteptând să se termine corvoada, căci corvoadă era pentru ei, păstrând totuși o atmosferă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
urma să fie cât de cât cuviincioasă. Se aduceau și coroane de flori cu panglică neagră pe care erau scrise cam aceleași cuvinte și pe care, după aceea, Dominic ni le repeta multă vreme, înduioșat. Moașa ținea un scurt discurs funebru în care asistența era asigurată totdeauna de aceleași lucruri: că administrația făcuse tot ce depindea de ea pentru a-l ajuta pe răposat și că la fel va proceda în viitor, veghind lângă fiecare muribund până în ultima clipă, întrucât nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]