1,556 matches
-
sărut iarba aud șoapte/ Venind de demult/ Aceste păduri care se întorc din iarnă cântând/ Leagănă-n arbori întreaga mea viață." În 1961 apare volumul "Versuri", în care reînvie câteva cicluri mai vechi. "Amintiri din munții Bihariei" evocă în tablouri halucinante figura lui Bălcescu și a lui Iancu: "A pătruns prin frunze-n fapt de noapte/ Ca o lance albastră, un fior/ Moții răsculați cu seculare/ Răzbunări prin codri-acum răsar,/ Flăcări mari s-au despletit în zare/ Ca o mare fără de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
iată, nu mai știu nici un nume/ și atunci scriu pe monument/ Un soldat, un soldat român/ Un soldat, un soldat român/ Un soldat român/ Un soldat român/ Un soldat român." Poate, aici ne-ar satisface ideea că poetul ar descoperi halucinant peste tot morminte necunoscute, eroi anonimi; în acest fel imaginea ar fi de coșmar; dar în versurile următoare procedeul se repetă obsesiv: "Slavă generalului Cristescu,/ Slavă generalului Grigorescu,/ Slavă soldatului Ion,/ Slavă, Slavă!" Delirul verbal se preface în arabescuri care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de linii, ce ne amintește de expresionism: "Guler cu pene, /Coif de fier/ Sabie lată cât șoseaua de asfalt/ ochi spart cu lumina sfâșiată/ uscată și neagră cât cerul înalt" ("Luptător căzând"). Alteori, într-o viziune amețitoare, nervoasă, evocă tablouri halucinante: un soldat se ține cu mâinile de un nor și de bocancul altui soldat, care și el se ține de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Alteori, într-o viziune amețitoare, nervoasă, evocă tablouri halucinante: un soldat se ține cu mâinile de un nor și de bocancul altui soldat, care și el se ține de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
al acestei epoci: "și apoi toamna singuri, acasă/ frigem bureți târzii pe-o sobă înnoptată,/ ieșea fumul încet pe hornuri cu viață/ și ne trezeam deodată în zori/ opriți de ninsoare" ("Pământul"). Pe acest pământ, într-o viziune dramatică și halucinantă, este casa părintească. În cumpăna fântânii stă răstignit tatăl, pârghie este mama înșurubată în brațele noduroase ale tatălui. Copiii ard și vremea absoarbe în neant generații și generații. Ca și Goga, dar mai ales ca Beniuc, Ioan Alexandru își fixează
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
destinul. Ca pe o adevărată pânză, se observă estomparea spațiului prin îngrămădirea obiectelor, sau dilatarea lui, printr-o organizare stranie. De la sămânță la energia generată de ea, de la starea de zbor la starea onirică, totul este învăluit într-o muzică halucinantă: "pe genunchii mei începe să curgă clepsidra/ bob după bob, un întreg siloz de sămânță; e vânt și urât și aburul spaimei se ridică de pe borhotul de fructe și pâine strivită... dar craniul ei în ce se mai sprijină/ când
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
e vânt și urât și aburul spaimei se ridică de pe borhotul de fructe și pâine strivită... dar craniul ei în ce se mai sprijină/ când vântul spală prundurile îndepărtate le tânguie." Forța imaginilor izvorăște din capacitatea poetului de a redimensiona halucinant obiectele lumii reale, lume pe care parcă ar privi-o după ce a băut substanțe halucinogene. Femeia are picioare de țap, capul țăranului este răsucit la lampă, plodul creierului este searbăd și fără sămânță; femeia plânge tăindu-și părul și clocind
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
porii feței/ Ca-n niște gropi mărunte". Poemul "Amiază" se desfășoară meticulos, într-o imagistică rară, dantelată în afara fabulosului: "porumburile mari bat întunecate/ esențele luminii iuți de vară/ umbrele trec dune peste gleznele copacilor". Poezia "Ruinile conacului" presupune un univers halucinant, în care grifonul apără ordinea seculară a lumii create de el cândva; țăranii nu sunt decât urmașii acestei lumi; umanitatea acestora este transparentă: "Treceau țăranii cu trunchiurile pe umeri/ cu ușile și ferestrele sparte la piept/ Își aduceau în brațe
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Trecerea de la noțiuni la poezie, împotrivire la aspectul pietros al versurilor de până acum", în care de fapt își exprimă părerea de rău că nu și-a sensibilizat îndeajuns ideile. De fapt, se întoarce la o poezie plină de farmec, halucinantă și feerică: "Și din treaz devine netreaz/ și adorm în somn, într-una,/ ca fântâna, sub găleată/ sfărâmând în sine luna." În ciclul "Împotriva mării", încercarea de-a crea cosmogonii este seacă și plată, fără respirație, împletind elementele primordiale cu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
zburare de cocoare". Există în volum un peisaj ușor fantastic, trecut prin istorie, un peisaj folosit drept cadru pentru evocarea copilăriei cu o undă de părere de rău. "Amurg cu diavoli", Rara fericire de primăvară", "Izvorul" descoperă lumi cu peisaje halucinante. Dialogul cu divinitatea este dramatic, ierburile umflate au ucis aerul, apa arde ca un iad, vitele sunt de aur, taurul este o grămadă de pietre scumpe. Peisajul este realizat în manieră expresionistă, apocaliptic. Pârjolul a cuprins cerul și Dumnezeu a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lutul și ochii noștri răspund cu plâns." " Suntem ai pământului, dar de esență divină" ("Ai pământului"). O componentă a spiritului nostru este inerența zborului, în ea stă lumina, inima, nemurirea ("Într-o imensă pasăre suntem însămânțați"). Poemul configurează metamorfoze stranii, halucinante, pentru a ne convinge de necesitatea năzuinței în existența noastră: În nesfârșirea ei ambițioasă,/ În patosul cu care mai speră la urmași,/ Stă viața noastră." Urmărind alte unghiuri, inedite, ale spiritului, Păunescu își fixează propria condiție de poet dincolo de aglomerările
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
impetuase. Faptele de viață arată că atunci când, dimpotrivă, sentimentul este controlat și trăit la nivel normal de intensitate, el ne oferă posibilitatea de a releva calități, sau de a descoperi defecte reale; transformate, însă, în „patimă”, sentimentul ia o formă halucinantă, denaturând realitatea și creând astfel ocazii de conflict cu semenii, de remușcări, decepții și chiar grave depresiuni. Persoana care reprezintă, de exemplu, o tendință exagerată de a domina pe ceilalți, de a se impune cu orice preț în colectivul în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
becul / stau cu mâinile la spate și mă gâdil în/ palmă cu unghiile moi. când îmi clănțănesc/ dinții îmi sug la sânge măselele rupte)" (de două zile nu am mai stins becul). Autoclaustrat într-un interior mizer, sordid, "eroul" proiecțiilor halucinante își actualizează de obicei, printr-un proces anamnetic à rebours, detaliile (ordinare sau de-a dreptul grotești) dintr-o existență provincială care îi augmentează angoasa. Exterioritatea, fie ea obiectuală sau umană, îl consumă, în fond, doar în sensul că îi
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
de demult)/ e lătrat și mușcat de câini asmuțiți/ de acest târâie-brâu cu capul de lut" etc. Toate contribuie la configurarea unei atmosfere sumbre, colorate expresionist, pe care cititorul este undeva invitat, prin intermediul adresării directe, să o trăiască la cote halucinante: "Tu numeri clipele, ciocanele de plumb/ lovind în ceasuri, în timp ce carnea/ prinsă-n cuie revarsă frigul/ spaimei și râul sângelui cel roșu" (Stropul nesfârșit de ploaie). În ciuda potențialului anxiogen al temelor și simbolurilor recurente (cum spuneam, de regulă expresioniste: "umbra
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
scop decât autoflagelarea sau, în fine, fragmentele discontinue, tensionate, cu destinatar dezvăluit (Burs = Dan Ursachi) din seria tip E-Mail Art din Punțile Stalinskaya. Se pune, firește, întrebarea ce ascunde ceea ce se vede imediat în poezia lui Radu Andriescu, amalgamul uneori halucinant de semne ale realului, oniricului, psihologicului sau metafizicului? Firește, unui critic avizat precum Codrin Liviu Cuțitaru îi este cât se poate de clar că poetul este un "alchimist postmodern" (chiar titlul articolului din "Dilema veche", febr. 2009). Nu mă îndoiesc
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
etc. etc. Un punct de maximă intensitate a percepției halucina(nt)e este propriul ritual sepulcral; strania dedublare postthanatică, amintind pe undeva de postuma eminesciană Ioan Vestimie sau de A treia resemnare a lui Márquez, păstrează totuși marca indiscutabilă a halucinantei transfigurări aruștiene. O mână (desigur) picturală și o sensibilitate hipertrofiată efasează contururile realului, le întunecă și le halucinează până la dizolvare sau la aglutinarea într-o pastă din care nu lipsește oniricul de coșmar, și nici cromatica expresionistă: pământul e "roșu
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
nimeni cuvintele.// Fluture, larvă, cocon,/ ploaia de meteoriți subpământeni,/ larvă, plânsul ușor, travesti". Altfel, nucleolul poetic recurent al majorității textelor din volum este ruptura. La nivelul tramei propriu-zise (poemele din Pragurile Apeiron conțin secvențe dintr-o istorie auctorială dilatată, uneori, halucinant), înregistrăm fie ruptura de o alteritate feminină (cu finalul previzibil al poveștii de dragoste: "De ce-ai adus urâtul cu tine în zece scrisori" sau, în notă bacoviană, "Miroseai din ce în ce mai mult a mort,/ deși erai atât de frumoasă/ și pielea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
să fie altfel decât dezamăgit de pauperitatea blasfemică a discursului. Evanghelia după om însumează de fapt poeme ale pătimirii în(-) și întru starea de a fi om. Împrumutând sonuri diverse, meditațiile lirice din carte se grefează în special pe luciditatea halucinantă a situării, perpetue, într-o zonă a neliniștii în fond benefice, din moment ce generează versuri precum cele din Pledoarie pentru stare de fapt : "Aștept într-o haltă,/ populată cu lumi paralele,/ învierea morților și viața veacului ce va să vie.// Îmi
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
propria interioritate se lasă văzută ca un cocon imperfect, reflex al imperfecțiunii celeilalte, a exteriorității. Ultima patrie conotează, în primul rând, sinele uterin, din care și înspre care eroina dramaticei saga diurne și mai ales nocturne se mișcă, dar nu halucinant, ci lucid, obiectivându-și sau încercând să-și obiectiveze stările: "coconul în care zac mi s-a lipit de piele/ s-a făcut o altă piele/ strânsă și dură un uter rigid./ cu sexul din creștet/ desfoliat ca un lotus
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
subl. aut.). Această secvență din blestemul care mă devoră, inclus în opul Pasărea fără aripi (Editura Tipo Moldova, Iași, 2003), demonstrează cât se poate de evident faptul că Adi Cristi este pe deplin conștient de riscurile majore ale ritmului acesta halucinant al scriiturii poetice, asumându-și la fel de lucid lipsa de consistență, scăderile de ritm, gratuitatea (înțeleasă à la Mihai Ursachi) ca elemente inerente propriului proces creator. Desigur că, la un inventar cu cărțile pe masă, acestui autor prolific mai peste limitele
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
de un "soare negru, soare al sfârșitului" etc. Revin motivele și schemele parabolice dragi (îngerii și Căderea îngerilor, umbra, travestiul, scindarea (Arlechini la marginea câmpului, Finita la commedia, Îngerul, Rază a lucidității), stilizate în desene încremenite, peste care bate aspru, halucinant, aripa neantului. Și aici, fără excepție, " Versurile sale sunt bântuite de obsesii nocturne, un aer lunatic stăpânește imaginația poetului și-n decorul halucinant al peregrinărilor fiecare gest are valoarea unui ritual. În confuzia simbolică prefigurată în imagini ale decrepitudinii, poetul
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
marginea câmpului, Finita la commedia, Îngerul, Rază a lucidității), stilizate în desene încremenite, peste care bate aspru, halucinant, aripa neantului. Și aici, fără excepție, " Versurile sale sunt bântuite de obsesii nocturne, un aer lunatic stăpânește imaginația poetului și-n decorul halucinant al peregrinărilor fiecare gest are valoarea unui ritual. În confuzia simbolică prefigurată în imagini ale decrepitudinii, poetul dă la iveală nostalgia discretă a purificării" (Radu G. Țeposu). Poate nicăieri apetența pentru ritual și histrionic, dar și nostalgia reținută a purificării
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
la second-hand (Editura Vinea, București, 2000) și din Centura de castitate (Editura Cartea Românească, București, 2007). Majoritatea textelor se construiesc, și aici, integral pe tiparul inițierii, al iluminării. Frânturile de povești relatate în ele configurează trepte ale rătăcirii, ale căutării halucinante prin spații labirintice, ascunse în alte spații labirintice, în care obiectele și spațiile însele se convertesc, printr-un bizar proces de umanizare, în forme ce reiterează perpetuu același tipar al orbecăirii. Seara, toate sufletele ies de la Second-Hand, în biserică sfinții
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
biserici care, ajuns la vârsta senectuții, încearcă inutil să-și desfacă "propria centură de castitate,/ pe care o vedea în vis/ cum îi înconjoară coapsele.../ scârțâind în bătaia/ tuturor gândurilor...". Închizându-se, astfel, simbolic într-o lume care își conservă halucinant și își re-substanțializează mereu propriii demoni, ascetul nu poate evada decât într-un sine de esență dostoievskiană. Desfășoară, prin urmare, confesiuni cu un evident subtext metafizic, ca în Feofan. Mulțimea vidă, Feofan. Înălțare sau Feofan. Clopotnița. Sunt, acestea, mici tratate
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
sonuri ludic-incantatorii: În fața ușii șase/ am tras la aghioase:/ " Aghios, Aghios, Aghios,/ tămâie, tămâie, tămâie,/ momâie, momâie,/ lălâie.. "". Tot astfel, abia la finalul unui discurs emfatic, baroc, totuși persuasiv, în care faconda sentimentaloidă (stârnită de "domnișoara sensibilă N.") se amestecă, halucinant, cu reflecția filosofică înaltă, "singuraticul domn R." își deconspiră, ca în treacăt, sursa reală a suferinței: "Doamne, iarăși vorbesc/ singur pe stradă, probabil că iarăși/ am uitat să iau picăturile..." (Din reveriile domnului R. (1), din Missa solemnis). Chiar și
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]